Se afișează postările cu eticheta laici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta laici. Afișați toate postările

vineri, 9 martie 2012

Creând femeia, Dumnezeu a binecuvântat lumea

Geniul feminin explicat de o tânără soră

de Antonio Gaspari

Pentru a readuce pe un plan de adevăr, dreptate şi frumuseţe dimensiunea feminină. Pentru a ieşi din retorica ipocrită şi ideologică referitoare la sărbătoarea femeii, agenţia Zenit ar vrea să favorizeze discuţia despre binele mult care este în proiectul lui Dumnezeu atunci când a creat femeia.
În faţa ştirilor teribile şi dramatice în care femeia este victimă a violenţelor şi samavolniciilor, există o lume enormă de bine în care femeile sunt protagoniste.
În această privinţă, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Caterina Gatti din Institutul Slujitoarelor Inimii Neprihănite a Mariei.

• La 8 martie se celebrează sărbătoarea femeii. În această sărbătoare puţini subliniază marile virtuţi feminine preamărite atât de viaţa călugărească şi consacrată cât şi de rolul atâtor mame şi soţii care trăiesc cu bucurie viaţa lor. Mai degrabă, o anumită cultură tinde să identifice în femeia modernă răzvrătirea faţă de rolul de soţie şi de mamă, o libertate înţeleasă drept capacitate de dominare în muncă şi în casă. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?
Desigur, societatea în care trăim tinde să identifice progresul, libertatea şi emanciparea femeii ca forme de răzvrătire faţă de acele "roluri" care din totdeauna sunt constitutive ale feminităţii, ale identităţii femeii, cum sunt întocmai faptul de a fi soţie sau maternitatea. A fost eroarea comisă de atâtea feministe care - pornind de la intenţia bună de a exalta "geniul feminin" - au ajuns să refuze sau să nege ceea ce "face femeia femeie", şi din punct de vedere antropologic. Diferitele curente feministe au avut mare influenţă asupra culturii, ducând femeia ca să vrea să se emancipeze în manieră greşită, uitând prima şi foarte înalta sa misiune de soţie, de mamă şi chiar de educatoare. De fapt, face parte din vocaţia femeii şi misiunea educativă, aşa cum explică în mod clar Mulieris dignitatem la nr. 19: "Femeia, ca născătoare şi ca primă educatoare a omului [...], are o specifică precedenţă asupra bărbatului. Dacă maternitatea sa [...] depinde de bărbat, ea imprimă un «semn» esenţial asupra întregului proces al "creşterii ca persoană" a noilor fii şi fiice din neamul omenesc". "În această operă ele [femeile] realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, cu valoare într-adevăr inestimabilă, prin incidenţa pe care o are asupra dezvoltării persoanei şi viitorului societăţii" (Scrisoarea Către femei, 9). Rolul de educatoare se extinde deci la întreaga omenire.
Aceste îndatoriri şi particularităţi - să nu uităm asta - le-au fost dăruite de Dumnezeu ca talanţi care trebuie fructificaţi pentru a se realiza pe deplin şi pentru binele omenirii. Pentru ea, misiunea trasată de Dumnezeu este aceea de a se îngriji în mod special de om, de fiinţa umană, pe care Domnul i-o încredinţează. "Această încredinţare se referă în mod special la femeie - tocmai din cauza feminităţii sale - şi ea decide în mod deosebit vocaţia sa" (cf. Mulieris dignitatem, 30). Este clar că atunci când unei persoane îi este încredinţată o altă persoană, ea va avea grijă de dânsa şi nicidecum nu va încerca să o chinuiască, să o domine sau, mai rău, să o elimine (aşa cum se întâmplă din păcate cu avortul).

• Care sunt după părerea dumneavoastră virtuţile tipic feminine care caracterizează femeile?
Virtuţile şi caracteristicile care constituie cred particularitatea femeii sunt următoarele: primirea, iertarea, înţelegerea, empatia, generozitatea, dăruirea, duioşia, atenţia, delicateţea, sacrificiul, spiritul intuitiv. Apoi, femeia căsătorită trebuie să fie în familie îngerul credinţei, îngerul casei. Trebuie să privească la toate acele virtuţi care o caracterizează pe Preasfânta Maria pentru a putea trăi ca ea în harul lui Dumnezeu, dând exemplu bun, trăind cu acea conştiinţă că este mereu sub privirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când face cumpărături sau merge la muncă în birou, în timp ce spală vasele sau îi ajută pe copii să-şi facă temele. Sunt lucruri mici, dar erau chiar lucruri mici acelea pe care le făcea Sfânta Fecioară. Şi fetele sau femeile necăsătorite trebuie să privească la Sfânta Fecioară ca la modelul lor, pentru că şi ele sunt chemate să trăiască în harul lui Dumnezeu pentru a transmite apoi această frumuseţe interioară persoanelor cu care se relaţionează.

• Şi care sunt îndeosebi virtuţile pe care le exaltă viaţa de călugăriţe şi consacrate?
Dincolo de virtuţile care caracterizează viaţa călugărească în general, atât masculină cât şi feminină, cred că pentru femeia consacrată sunt valabile mereu acele virtuţi pe care le-am amintit deja ca tipic feminine, pentru că nu trebuie să uităm că orice călugăriţă, înainte de a fi o consacrată, este o femeie. De fapt, sfinţenia se construieşte pe o bază de umanitate, tocmai prin acel unicum constituit din suflet şi trup. Este natural că va fi diferită modalitatea în care aceste virtuţi vor trebui să fie exercitate: primirea, atenţia, dăruirea sunt trăite diferit de femeia consacrată - total dăruită lui Dumnezeu şi fraţilor, inserată într-o comunitate călugărească - faţă de cum le trăieşte o mamă în cadrul familiei sale. Dacă apoi privim la viaţa celor mai multe mari sfinte călugăriţe, virtuţile care le exaltă viaţa sunt cele tipic referitoare la viaţa consacrată în general: ascultarea, caritatea, credinţa, curăţia, sărăcia, umilinţa, fidelitatea, prudenţa...
Maternitatea şi fecioria sunt două dimensiuni deosebite ale femeii, în lumina revelaţiei divine, care îşi au exprimarea cea mai înaltă în Sfânta Fecioară, care este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. "Persoana Născătoarei de Dumnezeu îi ajută pe toţi - în special pe toate femeile - să observe în ce mod aceste două dimensiuni şi aceste două căi ale vocaţiei femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc". Iată deci că Preasfânta Maria este cea pe care atât femeia "laică", cât şi femeia consacrată trebuie să o aibă mereu în faţă ca model pentru a observa în ea virtuţile care trebuie imitate.

• În ce mod viaţa călugărească reuşeşte să sublimeze şi să practice dorinţa de familie şi maternitate?
Femeia - care ca şi bărbatul este o "fiinţă în relaţie" - se descoperă "făcută pentru bărbat", pentru o comuniune nupţială cu el. Aşa ne-a creat Domnul, cu această "diversitate în egalitate" (sexualitatea ne diferenţiază în cadrul umanităţii). În viaţa consacrată, acest "pentru bărbat" - după o frumoasă definiţie a lui Arnaldo Pigna - este înlocuit cu "pentru Cristos". Mirele este însuşi Cristos, El este Persoana cu care femeia consacrată intră în relaţie, în comuniune, dedicându-se totalmente Lui, deci găsind plinătate şi realizare personală numai în El. Nu este un "a iubi mai puţin", ci un "a iubi mai mult". Cine îmbrăţişează fecioria consacrată vrea să ajungă la plinătatea iubirii - deci a sexualităţii - lipsindu-se de medierea, dar şi de limitările fizicului, ale trupului. "Se alege continenţa nu pentru a iubi mai puţin, ci pentru a iubi mai bine [...]. A fi cast în mod feciorelnic înseamnă a ţine inima în potenţă absolută de a iubi, fără altă limită decât propria capacitate" (A. Pigna): fecioria nu închide la iubire, ci dimpotrivă învaţă la găsirea ei. Dorinţa de familie este umplută de noua familie constituită de comunitatea şi de institutul călugăresc din care se face parte. Apoi, maternitatea nu este "suprimată" în femeia consacrată, ci este trăită într-un mod mai elevat: este maternitatea spirituală. De fapt, maternitatea este constitutivă a femeii, element fundamental al identităţii sale, deoarece ei Dumnezeu îi încredinţează misiunea de "a se îngriji de viaţă": nu implică în mod necesar naşterea fizică a unei alte creaturi, ci este constituită de o atitudine de fond, de o deschidere a spiritului caracterizată de dăruirea de sine, de atenţie, de a lua asupra sa pe alţii, de sacrificiu. Femeia consacrată trăieşte deci în plinătate maternitatea sa, devenind mamă a tuturor, a copilului precum şi a bătrânului, născându-l pe Cristos în inima aproapelui. Deci şi maternitatea spirituală este o maternitate fecundă.

• O anumită cultură modernă tinde să indice ca model figuri de femei care trezesc provocare şi scandal, dar nu sunt mai revoluţionare şi emancipate femei ca Maica Tereza de Calcutta sau sfânta Clara de Assisi?
Este adevărat, femeii moderne îi sunt indicate adesea ca model aceste figuri provocatoare şi scandaloase, datorită influenţei greşitei filozofii feministe "liberal-socialist-radicale". Să nu uităm însă că în domeniul catolic a avut dezvoltare un feminism care promovează demnitatea autentică a femeii şi care s-a detaşat clar de gândirea celorlalte curente laice. Trebuie amintit şi că în pofida marilor divergenţe cu feministele catolice, militantele din curentele radicale şi socialiste au căutat şi au găsit figuri de femei autoritare, libere şi "puternice" chiar în interiorul catolicismului. Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Francesca Saverio Cabrini - şi astăzi am putea spune şi Maica Tereza de Calcutta - sunt numai câteva din numele acelor multe femei "revoluţionare şi emancipate", în sensul adevărat al termenilor, care au fost luate ca model şi de feministe foarte depărtate de modul catolic de a gândi şi de a trăi. De ce? Pentru că aceste sfinte sunt un exemplu al modului cum trebuie să fie o femeie, deşi s-au dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii! În Mulieris dignitatem citim că "Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin" (cf. nr. 27). Acest lucru ne face să înţelegem că noi cu cât încercăm mai mult să-l imităm pe Cristos, Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat, cu atât ne realizăm mai mult ca persoane, pentru că numai în misterul Cuvântului întrupat are adevărată lumină misterul omului. Aşadar, departe de a tăia aripile emancipării, catolicismul ajută femeia la deplina realizare de sine, dăruindu-i acea demnitate şi acele drepturi care în alte ambiente sociale, culturale sau religioase îi sunt negate.

• Puteţi să ne povestiţi care sunt motivele care v-au convins să alegeţi viaţa călugărească? Şi de ce aţi ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?
Lucrul pe care ţin mereu să-l precizez este că a mea nu a fost atât o alegere, cât mai degrabă un răspuns dat Cuiva care m-a ales. Dacă trebuie să explic motivele care m-au făcut să întreprind acest drum, în urmă cu 13 ani, am o anumită dificultate pentru că ştiu că nu pot să le exprim în toată profunzimea lor şi probabil nu este nici uşor de înţeles pentru cel care nu a primi aceeaşi chemare.
În orice caz, cred că răspunsul meu a fost facilitat de insatisfacţia de fond pe care o percepeam în inimă. Aveam un loc de muncă, mulţi prieteni, hobbies care îmi dădeau satisfacţie... Şi totuşi în adâncul meu simţeam mereu o anumită nefericire, o nemulţumire, o "nerealizare" de mine însămi deşi avea satisfacţii tangibile în viaţa pe care o duceam. Educată într-o familie catolică practicantă, eram totuşi foarte departe de Dumnezeu, raportul cu El era nesemnificativ pentru mine. Căuta fericirea în cu totul alte lucruri şi credinţa mea se reducea la "obligaţia de a merge la Liturghie duminica". Însă îmi amintesc că pe la vârsta de 17 ani am văzut într-o zi o tânără soră aşezată pe o bancă şi de pe faţa ei transpărea mare seninătate şi bucurie. Am simţit înlăuntrul meu o mare emoţie, însoţită de o puternică dorinţă de bine, de bunătate, de convertire, pe care însă am sufocat-o aproape imediat. Era Dumnezeu care începea să se facă simţit... Aveam să-i deschid inima abia după 4 ani...
La 21 de ani a venit harul convertirii şi după câteva luni am perceput pentru prima dată chemarea la viaţa călugărească. Am ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei pentru că Domnul le-a pus pe drumul meu: tocmai cunoscându-le pe ele, pentru prima dată, mi-am pus problema vocaţională. De fapt, eram sigură că mă voi căsători şi voi forma o familie a mea. Nu-mi pusesem niciodată problema despre "ce anume vrea Dumnezeu de la mine", şi pentru că eram convinsă că vocaţia era ceva care trebuia să se perceapă încă de când suntem copii. Văzând câteva tinere postulante (tinere care sunt la începutul perioadei formative în convent) de la Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei am fost literalmente fascinată: bucuria lor, seninătatea lor, veselia lor, frumuseţea interioară care transpărea din fiinţa lor era tocmai ceea ce doream pentru mine şi ceea ce căutam cine ştie unde, de mulţi ani, fără nici un rezultat. Aprofundând cunoaşterea lor, am rămas uimită şi de carisma Institutului şi de iubirea lor faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Părinte. Însă în mod deosebit m-a atras spre "Slujitoare" marea lor evlavie mariană şi iubirea faţă de Euharistie.

• Ce fac Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?
Noi Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei suntem legate în mod constitutiv de Mişcarea eclezială a Familia Inimii Neprihănite a Mariei - formată din Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, din noi Slujitoarele şi din laicii care împărtăşesc cu noi singura carismă - şi ne angajăm să-l ducem pe Cristos lumii prin intermediul Inimii Neprihănite a Mariei. Recunoscând în cuvintele rostite de Fecioara Maria la Fatima un apel divin, încercăm să le realizăm înainte de toate în noi printr-o solidă viaţă interioară, având ca primă şi fundamentală angajare pe aceea a rugăciunii. Model, maestră şi călăuză în viaţa noastră de consacrare şi în misiunea apostolică este Fecioara Preasfântă. Inima carismei este repararea, precum şi alte aspecte care provin din spiritualitatea de la Fatima cum ar fi: rugăciunea, pocăinţa, iubirea faţă de Euharistie celebrată şi adorată, faţă de Sfântul Rozariu, iubirea faţă de Sfântul Părinte, care se concretizează şi prin al patrulea vot de Fidelitate şi Ascultare faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Magisteriul său. Colaborarea cu Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei şi cu laicii este fundamentală şi permite o incisivitate mai mare în apostolat graţie complementarităţii vocaţiilor şi graţie aceleiaşi carisme. Rolul nostru în Familia Inimii Neprihănite a Mariei prevede ajutorul în formarea laicilor, cu atenţie deosebită faţă de figura femeii, pentru ca să redescopere demnitatea sa şi importanţa fundamentală în familie şi în societate; apoi dorim să ajutăm fetele şi tinerele pentru ca să se responsabilizeze şi să înveţe să folosească în mod corect libertatea lor, redescoperind acele valori care par astăzi de acum pierdute.

• Dumneavoastră aţi scris articole indicând în Maria, mama lui Isus, frumuseţea femeii. Puteţi să ne explicaţi legătura dintre frumuseţe şi Maria? Şi între frumuseţe şi Dumnezeu?
Societatea de astăzi, în mod fundamental materialistă, tindă să ia în considerare numai trupul, uitând că persoana este constituită din trup şi suflet - care formează un unicum - şi astfel prea des chiar vorbind despre "frumuseţe" se limitează la ceea ce este numai aspectul fizic, exterior.
În Sfânta Fecioară vedem în schimb o frumuseţe care străluceşte înainte de toate în Inima sa şi în sufletul său. Cred că ne poate veni în ajutor enciclica Redemptoris Mater a lui Ioan Paul al II-lea, în care citim că "în lumina Mariei, Biserica citeşte pe faţa femeii reflexele unei frumuseţi care este oglindă a celor mai înalte sentimente de care este capabilă inima umană" (cf. nr. 46): această frumuseţe adevărată, cu care Maria o luminează pe femeie, consistă în a şti să se dăruiască aproapelui în mod gratuit; în a avea tăria interioară în faţa suferinţelor; în fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de propriile angajamente; în munca asiduă făcută din iubire; în empatia care face capabili de a înţelege până la capăt pe celălalt şi de a coparticipa sentimentele sale, încurajându-l cu cuvântul.
În acelaşi document Papa ne aminteşte că harul pe care Maria Preasfântă îl poartă în sine determină "extraordinara măreţie şi frumuseţe a întregii sale fiinţe" (cf. nr. 11). În lumina acestor cuvinte înţelegem, aşadar, că frumuseţea Mariei Preasfinte nu este pur şi simplu şi numai un fapt estetic, fizic, exterior: Sfânta Fecioară este model de frumuseţe mai ales prin virtuţile sale, prin Inima sa Neprihănită, prin harul lui Dumnezeu de care era plină.
În icoane - ne aminteşte enciclica - "Fecioara străluceşte ca imagine a frumuseţii divine" (cf. nr. 33). Pe acest discurs se altoieşte legătura dintre frumuseţe şi Maria şi dintre frumuseţe şi Dumnezeu: de fapt, Sfânta Fecioară străluceşte de lumină reflectată, emană frumuseţea lui Dumnezeu pentru că este plină de El, de Harul său, de Duhul său. "Dacă sfinţenia creştină se configurează după frumuseţea Fiului, Neprihănita Zămislire este cea mai perfectă ilustrare a acestei «opere de frumuseţe». Fecioara Maria şi sfinţii sunt reflexii luminoase şi martorii atrăgători ai frumuseţii singulare a lui Cristos, frumuseţe a iubirii infinite a lui Dumnezeu care se dăruieşte şi se comunică oamenilor. Ei reflectă, fiecare în felul său, ca prismele cristalului, faţetele diamantului, contururile curcubeului, lumina şi frumuseţea originară a Dumnezeului iubirii. Sfinţenia oamenilor este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, deci la frumuseţea sa" (din Documentul final al Adunării plenare a Consiliului Pontifical al Culturii, 2006).

(După Zenit, 7 şi 8 martie)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

vineri, 17 februarie 2012

Lupta cu ispita, o formă de curaj

Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter "cazon". În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): "Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!".

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi "asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu", inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea - nesfârşită.
E ceva tragic în realismul celei de-a doua părţi a îndemnului Sfântului Antonie: "Aşteaptă încercările până la ultima suflare". Nu spera o părelnică linişte. Nu te încrede în faptul că victoriile de moment sunt biruinţe definitive. Încercările, ispitele sunt parte integrantă din efortul de a te menţine pe calea cea strâmtă, nu aştepta deci odihnă.
Ispitirea este, din raţiuni greu de surprins, o condiţie a mântuirii. Lupta (nevăzută) ţine de însăşi existenţa umană. Este lipsită de noimă încercarea de a evita războiul sau travaliul ascetic. Ne-o spune acelaşi Sfânt Antonie într-una din cele mai misterioase apoftegme care ni s-au păstrat de la el: "Nici un neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor. Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit!" (Antonie 5). O zicere scurtă, tăioasă ca un brici, care afirmă fără să dea lămuriri. E riscant să încerci să explici astfel de sentinţe. Totuşi asupra rolului încercărilor în cursul pelerinajului spre veşnicie aruncă o oarecare lumină un gând al Părinţilor. Ei vorbesc despre existenţa umană ca fiind alcătuită din trei stagii: viaţa intrauterină, viaţa pământească şi viaţa de după moarte. Fiecare etapă este o pregătire pentru cea care vine după ea. Membrele trupului, inutile fătului, se dovedesc folositoare după naştere. În acelaşi fel, ispitele generează în noi deprinderi ale sufletului care se vor înveşnici laolaltă cu noi. Experienţa neputinţelor omului solitar dă naştere rugăciunii.
Fiecare exerciţiu, indiferent cât de extenuant, îl face mai puternic pe cel care îl practică. Nimeni nu va intra neispitit în Împărăţia cerurilor este un cuvânt care poate fi mai bine înţeles în cadrul unei asemenea comparaţii cu atletismul, însă nici pe departe nu este epuizat aici. Avantajul acestei comparaţii este însă că nu ne lasă să cedăm ispitei de a vedea încercările ca pe nişte "capricii" ale lui Dumnezeu. Dacă avva Antonie ar fi gândit aşa, cea de-a doua parte a cuvântului său nu şi-ar mai avea rostul: "Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit".
Cuvântul acesta adânc şi misterios al bătrânului din pustia egipteană rămâne pe mai departe o temă de meditaţie, fiecare tâlcuire nefăcând altceva decât să arunce o oarecare lumină asupra lui, dar în acelaşi timp să-i sporească şi taina. Certitudinea e una sigură, lupta nu va înceta până la mormânt, şi până atunci nu vom înceta să ne asumăm păcatele înaintea lui Dumnezeu, căci a Lui este a ne curăţi şi a ne îndreptăţi pe noi.

Autor: P. Siladi

joi, 5 mai 2011

Spiritualitatea laicatului după John Henry Newman

De Donna Orsuto

Universitatea Pontificală Gregoriană


Angajarea fericitului John Henry Newman pentru promovarea unui laicat inteligent şi instruit este bine cunoscută. Ca „mare campion al slujirii profetice a laicatului creştin”, Newman era convins de faptul că numai un laicat bine format ar fi fost gata să meargă în lume şi să vorbească în mod convingător despre propria credinţă. În anul 1851 scria cu pasiune şi elocvenţă despre această temă: „Nu trebuie să ascundeţi talantul vostru sau să ţineţi ascunse virtuţile voastre. Doresc laici nu brutali în vorbire nici certăreţi, ci persoane care să cunoască propria religie, care să o practice, care să ştie care este rolul lor, care să ştie ce au şi ce nu au, care să cunoască crezul lor atât de bine încât să-l poată răspândi, care să cunoască aşa de bine istoria încât să o poată apăra. Doresc laici inteligenţi şi instruiţi (…) Doresc să lărgiţi cunoştinţele voastre, să cultivaţi raţiune, să reflectaţi asupra relaţiei de adevăr, să învăţaţi să vedeţi lucrurile aşa cum sunt, să înţelegeţi în ce mod credinţa şi raţiunea sunt în raport între ele, care sunt bazele şi principiile catolicismului”. Însă ideile lui Newman despre instruirea laicatului şi, în mod deosebit, despre consultarea acestuia din urmă cu privire la probleme de credinţă nu erau foarte populare în epoca lui. Unul din contestatarii lui, monseniorul George Talbot, într-o scrisoare adresată cardinalului Henry Edward Manning, se plânge de faptul că laicatul „pune în practică învăţătura predată de doctorul Newman”, şi continuă: „Care este rolul laicilor? Să vâneze, să tragă cu arma, să întreţină. Aceste lucruri le stăpânesc, dar nu au nici un drept să se amestece în probleme ecleziastice (…). Dr. Newman este cel mai periculos om din Anglia”.


Fie în scrierile formale fie în raporturile cu prietenii săi laici, angajarea lui Newman în promovarea vocaţiei şi a misiunii laicatului este neîndoielnică. De fapt, aşa cum afirmă Ian Ker: „În lunga lui viaţă, de la începuturi în Biserica din Anglia şi de la influenţa pe care a exercitat-o în ea, îndeosebi la Oxford, până la sfârşit, drept cardinal al Bisericii catolice romane, este posibil să găsim în gândirea lui Newman despre laicat un model constant şi armonios. În Newman găsim mereu preocuparea de a face laicatul o forţă activă, în acţiune fie în Biserică fie în lume în general”.

Să ne concentrăm asupra unei prietenii şi asupra unei predici în mod deosebit. Prietenul era James Robert Hope-Scott (1812-1873), adept al tratarianismului şi avocat de succes, care a devenit catolic roman în anul 1851. Prietenia dintre Hope-Scott şi Newman a început la Oxford în anul 1837 şi a durat circa treizeci şi cinci de ani. Numai în scrisori şi în jurnale, Hope-Scott este menţionat de 481 de ori. Newman şi alţii îl consultau adesea şi „Întreabă-l pe Hope” a devenit aproape o vorbă în acel cerc de prieteni. Ceea ce ne interesează este predica intitulată „În lume, dar nu al lumii”, rostită de Newman la Liturghia de înmormântare a lui Hope-Scott celebrată în Jesuit Church la Farm Street, în Londra în mai 1873.

Această predică, şi aş sugera spiritualitatea laicilor după Newman, se bazează pe versetul din Ioan: „Dar lumea şi pofta ei trec, însă cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci” (1In 2,17). Spiritualitatea laicilor după Newman este în mod oportun legată de ideile sale despre lume şi de provocarea perenă a relaţionării creştinului cu aceasta din urmă. În termeni mai simpli, repetând titlul acestei predici: cum poate un creştin să trăiască în lume fără să fie al lumii?
În această predică, Newman vorbeşte cu elocvenţă despre vocaţie ca despre obligaţia de a pune propriile calităţi în slujba celorlalţi. Spune el: „Nu ne-am născut pentru noi înşine, ci pentru specia noastră, pentru aproapele nostru, pentru ţara noastră”. Recunoaşte şi că „datorăm mult celor care se dedică vieţii publice”, însă această slujire făcută cu abnegaţie nu este mereu uşoară şi adesea poate duce la un compromis în care suntem „obligaţi la o rutină” şi unde, uneori, se poate face numai „ceea ce se consideră a fi a doua alegere cea mai bună”. În primul rând Newman propune o spiritualitate laică de angajare activă în lume. Referindu-se la prietenul răposat Hope-Scott, sugerează că ceea ce i-a permis să dea o mărturie creştină eficientă în mijlocul responsabilităţilor pământeşti a fost darul credinţei.

Această temă este evidenţiată şi în alte scrieri ale lui Newman, îndeosebi când se concentrează asupra politicienilor. În articolul lui O ţară mai bună: viaţa publică după Newman, Edward Short propune un minunat ansamblu de citate din Newman pentru a spune că funcţionarii publici nu pot neglija propria religie când intră în viaţa publică.

În al doilea rând, Newman propune o spiritualitate laică de alipire de Cristos şi de dezlipire de lume. În această predică pentru prietenul său răposat afirmă că Hope-Scott „era liber de ambiţie în mod singular”, lucru care trebuie atribuit „religiozităţii speciale a minţii sale” şi „simţului său intim despre vanitatea tuturor diferenţelor seculare şi devoţiunii sale faţă de Dumnezeu care singur este fidel şi adevărat”.

Această alipire de Cristos conduce la o oprire bucuroasă la Cristos în vicisitudinile vieţii. În predica pentru înmormântarea lui Hope-Scott, Newman afirmă că prietenul său „avea o minte tânără, care a menţinut mereu, până la capăt, energia sa bucuroasă”. În predica sa Creştinul apostolic, Newman afirmă că o caracteristică a primilor creştini era „bucuria în toate formele sale, nu numai o inimă curată, nu numai mâini curate, ci (…) o expresie bucuroasă”. Newman afirmă: „Eu spun bucurie în toate formele sale, pentru că în bucuria autentică sunt incluse toate harurile numeroase; persoanele bucuroase sunt iubitoare, indulgente, generoase. Bucuria, dacă trebuie să fie bucurie creştină, bucuria rafinată a celor mortificaţi şi a celor persecutaţi, face oamenii paşnici, senini, recunoscători, gentili, afectuoşi, blânzi, plăcuţi, încrezători. Sunt plini de har, dulci şi învingători”.

Viziunea lui Newman despre vocaţia laică are sens numai în contextul veşniciei. Spiritualitatea lui de angajare activă în lume echilibrată de o alipire de Cristos are o dimensiune escatologică. Aşa cum afirmă sfântul Paul: „Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Cor 15,19).

Mulţi studioşi ai lui Newman subliniază dimensiunea escatologică drept element esenţial al învăţăturii spirituale a lui Newman. Nu surprinde faptul că ea reiese ca ideea lui cheie despre spiritualitatea laică. Newman evidenţiază că ceea ce echilibrează angajarea pentru Cristos în lume este un simţ de veghere şi de aşteptare a lui Cristos. La 13 aprilie 1882, Newman scrie o scrisoare lui Emily Bowles, comentând Memoirs of James Hope-Scott a lui Ornsby în curs de publicare: „Acţiunile şi scrisorile lui Hope-Scott sunt atât de intense încât exprimă caracterul lui minunat şi nu au nevoie de nici un comentariu. Spun "minunat" pentru că este greu de găsit un om din lume atât de profund religios, atât de sfânt în interior. Un om poate să aibă multe calităţi, dar să nu aibă interioritate. Hope-Scott vorbeşte de la sine”.

Această interioritate tipică a spiritualităţii lui Hope-Scott nu-l ţinea departe de alţii. Într-o altă predică, Newman explică faptul că creştinii sunt chemaţi să-şi desfăşoare propriile îndatoriri în viaţă exact ca toţi ceilalţi, dar există o diferenţă: „A trăi în cer cu gândurile, motivaţiile, finalităţile, dorinţele, gusturile, rugăciunile, mijlocirile, chiar şi în timp ce sunt încă pe pământ, a părea ca alţii, a fi angajaţi ca alţii, a trece neobservaţi în mulţime sau chiar a fi dispreţuiţi sau asupriţi, sau poate în alte condiţii, dar oricum a avea un canal secret de comunicare cu Preaînaltul, un dar pe care lumea nu-l cunoaşte”.

Iată un schimb epistolar care a avut loc între cei doi prieteni: John Henry Newman şi James Robert Hope-Scott. În ajunul de Crăciun din anul 1857, Newman i-a scris lui Hope-Scott amintindu-i cum a petrecut Crăciunul în urmă cu cinci ani „sus în Nord” cu familia Hope-Scott. Scrie el: „Cinci ani, mă cuprinde melancolia, pentru că este ca un clopoţel care trece, ducând timpul cu el. Sper că nu greşesc când spun că trecerea timpului pentru mine acum este tristă şi oribilă, deoarece îmi aminteşte cât a trebuit să fac, cât am făcut şi cât de puţin timp mai am ca să fac. Credeam că voi trăi îndelung, dar acum nu ştiu ce să cred. Oricum nu sunt reflecţii potrivite pentru ajunul de Crăciun”.

La 30 decembrie 1857, Hope-Scott răspunde cu mare măiestrie la scrisoarea un pic tristă a lui Newman. Citind printre rânduri se observă influenţa foarte puternică pe care Newman o avea asupra lui Hope-Scott, care reia în răspunsul său ceea ce îl învăţase Newman. În acest moment Hope-Scott are patruzeci şi şapte de ani, Newman are cu zece ani mai mult şi sunt prieteni de douăzeci de ani: „Dragă părinte Newman, (…) nu-mi plac smiorcăielile dumneavoastră. Aţi făcut mai mult decât cea mai mare parte dintre persoane şi niciodată n-aţi fost leneş, iar cu privire la modul în care aţi făcut nu voi spune nimic. Veţi putea să vă gândiţi că aţi fi putut face mai bine, dar îmi amintesc că odată mi-aţi spus că "nu există nimic ce n-am fi putut să facem mai bine" şi acest lucru mi-a fost de mare mângâiere pentru că, dând de-o parte orice eşec, sub legea generală a infirmităţii, m-a liniştit şi m-a făcut umil. Aşadar, cât priveşte viitorul: veţi avea timp pentru ceea ce aveţi obligaţia să faceţi în timp ce pentru ceea ce nu sunteţi obligat să faceţi nu trebuie să vă preocupaţi. Dar am scris o predică! Ştiu că este destul de nelalocul lui din partea mea (…) Hai, sus, şi începeţi să lucraţi, nu ca şi cum ar trebui să faceţi ceva deosebit înainte de a muri, ci ca şi cum ar trebuie să faceţi cât mai bine până în momentul morţii”.

Acest răspuns punctează un element esenţial din spiritualitatea lui Newman, atât de potrivit nu numai pentru laici, ci şi pentru toţi creştinii: ideea de a trăi după providenţa divină, prinzând clipa, acceptând obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinim. E vorba de o spiritualitate practică aşa de adaptată femeilor şi bărbaţilor laici de astăzi care sunt chemaţi să trăiască vocaţia lor şi misiunea lor în lume.

(După L’Osservatore Romano, 7-8 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu