Se afișează postările cu eticheta euharistie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta euharistie. Afișați toate postările

joi, 18 aprilie 2024

PREOTUL ȘI SFINȚENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

 

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 


Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

Sursa: https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu


sâmbătă, 29 august 2020

Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.


Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

joi, 2 aprilie 2020

Cauza răcelii în credință


Parohul unei biserici din New England își dădu seama că
unul din credincioșii cei mai râvnici, de ceva vreme lipsea de la Sf. Liturghie de duminică. Într-o seară decise să meargă să-l viziteze, și îl găsi singur, așezat în fața sobei. Fără a spune vreun cuvânt, preotul se apropie de sobă, scoase o bucățică de jar, îl puse pe pardoseală și se așeză lângă credincios, privind în tăcere jarul rămas izolat de celelalte bucăți de jar, care încet încet se stingea. Credinciosul intui avertismentul părintelui și-i spuse: „Mi-ați făcut o frumoasă predică, părinte. De duminica viitoare voi fi din nou prezent la Sfintele Liturghii.  

sâmbătă, 29 decembrie 2018

PRIMA PIATRĂ A UNEI NOI BISERICI


Arhiepiscopul de Paris chemă la episcopie pe un anume
părinte Machiavelli și îi făcu următoarea cerere:  - Sfinția voastră sunteți parohul uneia din cele mai bogate parohii din dieceză, și îi faceți într-adevăr onoare. Aș vrea să vă recompensez, dar nu numindu-vă canonic al catedralei… Aș vrea să vă trimit printre necredincioși. Există în periferia Parisului parohia Sf. Ștefan, care are 30 000 de suflete, și care este plină de comuniști. Nu se fac botezuri deloc, nici căsătorii creștine… Nimeni nu mai merge la biserică; cu toții s-au îndepărtat. Acum acolo este paroh un preot în vârstă. Intrări zero; ajutoare de la binefăcători, zero. Vă puteți baza numai pe Providență și pe binecuvântarea mea… Vreți să mergeți? Vedeți, eu nu vă oblig; vă cer numai să-mi faceți această favoare. Gândiți-vă, iar peste opt zile să-mi dați un răspuns.
Părintele Machiavelli se gândi, și merse degrabă să viziteze locul. De mult nu mai intrase cineva cu reverendă în acel cartier. Fu întâmpinat de râsete, insulte din partea muncitorilor, și chiar din partea femeilor și a copiilor. Văzu pe străzi mizerie mare, barăci murdare, mizerie morală și materială.
Părintele Machiavelli privea în stânga și în dreapta, și se gândea la splendida lui biserică, la enoriașii lui nobili și bogați.
Dintr-o dată, dintr-o magherniță zbughiră câțiva copilandri, care începură să strige: - o cioară!, o cioară!... Iar unul din ei luă o piatră și o aruncă în preot. Apoi se ascunseră cu toții după un gard, să vadă ce are de gând să facă preotul. Piatra îl lovise pe preot în față, și acum, în timp ce-i curgea sângele, el se aplecă să ridice piatra.
Copilul care aruncase piatra se gândea că preotul are de gând să-l arunce în el. Îl privea pe preot și nu știa ce să facă. Începu să fugă, ca nu cumva preotul să îl descopere și să arunce cu piatra în el. Dar se simți chemat: - prietene, mulțumesc, mulțumesc mult! Iată piatra ta; o voi lua cu mine; ba mai mult, aceasta va fi prima piatră a bisericii pe care o vom construi chiar în acest loc în care m-ai lovit…
În ziua următoare, Părintele Machiavelli se duse la episcop și-i spuse că este de acord să meargă în acea parohie; și imediat începu construirea bisericii, exact pe locul unde fusese lovit. Astfel, în acel loc, în scurtă vreme, a apărut o înfloritoare parohie, în periferia Parisului (Silvio Riva, Sussidi, febbr. 1943, pagina 140).

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Padre Pio: Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie

Odată Padre Pio a fost întrebat: „Ați dori să celebrați de mai multe ori pe zi Sf. Liturghie?”. El a răspuns: „Dacă ar fi după mine, nu aș coborî niciodată de la altar”.
Padre Pio nu obosea să repete: „Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie”.

Într-o zi, Isus îi apăru lui Padre Pio, desfigurat și tot plin de vânătăi. El îi arătă o mare mulțime de preoți, printre care diferiți demnitari bisericești; unii dintre aceștia celebrau, alții se pregăteau să înceapă Sf. Liturghie, alții terminaseră de celebrat. Vizita lui Isus suferind mă întristă foarte mult, de aceea am voit să-L întreb care este motivul acelei mari suferințe. Nu am primit nici un răspuns. Însă privirea lui se îndreptă din nou spre acei preoți, dar după puțin, aproape speriat și ca și cum ar fi fost obosit să mai privească, întoarse chipul și, privindu-mă pe mine, cu mare oroare, am observat două lacrimi care-i alunecau pe obraji. Se îndepărtă de acea mulțime de preoți cu o mare expresie de dezgust în privire, strigând: Măcelarilor! Și, îndreptându-se spre mine, spuse: „Fiul meu, să nu crezi că agonia mea a durat numai trei ceasuri: nu! Eu voi fi, din cauza sufletelor ajutate de mine, în agonie până la sfârșitul lumii. În timpul agoniei mele, fiul meu, nu trebuie să se doarmă”. Iar Padre Pio încheie: „Din păcate Isus are dreptate să se plângă de ingratitudinea noastră.

luni, 26 decembrie 2016

Cum poate Isus să intre în sufletul tuturor oamenilor?

Un arab l-a întrebat pe un copil creștin care se pregătea
pentru Prima Împărtășanie: „Cum poate Isus Euharisticul să intre în sufletul atâtor oameni”?

Copilul l-a întrebat la rândul lui câte ferestre sunt în orașul Scutari. Arabul a răspuns că nu poate știi acest lucru. Copilul l-a mai întrebat pe arab dacă soarele intră prin toate acele ferestre. Arabul a spus că intră. Atunci copilul a replicat: „Cristos se face prezent în timpul Sf. Liturghii sub chipurile pâinii și ale vinului. Pentru Isus nu este dificil să intre în sufletul și în casele tuturor, dacă aceștia își deschid inima în fața luminii Lui”. 

sâmbătă, 7 iunie 2014

Trimiteri scripturistice pentru Anaforalele siriene

Tradiţia orientală în context euharistic


Socotită în rândul celor mai vechi texte liturgice din tradiţia orientală, Anaforaua Apostolilor Addai şi Mari reprezintă cea mai veche rugăciune euharistică a Bisericii Siriene. Este folosită şi astăzi în Liturghiile orientale, textul ei însumând specificitate aparte prin faptul că a fost prea puţin influenţat de cultura elenistică a Imperiului Roman, putând fi considerat prin urmare „o expresie reprezentativă a iudeo-creştinismului din primele veacuri creştine“.
Timpul şi locul alcătuirii acestei rugăciuni liturgice se pierd în negura vremii. Cert este că, în baza unor elemente scripturistice comune, ea leagă tradiţia teologiei semitice de actualitatea liturgică, fundamentată scripturistic.
Caracterul istorico-dogmatic al textului euharistic, evocat cel mai adesea în comentariile moderne, se descoperă în contextul mai larg al misticii scripturistice. Nu este trecut cu vederea nici fundamentul veterotestamentar al practicii invocării Sfântului Duh, care, ascultând cererea făcută cu vrednicie de cei aleşi ai Săi, se pogoară ca „un foc din cer“, mistuind jertfele aduse. Aşa se face că împăratul David, ridicând jertfelnic Domnului, „a înălţat ardere de tot şi jertfe de împăcare şi a chemat pe Domnul şi Dumnezeu l-a auzit trimiţând foc din cer pe altarul arderii de tot“ (I Cronici 21, 26). Tradiţia unei astfel de mulţumiri este confirmată şi de cea de a doua Carte a Cronicilor, unde autorul descrie foarte concret actul sacerdotal împlinit de împăratul Solomon înaintea poporului. Astfel, „când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul“ (cf. II Cronici 7, 1; vezi aici şi: Lev. 9, 24; I Regi 18, 38). Într-un înţeles mult mai tainic, Isaia prorocul primeşte în descoperire dumnezeiască „focul cerului care purifică buzele sale pentru ca el să fie demn de a rosti cuvântul divin“. Relatarea sa face dovada uneia dintre cele mai grăitoare imagini cu privire la dimensiunea curativă a Tainei Sfintei Împărtăşanii. Primirea „cărbunelui aprins“ se face astfel spre „ştergerea păcatelor“ şi „curăţirea fărădelegilor“ (cf. Isaia 6, 6-7: „Atunci unul dintre serafimi zbură spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luă cu cleştele de pe jăratic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi»“).
Jertfa lui Abel şi context euharistic
Un alt tablou inedit al simbolisticii „focului euharistic“ se descoperă în capitolul patru al Cărţii Facerii, acolo unde ni se vorbeşte despre cele două jertfe aduse de Cain şi Abel. Aspectul mistic al acestui prim eveniment euharistic surprinde legătura dintre tradiţia creştină şi cea iudaică. Sirologul englez Sebastian Brock explică această convergenţă, justificând totodată că a fost preluată dintru început de teologia siriacă, pe baza unei tradiţii exegetice comune, dublată de convergenţa limbii semitice. Teoria sa este confirmată de însemnările lui Afraate, unde se accentuează îndeosebi curăţenia inimii, ca element principal în primirea jertfei şi pogorârea binecuvântatului foc dumnezeiesc. „Este adevărat că prin curăţia inimii Abel a avut trecere înaintea lui Dumnezeu, pe când Cain a fost respins? Cum s-a făcut Abel conştient de primirea jertfei sale, pe când a lui Cain a fost respinsă? Voi încerca să vă explic despre aceasta pe cât îmi va sta în putinţă.
Sunteţi conştienţi, iubiţii mei, că jertfa care a fost primită înaintea lui Dumnezeu se deosebeşte prin faptul că focul s-a coborât peste ea din ceruri şi că ofranda a fost mistuită de el. Astfel, când Abel şi Cain au pus ofrandele lor împreună, focul cel viu care slujea înaintea lui Dumnezeu a venit şi a mistuit jertfa curată a lui Abel, neatingându-se de cea a lui Cain, pentru că era necurată. Prin aceasta a ştiut Abel că jertfa sa fusese primită şi Cain că a sa fusese respinsă. Şi roadele inimii lui Cain mai târziu au mărturisit şi au arătat că era plin de înşelăciune, când şi-a omorât fratele: din ceea ce mintea sa dobândise, mâinile sale au dus la împlinire. Însă curăţia inimii lui Abel a împlinit rugăciunea“ (Demonstraţia IV, 2). 
Diac. Ioniţă Apostolache
Sursa: www.ziarullumina.ro

marți, 20 mai 2014

„Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată (In 6, 35)

Johannes von Krolewitz, scrie în secolul al XIII-lea un Pater
noster. Existența corporală a lui Cristos e desfăcută aici în actele la care este supus grâul pentru a deveni pâine. Cristos a fost semănat de Dumnezeu, a încolțit, s-a copt, a fost secerat, legat într-un snop, dus la arie, treierat, cernut, măcinat, închis într-un cuptor, scos afară după trei zile și mâncat ca o pâine. Mormântul devine cuptorul în care se coace pâinea Învierii creștine. Mântuitorul este Pâinea cerească a vieții, opusă manei din deșert, scrie Ioan: Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustiu și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva nu moare, Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul meu. 

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Euharistia vieții...

În timpul Sfintei Liturghii de azi dimineață mi-a fost sugerată de Duhul Sfânt această reflecție pe care o împărtășesc cu dumneavoastră. 
Celebrăm Euharistia în fiecare zi, ne împărtășim, dar parcă viața
continuă ca și cum efectele acesteia nu ne-ar privi deloc. Cred că este necesar să conștientizăm că trebuie să euharistizăm și existența noastră, viața de fiecare zi, adică, asemenea lui Cristos, să ne jertfim unul pentru celălalt și în gesturile cele mai nesemnificative și banale, și împreună să ne oferim jertfa lui Cristos, care participă la Liturghia noastră, așa cum noi participăm la Jertfa Lui. 

joi, 17 aprilie 2014

Despre pocăinţă. Către cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie… (Despre pocăinţă. Şi către cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie, în care şi despre Sfânta Masă şi despre Judecata viitoare) - Sf. Liturghie

După cum semănătorii n-au nici un folos dacă aruncă
seminţele pe cale, tot aşa şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă faptele noastre nu sunt pe măsura numelui.
Iar dacă vreţi, am să vă aduc martor de credinţă pe Iacov, fratele Domnului, care zice: “Credinţa fără fapte este moartă”. Este deci nevoie de fapte; fără de ele nici numele de creştin nu ne poate fi de folos. Să nu te minunezi! Spune-mi, te rog, este de vreun folos soldatul care stă în armată, dar nu-i vrednic de armată şi nu luptă pentru împăratul care îl hrăneşte? Ar fi, poate, mai bine să nu stea în armată decât să batjocorească cinstea împăratului.
Aşa şi cu creştinii. Nu merită, oare, să fie pedepsiţi când nu luptă pentru împăratul lor? Dar pentru ce spun: când nu luptă pentru împăratul lor? Facă Dumnezeu să lupte pentru sufletele lor!
- Dar cum pot, mi se poate spune, să fiu în lume, înconjurat de treburi, să slujesc împăratului şi să mă mântuiesc?
- Ce spui, omule? Vrei să-ti spun pe scurt că nu locul te mântuie, ci purtarea şi voinţa?
Adam era în Rai, ca într-un port, şi s-a înecat; Lot era în Sodoma, ca pe mare, şi s-a mântuit; Iov stătea pe gunoi şi s-a îndreptăţit, iar Saul era în mijlocul bogăţiilor şi şi-a pierdut împărăţia -şi pe cea de aici, şi pe cea de dincolo. Nu te poţi apăra spunând: “Nu pot să fiu şi în lume, înconjurat de treburi, şi să mă şi mântuiesc”.
Ştii de unde ne vine acest gând? De acolo că nu ne rugăm des şi nici nu venim des la biserică. Oare, nu vedeţi pe cei care vor să primească dregătorii de la împăratul pământesc, cum stăruiesc şi cum pun pe alţii să intervină ca să dobândească ce doresc? Aceste cuvinte le spun celor ce pleacă de la dumnezeieştile slujbe şi celor care se pun la sfat şi pălăvrăgesc în timpul înfricoşătoarei şi Sfintei Liturghii. Ce faci, omule? N-ai făgăduit zicând: “Avem către Domnul”, când preotul a spus: “Sus să avem mintea şi inimile”? Nu ti-e teamă, nu te ruşinezi să fii găsit mincinos în acel ceas înfricoşător?

Vai, ce minune! Masa cea de taină este pregătită, Mielul lui Dumnezeu este junghiat pentru tine, preotul se nevoieşte pentru tine, foc duhovnicesc izvorăşte din preacurata Masă, Heruvimii stau împrejur, Serafimii, care cu şase aripi îşi acoperă fetele, zboară pe deasupra, toate Puterile cele netrupeşti împreună cu preotul se roagă pentru tine, focul cel duhovnicesc se pogoară, Sânge curge din preacurata coastă în potir spre curăţirea ta, şi tu nu te înfricoşezi, nu roşeşti că eşti găsit mincinos în acest înfricoşător ceas?
Ai o sută şaizeci şi opt de ore pe săptămână; şi din acestea Dumnezeu Şi-a oprit pentru El numai o singură oră; şi cheltuieşti şi această oră în treburi lumeşti, în glume, în discuţii! Cu ce îndrăznire, deci, te mai apropii de Sfintele Taine? Ai îndrăzni, oare, să pui mâna pe pulpana hainei împăratului pământesc, dacă ti-ar fi mâna plină de murdărie? nicidecum!
Să nu socoteşti că este pâine, nici că este vin ceea ce vezi! Că nu se dau afară ca celelalte mâncări. Ferească Dumnezeu! Să nu gândeşti aşa! Ci, după cum ceara unindu-se cu focul nu pierde nimic şi nimic nu prisoseşte, tot aşa socoteşte şi aici! Sfintele Taine intră în fiinţa trupului. De aceea, când ne apropiem să ne împărtăşim, să nu socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din mâna unui om, ci să socotim că ne împărtăşim cu dumnezeiescul Trup ca din cleştele de foc al Serafimilor, pe care 1-a văzut Isaia; iar cu dumnezeiescul Sânge aşa să ne împărtăşim, ca şi cum am atinge cu buzele dumnezeiasca şi preacurata coastă a lui Hristos.
Aşadar, fraţilor, să nu plecăm din biserică în timpul Sfintei Liturghii; şi iarăşi, când suntem în biserică, să nu stăm de vorbă. Să stăm cu frică şi cu cutremur, cu ochii plecaţi în jos, dar cu sufletul ridicat în sus.
Să suspinăm, fără să ni se audă glasul, dar cu inima să ne bucurăm. Oare, nu vedeţi cât de nemişcaţi stau cei ce sunt lângă împăratul acesta pământesc, trecător şi muritor? Nu scot o vorbă, nu se clintesc, nu aruncă ochii ici şi colo, ci stau înfricoşaţi şi plini de cutremur. Ia pildă de la ei, omule, şi te rog să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu aşa cum te-ai duce înaintea împăratului celui pământesc. Dar trebuie să te înfăţişezi cu mult mai multă frică înaintea împăratului celui ceresc. Acestea vi le-am spus adeseori şi nu voi înceta a vi le spune, până ce nu voi vedea că v-ati îndreptat.
Când intrăm în biserică, să intrăm cum se cuvine lui Dumnezeu. Să nu avem în suflet dor de răzbunare, ca nu cumva rugându-ne, când spunem: “Iartă-ne nouă, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, să ne rugăm împotriva noastră. înfricoşătoare sunt cuvintele acestea! Cel ce le rosteşte, aproape că strigă aşa lui Dumnezeu: “Am iertat. Stăpâne, iartă-mă! Am dezlegat, dezleagă-mă! Le-am lăsat, lasă-mi-le! Dacă le-am ţinut, tine-mi-le! Dacă n-am iertat vecinului păcatele lui, nu mi le ierta nici Tu pe ale mele. Cu măsura cu care am măsurat, măsoară-mi şi Tu mie!”.
Ştiindu-le dar pe toate acestea, gândindu-ne la ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii, la focul iadului şi la muncile cele înfricoşătoare de acolo, să ne întoarcem de pe calea noastră cea rătăcită. Va veni vremea când teatrul lumii acesteia se va risipi. Atunci nu mai putem lupta; după trecerea acestei vieţi, nu mai putem neguţători; după ce s-a închis stadionul, nu mai putem fi încununaţi.
Timpul de acum e timp de pocăinţă; acela, de judecată!
Timpul de acum e timpul luptelor; acela, al cununilor!
Timpul de acum e timp de osteneală; acela, de odihnă!
Timpul de acum e timp de muncă; acela, de răsplată!
Deşteptati-vă, vă rog, deşteptati-vă şi să ascultăm cu râvnă cele spuse! Am trăit cu trupul, să trăim şi cu duhul! Am trăit în plăceri, să trăim şi în fapte de virtute! Am trăit în trândăvie, să trăim şi în pocăinţă! “Pentru ce te trufeşti, tină şi cenuşă?”. Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti?
Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînteleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i fata cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Unde-i fruntea cea luminoasă? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune?
Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită. Am fost cumpăraţi cu Sânge scump.
Pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a arătat. Pentru tine, omule, Dumnezeu pe pământ S-a arătat şi nu avea unde să-Şi plece capul. Vai, ce minune ! Judecătorul vine să fie judecat pentru cei vinovaţi! Viata gustă moarte! Creatorul este pălmuit de creatură! Cel ce nu poate fi privit de Serafimi este scuipat de rob, gustă oţet şi fiere, este împuns cu suliţa, este pus în mormânt! Şi tu, spune-mi, te trândăveşti, dormi, dai din umeri cu dispreţ, omule?
Nu ştii că, de ti-ai vărsa sângele tău pentru El, nici aşa n-ai făcut ce erai dator să faci că altul e sângele Stăpânului, şi altul sângele robului! Pocăieşte-te şi întoarce-te înainte de ieşirea sufletului, ca nu cumva să vină moartea şi tot leacul pocăinţei să fie fără de folos. Că aici, pe pământ, are putere pocăinţa; şi numai aici; în iad n-are nici o putere. Să căutăm pe Domnul, cât avem timp! Să facem binele ca să scăpăm de iadul cel fără de sfârşit ce va să fie şi să ne învrednicim de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

joi, 6 martie 2014

Împărtăşirea cu Sfintele Taine în monahismul secolului al IV-lea

„Nu trebuie să ne oprim de la Cuminecarea duminicală“

Pustia atrage prin tăcerea ei, prin singurătatea desăvârşită pe care o oferă, prin posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu într-o intimitate totală. Viaţa pustnicească sau existenţa într-o obşte mănăstirească nu conduce însă la o separare de Taina Euharistiei, ci la o întâlnire mai deasă cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine. În deşertul aprig al patimilor şi uscăciunii sufleteşti, Euharistia devine acea neaşteptată oază care reîntregeşte puterea de luptă a sufletului, îi vindecă rănile şi îl ajută să depăşească eşecurile trăite. În cele ce urmează, vom vorbi despre viaţa euharistică a monahilor din primele secole.
Traducerea Rugăciunii domneşti conţine un punct asupra căruia nu s-a ajuns până în prezent la un acord deplin şi definitiv, şi anume cum este mai corect să spunem: „Pâinea noastră cea de toate zilele“ sau „Pâinea noastră cea spre fiinţă“? Există numeroase argumente pentru fiecare opţiune şi nu ne propunem aici să facem o exegeză complicată, care să genereze o discuţie pur intelectuală, ci să descoperim de ce putem să dispunem de ambele soluţii fără a exclude vreuna. Răspunsul ni-l oferă practica monahală a împărtăşirii zilnice care era prezentă în Egipt la începutul secolului al IV-lea. Mărturiile culese de părintele Ioan I. Ică jr în lucrarea sa intitulată „Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiţiei“, publicată la Editura Deisis în 2006, fac posibilă o analiză a acestui fapt. Astfel, într-o relatare despre avva Or ni se spune că, „dezlegându-ne multe puncte din Scripturi şi predându-ne credinţa ortodoxă, ne-a îndemnat la rugăciuni. Căci la aceşti mari bărbaţi era obiceiul de a nu apropia hrana de trup înainte de a da sufletului hrana duhovnicească, iar aceasta este cuminecarea cu Hristos (s.n.). Aşadar, după ce ne-am împărtăşit din ea şi am mulţumit, ne-a îndemnat la masă“ („Împărtăşirea cu Sfintele Taine...“, p. 393). Aşadar, regăsim aici o primă mărturie despre faptul că monahii obişnuiau, cel puţin în anumite mănăstiri, dacă nu în majoritatea acestora, să se împărtăşească zilnic. Această mărturie este întărită şi pecetluită de obiceiul consacrat de avva Apollo, un mare ascet al vremii, împreună cu ucenicii săi şi care seamănă foarte mult cu cel al avvei Or, relatat mai sus. Astfel, atât el, cât şi ucenicii săi se împărtăşeau zilnic la ceasul al nouălea şi apoi mâncau unica lor masă din ziua respectivă, în timp ce unii monahi trăiau numai cu hrana euharistică zile în şir, fără a gusta nimic altceva. Această mărturie istorică despre avva Apollo este întărită de propriile sale cuvinte: „Dacă e cu putinţă, monahii trebuie să se cuminece în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cine se îndepărtează de ele se îndepărtează de Dumnezeu. Iar cine face încontinuu aceasta primeşte încontinuu pe Mântuitorul, căci glasul Mântuitorului zice: «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el» (Ioan 6, 56). Este de folos monahilor care fac încontinuu aducere-aminte de Patima mântuitoare să fie gata şi să se pregătească pe ei înşişi astfel încât să fie întotdeauna vrednici de primirea cereştilor Taine, fiindcă aşa ne învrednicim şi de iertarea păcatelor“ („Împărtăşirea cu Sfintele Taine...“, p. 394). Trebuie să luăm aminte aici că avva Apollo nu a instituit o regulă. El nu începe prin a spune că fiecare monah „trebuie“ să se împărtăşească zilnic, altfel va greşi, ci lasă libertatea binefăcătoare a alegerii: „dacă este cu putinţă“. Însă el le cere monahilor în mod cât se poate de clar să fie gata permanent să primească Sfintele Taine, aducându-şi aminte de „Patima cea mântuitoare“ a Domnului, adică rugându-se neîncetat şi urmând exemplul lui Hristos.

Doar un exemplu singular?

Desigur, vor exista creştini care vor afirma că acestea sunt exemple izolate şi că o practică asemănătoare este cu neputinţă în lume. Suntem întru totul de acord că împărtăşirea zilnică nu este cu putinţă unui om căsătorit de exemplu, dar, dacă acesta este un creştin râvnitor, care are grijă de propria sa familie şi sporeşte în virtuţi sub ascultarea duhovnicului, ce motiv mai există pentru ca el să nu primească Sfânta Euharistie dacă nu săptămânal, atunci măcar la două-trei săptămâni? Cum putem justifica acest comportament fals evlavios al unor creştini care sunt „vrednici“ o dată pe an să primească Euharistia, iar în celelalte săptămâni se dovedesc „nevrednici“? Nu există nici o explicaţie în afară de cea oferită de avva Apollo: „Cine se îndepărtează de ele (Sfintele Taine, n.n.) se îndepărtează de Dumnezeu“ (ibidem, p. 394). De altfel, într-un dialog cu avva Theona, consemnat în celebrele sale „Convorbiri“, Sfântul Ioan Casian notează următoarele cuvinte ale stareţului înduhovnicit: „Pentru că ne ştim păcătoşi, nu trebuie să ne oprim de la Cuminecarea duminicală, ci trebuie să ne grăbim cu lăcomie şi mai mult spre ea, atât pentru vindecarea sufletului, cât şi pentru curăţirea duhului, cu acea smerenie a minţii şi credinţă care ne fac ca, judecându-ne nevrednici de primirea unui asemenea har, să dorim arzător leacuri pentru rănile noastre“ (ibidem, p. 397). Desigur, atunci când un creştin a săvârşit păcate de moarte precum adulterul, crima sau apostazia, el nu se poate împărtăşi, ci trebuie oprit de la primirea Tainelor, însă, în caz contrar, de vreme ce nu este oprit, el trebuie învăţat să se pregătească a le primi mai des. Taina Euharistiei este cel mai puternic medicament duhovnicesc, nu în sens magic cum că ne vindecă indiferent de starea noastră sufletească. Unită cu o pocăinţă fierbinte şi o ascultare totală de preotul duhovnic, Taina Euharistiei ne curăţă sufletul de păcatele uitate, de rădăcinile patimilor care încă mai odrăslesc roade, de toate purtările noastre nevrednice de numele de creştin. Suntem veşnic nevrednici să primim Euharistia - ce am putea da noi în schimb pentru Trupul şi Sângele Domnului? Însă una este să fii nevrednic pentru că duci o viaţă pătimaşă, urându-L sau necunoscându-L pe Dumnezeu, şi alta este să te cunoşti pe tine însuţi, să trăieşti în ascultare şi, sporind în viaţa duhovnicească, să îţi dai seama de câte ori păcătuieşti şi să te socoteşti bolnav - dar dorind vindecarea, pătimaş - dar dorind izbăvirea, nevrednic - dar pregătindu-te permanent pentru primirea Sfintelor Taine.
Încheiem acest material cu ideea că ambele traduceri din Rugăciunea domnească, respectiv „pâinea noastră cea spre fiinţă“ şi „pâinea noastră cea de toate zilele“ sunt corecte deoarece au acelaşi sens - respectiv cel euharistic. Pentru un creştin adevărat, pâinea cotidiană, obişnuită este ceva pe care nu avem nevoie să o cerem de la Dumnezeu, deoarece El, în marea Sa purtare de grijă, ne-o va da încă înainte de a ne exprima nevoia. Un creştin poate cere numai ca Dumnezeu să Îl învrednicească de Pâinea euharistică ori de câte ori este cu putinţă, să se pregătească pe sine permanent pentru a o primi cu multă smerenie şi credinţă şi să aştepte ca această Pâine să îi transforme lăuntrul în mod duhovnicesc. Pâinea cea de toate zilele a unui creştin este cea care îi transformă fiinţa, nu cea care îl aduce mai aproape de moartea trupească. Aşadar, doar Pâinea euharistică poate fi adevărata Pâine de toate zilele a unui creştin chiar dacă el nu o primeşte zilnic, ci o dată pe săptămână sau mai rar.

Sursa: www.ziarullumina.ro 

duminică, 19 ianuarie 2014

Ce înseamnă IHS?

Întrebare: În timp ce participam la o Liturgie într-o
biserică veche, am observat că pe altar era inscripţionat “IHS”. Unul dintre membrii familiei mele a spus că aceasta înseamnă “I Have Suffered” (trad. “Eu am suferit”). Este corect?
Răspunsul simplu este: Nu, IHS nu este un acronim pentru “I Have Suffered”. IHS este o cristogramă – o combinaţie de litere care reprezintă numele sfânt “Isus”. Cărturarii din vechime abreviau numele sacru al lui Isus folosind primele două litere din nume, sau prima şi ultima literă, cu o linie deasupra grupului de litere. De exemplu, literele greceşti Chi-Rho (care arată ca şi literele X şi P) erau abrevierea numelui “Christos”. De asemenea, I (iota) şi H (eta) sunt primele litere greceşti pentru “Isus”. Cândva în secolul al II-lea, a treia literă, S (sigma), a fost adăugată, dând astfel grupul IHS. Aceste cristograme, cum sunt XP sau IHS, serveau drept coduri secrete, care, dacă erau inscripţionate pe un mormânt, indicau că acolo este un creştin decedat; sau pe poarta unei case, indicau o casă a unui creştin.
Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444) şi ucenicul său Sf. Ioan de Capistrano (1386-1456) au folosit monograma IHS pentru a promova Preasfântul Nume al lui Isus. În misiunile lor de predicare în toată Italia, ei au avut pancarte din lemn care aveau inscripţionate literele IHS înconjurate de raze. Sf. Bernardin şi Sf. Ioan binecuvântau credincioşii cu această monogramă, invocând numele lui Isus, şi multe miracole au fost relatate. De asemenea, ei încurajau oamenii să pună monograma deasupra porţilor oraşelor sau deasupra porţilor caselor în care locuiau, în locul unui însemn de familie, pentru a arăta devoţiunea şi supunerea lor faţă de Domnul.
Fiecărui element, Sf. Bernardin i-a atribuit un sens, o semnificaţie: soarele central este aluzie clară la Cristos care dă viaţă aşa cum face soarele, şi sugerează ideea de iradiere a carităţii, a iubirii. Căldura soarelui este răspândită de raze, în număr de 12 linii ondulatorii cu referire la drumurile întortocheate ale Apostolilor şi apoi 8 raze drepte care reprezintă Fericirile evanghelice; fâşia care înconjoară soarele reprezintă starea de beatitudine a celor fericiţi, care nu cunoaşte sfârşit, fondul celest este simbol al credinţei, iar aurul, al iubirii. Tot simbolul este înconjurat de inscripţia exterioară în latină luată din Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni: “În numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt”.
Contracarând obiecţiile unora care considerau această veneraţie drept superstiţie, Papa Martin al V-lea, în anul 1427, a aprobat venerarea cuvenită a Preasfântului Nume şi a inclus şi crucea în această monogramă IHS. În mare parte datorită predicării Sf. Bernardin, Numele “Isus” a fost adăugat la rugăciunea Bucură-te, Marie: “Binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. În acest timp, de asemenea, datorită declinului grecilor şi predominanţei latinilor, IHS a fost văzut ca un acronim pentru latinescul “Iesus Hominum Salvator”, care înseamnă “Isus Mântuitorul Omenirii”.
Trigrama Sf. Bernardin a avut mare succes, răspândindu-se în toată Europa. Ioana d’Arc şi-a cusut-o pe stindardul ei de luptă, şi mai târziu a fost adoptată ca emblemă de Societatea lui Isus, care a devenit susţinătoare a cultului şi doctrinei, dedicând Preasfântului Nume al lui Isus cele mai frumoase şi măreţe biserici edificate în toată lumea.
În 1530, Papa Clement al VII-lea a autorizat Ordinul Franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus; celebrarea, de acum prezentă în diferite localităţi, a fost extinsă la toată Biserica de Papa Inocenţiu al XIII-lea în 1721. Ziua celebrării a variat între primele duminici din ianuarie, pentru a se atesta la 2 ianuarie până în anii 1970, când a fost suprimată. Papa Ioan Paul al II-lea a reintrodus-o, fixând la 3 ianuarie comemorarea facultativă în Calendarul roman sau latin.
Cel mai important este faptul ca fiecare dintre noi să arate respectul şi devoţiunea cuvenite faţă de Numele lui Isus. Ne amintim din nou cuvintele Sfântului Paul către Filipeni: “pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (2,10-11). Aşa cum numele dă identitate unei persoane, Numele lui Isus reaminteşte celui care îl aude cine este El şi ceea ce a făcut El pentru noi. Ţineţi minte că numele Isus înseamnă “Iahve mântuieşte” sau “Iahve este mântuirea”.
Cel care invocă numele Domnului nostru cu o credinţă plină de respect, apelează la El şi imploră ajutorul Său divin. Un manual vechi de spiritualitate vorbea despre patru recompense speciale pentru invocarea Numelui Preasfânt: în primul rând, Numele lui Isus aduce ajutor în nevoile trupului. Isus Însuşi a promis la Înălţarea la cer: “În Numele Meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca” (Marcu 16,17-19).
În al doilea rând, Numele lui Isus ne ajută în încercările spirituale. Isus a iertat păcatele, şi prin invocarea Numelui Său, păcatele continuă să fie iertate. La Rusalii, Sf. Petru a repetat profeţia lui Ioil: “Atunci, oricine va invoca Numele Domnului va fi mântuit” (Fapte 2,21). Atunci când Sf. Ştefan, primul martir, era ucis cu pietre, el a invocat Numele Domnului şi s-a rugat: “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu” (Fapte 7,59).
În al treilea rând, numele lui Isus protejează persoana împotriva lui Satana şi a ispitelor lui. Isus, cu autoritatea Sa, l-a certat pe Satana şi a scos demonii din oameni (a se vedea de exemplu ispitirea din deşert, Matei 4,1-11). În fine, noi primim fiecare har şi binecuvântare pin Numele Preasfânt al lui Isus. El a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23-24). Mai pe scurt, Sf. Paul a spus: “Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate [să le faceţi] în numele Domnului Isus” (Coloseni 3,17).
[Răspunsul original a fost completat cu câteva rânduri dintr-un material de pe Radio Vatican.]
Autor: pr. William P. Saunders 
Traducere: Gabriela Maria 
Sursa: Catholic Herald, 15 ianuarie 2014

duminică, 22 decembrie 2013

aforisme spirituale

✔ Dacă lumea ar cunoaște valoarea Sf. Euharistii, accesul la biserici ar trebui reglementat de poliție.
(Sf. Tereza de Lisieux)

✔ Când te simți bine, Liturghia o asculți; când te simți rău, și nu poți asista la ea, Liturghia o celebrezi.
(S. Pius din Pietrelcina)

✔ Oamenii sunt ca vinul. Unii devin oțet, cei mai buni îmbătrânesc bine.
(Papa Ioan al XXIII-lea)

✔ Nimeni nu poate înțelege sensul Bibliei, dacă nu are obișnuință și familiaritate cu ea prin citire.
(Sf. Isidor din Siviglia)

✔ Tot progresul spiritual se bazează pe citire și pe meditație: ccea ce ignorăm, îl obținem prin lectură; ceea ce am învățat, îl păstrăm prin meditație.
(Sf. Isidor din Siviglia)

✔ A ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos.
(Sf. Ieronim)

✔ Sf. Scriptură crește cu cel care o citește.
(Sf. Grigore cel Mare)

✔ Unii nu caută adevărul pentru că le este frică să-l găsească.
 (Sf. Maximilian Kolbe)

✔ Cine nu meditează e ca unul care nu se uită niciodată în oglindă.
(Sf. Padre Pio)

✔ Nu te baza pe om: trebuie să moară. Nu te sprijini de copac: trebuie să se usuce. Nu te sprijini de pereți: trebuie să cadă. Spirijinește-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu: El rămâne înttodeauna.

(Sf. Francisc de Assisi și Sf. Clara)