Împărtăşirea cu Sfintele Taine în monahismul secolului al IV-lea

„Nu trebuie să ne oprim de la Cuminecarea duminicală“

Pustia atrage prin tăcerea ei, prin singurătatea desăvârşită pe care o oferă, prin posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu într-o intimitate totală. Viaţa pustnicească sau existenţa într-o obşte mănăstirească nu conduce însă la o separare de Taina Euharistiei, ci la o întâlnire mai deasă cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine. În deşertul aprig al patimilor şi uscăciunii sufleteşti, Euharistia devine acea neaşteptată oază care reîntregeşte puterea de luptă a sufletului, îi vindecă rănile şi îl ajută să depăşească eşecurile trăite. În cele ce urmează, vom vorbi despre viaţa euharistică a monahilor din primele secole.

Traducerea Rugăciunii domneşti conţine un punct asupra căruia nu s-a ajuns până în prezent la un acord deplin şi definitiv, şi anume cum este mai corect să spunem: „Pâinea noastră cea de toate zilele“ sau „Pâinea noastră cea spre fiinţă“? Există numeroase argumente pentru fiecare opţiune şi nu ne propunem aici să facem o exegeză complicată, care să genereze o discuţie pur intelectuală, ci să descoperim de ce putem să dispunem de ambele soluţii fără a exclude vreuna. Răspunsul ni-l oferă practica monahală a împărtăşirii zilnice care era prezentă în Egipt la începutul secolului al IV-lea. Mărturiile culese de părintele Ioan I. Ică jr în lucrarea sa intitulată „Împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse - mărturiile Tradiţiei“, publicată la Editura Deisis în 2006, fac posibilă o analiză a acestui fapt. Astfel, într-o relatare despre avva Or ni se spune că, „dezlegându-ne multe puncte din Scripturi şi predându-ne credinţa ortodoxă, ne-a îndemnat la rugăciuni. Căci la aceşti mari bărbaţi era obiceiul de a nu apropia hrana de trup înainte de a da sufletului hrana duhovnicească, iar aceasta este cuminecarea cu Hristos (s.n.). Aşadar, după ce ne-am împărtăşit din ea şi am mulţumit, ne-a îndemnat la masă“ („Împărtăşirea cu Sfintele Taine...“, p. 393). Aşadar, regăsim aici o primă mărturie despre faptul că monahii obişnuiau, cel puţin în anumite mănăstiri, dacă nu în majoritatea acestora, să se împărtăşească zilnic. Această mărturie este întărită şi pecetluită de obiceiul consacrat de avva Apollo, un mare ascet al vremii, împreună cu ucenicii săi şi care seamănă foarte mult cu cel al avvei Or, relatat mai sus. Astfel, atât el, cât şi ucenicii săi se împărtăşeau zilnic la ceasul al nouălea şi apoi mâncau unica lor masă din ziua respectivă, în timp ce unii monahi trăiau numai cu hrana euharistică zile în şir, fără a gusta nimic altceva. Această mărturie istorică despre avva Apollo este întărită de propriile sale cuvinte: „Dacă e cu putinţă, monahii trebuie să se cuminece în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cine se îndepărtează de ele se îndepărtează de Dumnezeu. Iar cine face încontinuu aceasta primeşte încontinuu pe Mântuitorul, căci glasul Mântuitorului zice: «Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el» (Ioan 6, 56). Este de folos monahilor care fac încontinuu aducere-aminte de Patima mântuitoare să fie gata şi să se pregătească pe ei înşişi astfel încât să fie întotdeauna vrednici de primirea cereştilor Taine, fiindcă aşa ne învrednicim şi de iertarea păcatelor“ („Împărtăşirea cu Sfintele Taine...“, p. 394). Trebuie să luăm aminte aici că avva Apollo nu a instituit o regulă. El nu începe prin a spune că fiecare monah „trebuie“ să se împărtăşească zilnic, altfel va greşi, ci lasă libertatea binefăcătoare a alegerii: „dacă este cu putinţă“. Însă el le cere monahilor în mod cât se poate de clar să fie gata permanent să primească Sfintele Taine, aducându-şi aminte de „Patima cea mântuitoare“ a Domnului, adică rugându-se neîncetat şi urmând exemplul lui Hristos.

Doar un exemplu singular?

Desigur, vor exista creştini care vor afirma că acestea sunt exemple izolate şi că o practică asemănătoare este cu neputinţă în lume. Suntem întru totul de acord că împărtăşirea zilnică nu este cu putinţă unui om căsătorit de exemplu, dar, dacă acesta este un creştin râvnitor, care are grijă de propria sa familie şi sporeşte în virtuţi sub ascultarea duhovnicului, ce motiv mai există pentru ca el să nu primească Sfânta Euharistie dacă nu săptămânal, atunci măcar la două-trei săptămâni? Cum putem justifica acest comportament fals evlavios al unor creştini care sunt „vrednici“ o dată pe an să primească Euharistia, iar în celelalte săptămâni se dovedesc „nevrednici“? Nu există nici o explicaţie în afară de cea oferită de avva Apollo: „Cine se îndepărtează de ele (Sfintele Taine, n.n.) se îndepărtează de Dumnezeu“ (ibidem, p. 394). De altfel, într-un dialog cu avva Theona, consemnat în celebrele sale „Convorbiri“, Sfântul Ioan Casian notează următoarele cuvinte ale stareţului înduhovnicit: „Pentru că ne ştim păcătoşi, nu trebuie să ne oprim de la Cuminecarea duminicală, ci trebuie să ne grăbim cu lăcomie şi mai mult spre ea, atât pentru vindecarea sufletului, cât şi pentru curăţirea duhului, cu acea smerenie a minţii şi credinţă care ne fac ca, judecându-ne nevrednici de primirea unui asemenea har, să dorim arzător leacuri pentru rănile noastre“ (ibidem, p. 397). Desigur, atunci când un creştin a săvârşit păcate de moarte precum adulterul, crima sau apostazia, el nu se poate împărtăşi, ci trebuie oprit de la primirea Tainelor, însă, în caz contrar, de vreme ce nu este oprit, el trebuie învăţat să se pregătească a le primi mai des. Taina Euharistiei este cel mai puternic medicament duhovnicesc, nu în sens magic cum că ne vindecă indiferent de starea noastră sufletească. Unită cu o pocăinţă fierbinte şi o ascultare totală de preotul duhovnic, Taina Euharistiei ne curăţă sufletul de păcatele uitate, de rădăcinile patimilor care încă mai odrăslesc roade, de toate purtările noastre nevrednice de numele de creştin. Suntem veşnic nevrednici să primim Euharistia - ce am putea da noi în schimb pentru Trupul şi Sângele Domnului? Însă una este să fii nevrednic pentru că duci o viaţă pătimaşă, urându-L sau necunoscându-L pe Dumnezeu, şi alta este să te cunoşti pe tine însuţi, să trăieşti în ascultare şi, sporind în viaţa duhovnicească, să îţi dai seama de câte ori păcătuieşti şi să te socoteşti bolnav - dar dorind vindecarea, pătimaş - dar dorind izbăvirea, nevrednic - dar pregătindu-te permanent pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheiem acest material cu ideea că ambele traduceri din Rugăciunea domnească, respectiv „pâinea noastră cea spre fiinţă“ şi „pâinea noastră cea de toate zilele“ sunt corecte deoarece au acelaşi sens - respectiv cel euharistic. Pentru un creştin adevărat, pâinea cotidiană, obişnuită este ceva pe care nu avem nevoie să o cerem de la Dumnezeu, deoarece El, în marea Sa purtare de grijă, ne-o va da încă înainte de a ne exprima nevoia. Un creştin poate cere numai ca Dumnezeu să Îl învrednicească de Pâinea euharistică ori de câte ori este cu putinţă, să se pregătească pe sine permanent pentru a o primi cu multă smerenie şi credinţă şi să aştepte ca această Pâine să îi transforme lăuntrul în mod duhovnicesc. Pâinea cea de toate zilele a unui creştin este cea care îi transformă fiinţa, nu cea care îl aduce mai aproape de moartea trupească. Aşadar, doar Pâinea euharistică poate fi adevărata Pâine de toate zilele a unui creştin chiar dacă el nu o primeşte zilnic, ci o dată pe săptămână sau mai rar.

Sursa: www.ziarullumina.ro