Spiritualitatea laicatului după John Henry Newman

De Donna Orsuto

Universitatea Pontificală Gregoriană


Angajarea fericitului John Henry Newman pentru promovarea unui laicat inteligent şi instruit este bine cunoscută. Ca „mare campion al slujirii profetice a laicatului creştin”, Newman era convins de faptul că numai un laicat bine format ar fi fost gata să meargă în lume şi să vorbească în mod convingător despre propria credinţă. În anul 1851 scria cu pasiune şi elocvenţă despre această temă: „Nu trebuie să ascundeţi talantul vostru sau să ţineţi ascunse virtuţile voastre. Doresc laici nu brutali în vorbire nici certăreţi, ci persoane care să cunoască propria religie, care să o practice, care să ştie care este rolul lor, care să ştie ce au şi ce nu au, care să cunoască crezul lor atât de bine încât să-l poată răspândi, care să cunoască aşa de bine istoria încât să o poată apăra. Doresc laici inteligenţi şi instruiţi (…) Doresc să lărgiţi cunoştinţele voastre, să cultivaţi raţiune, să reflectaţi asupra relaţiei de adevăr, să învăţaţi să vedeţi lucrurile aşa cum sunt, să înţelegeţi în ce mod credinţa şi raţiunea sunt în raport între ele, care sunt bazele şi principiile catolicismului”. Însă ideile lui Newman despre instruirea laicatului şi, în mod deosebit, despre consultarea acestuia din urmă cu privire la probleme de credinţă nu erau foarte populare în epoca lui. Unul din contestatarii lui, monseniorul George Talbot, într-o scrisoare adresată cardinalului Henry Edward Manning, se plânge de faptul că laicatul „pune în practică învăţătura predată de doctorul Newman”, şi continuă: „Care este rolul laicilor? Să vâneze, să tragă cu arma, să întreţină. Aceste lucruri le stăpânesc, dar nu au nici un drept să se amestece în probleme ecleziastice (…). Dr. Newman este cel mai periculos om din Anglia”.


Fie în scrierile formale fie în raporturile cu prietenii săi laici, angajarea lui Newman în promovarea vocaţiei şi a misiunii laicatului este neîndoielnică. De fapt, aşa cum afirmă Ian Ker: „În lunga lui viaţă, de la începuturi în Biserica din Anglia şi de la influenţa pe care a exercitat-o în ea, îndeosebi la Oxford, până la sfârşit, drept cardinal al Bisericii catolice romane, este posibil să găsim în gândirea lui Newman despre laicat un model constant şi armonios. În Newman găsim mereu preocuparea de a face laicatul o forţă activă, în acţiune fie în Biserică fie în lume în general”.

Să ne concentrăm asupra unei prietenii şi asupra unei predici în mod deosebit. Prietenul era James Robert Hope-Scott (1812-1873), adept al tratarianismului şi avocat de succes, care a devenit catolic roman în anul 1851. Prietenia dintre Hope-Scott şi Newman a început la Oxford în anul 1837 şi a durat circa treizeci şi cinci de ani. Numai în scrisori şi în jurnale, Hope-Scott este menţionat de 481 de ori. Newman şi alţii îl consultau adesea şi „Întreabă-l pe Hope” a devenit aproape o vorbă în acel cerc de prieteni. Ceea ce ne interesează este predica intitulată „În lume, dar nu al lumii”, rostită de Newman la Liturghia de înmormântare a lui Hope-Scott celebrată în Jesuit Church la Farm Street, în Londra în mai 1873.

Această predică, şi aş sugera spiritualitatea laicilor după Newman, se bazează pe versetul din Ioan: „Dar lumea şi pofta ei trec, însă cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci” (1In 2,17). Spiritualitatea laicilor după Newman este în mod oportun legată de ideile sale despre lume şi de provocarea perenă a relaţionării creştinului cu aceasta din urmă. În termeni mai simpli, repetând titlul acestei predici: cum poate un creştin să trăiască în lume fără să fie al lumii?
În această predică, Newman vorbeşte cu elocvenţă despre vocaţie ca despre obligaţia de a pune propriile calităţi în slujba celorlalţi. Spune el: „Nu ne-am născut pentru noi înşine, ci pentru specia noastră, pentru aproapele nostru, pentru ţara noastră”. Recunoaşte şi că „datorăm mult celor care se dedică vieţii publice”, însă această slujire făcută cu abnegaţie nu este mereu uşoară şi adesea poate duce la un compromis în care suntem „obligaţi la o rutină” şi unde, uneori, se poate face numai „ceea ce se consideră a fi a doua alegere cea mai bună”. În primul rând Newman propune o spiritualitate laică de angajare activă în lume. Referindu-se la prietenul răposat Hope-Scott, sugerează că ceea ce i-a permis să dea o mărturie creştină eficientă în mijlocul responsabilităţilor pământeşti a fost darul credinţei.

Această temă este evidenţiată şi în alte scrieri ale lui Newman, îndeosebi când se concentrează asupra politicienilor. În articolul lui O ţară mai bună: viaţa publică după Newman, Edward Short propune un minunat ansamblu de citate din Newman pentru a spune că funcţionarii publici nu pot neglija propria religie când intră în viaţa publică.

În al doilea rând, Newman propune o spiritualitate laică de alipire de Cristos şi de dezlipire de lume. În această predică pentru prietenul său răposat afirmă că Hope-Scott „era liber de ambiţie în mod singular”, lucru care trebuie atribuit „religiozităţii speciale a minţii sale” şi „simţului său intim despre vanitatea tuturor diferenţelor seculare şi devoţiunii sale faţă de Dumnezeu care singur este fidel şi adevărat”.

Această alipire de Cristos conduce la o oprire bucuroasă la Cristos în vicisitudinile vieţii. În predica pentru înmormântarea lui Hope-Scott, Newman afirmă că prietenul său „avea o minte tânără, care a menţinut mereu, până la capăt, energia sa bucuroasă”. În predica sa Creştinul apostolic, Newman afirmă că o caracteristică a primilor creştini era „bucuria în toate formele sale, nu numai o inimă curată, nu numai mâini curate, ci (…) o expresie bucuroasă”. Newman afirmă: „Eu spun bucurie în toate formele sale, pentru că în bucuria autentică sunt incluse toate harurile numeroase; persoanele bucuroase sunt iubitoare, indulgente, generoase. Bucuria, dacă trebuie să fie bucurie creştină, bucuria rafinată a celor mortificaţi şi a celor persecutaţi, face oamenii paşnici, senini, recunoscători, gentili, afectuoşi, blânzi, plăcuţi, încrezători. Sunt plini de har, dulci şi învingători”.

Viziunea lui Newman despre vocaţia laică are sens numai în contextul veşniciei. Spiritualitatea lui de angajare activă în lume echilibrată de o alipire de Cristos are o dimensiune escatologică. Aşa cum afirmă sfântul Paul: „Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Cor 15,19).

Mulţi studioşi ai lui Newman subliniază dimensiunea escatologică drept element esenţial al învăţăturii spirituale a lui Newman. Nu surprinde faptul că ea reiese ca ideea lui cheie despre spiritualitatea laică. Newman evidenţiază că ceea ce echilibrează angajarea pentru Cristos în lume este un simţ de veghere şi de aşteptare a lui Cristos. La 13 aprilie 1882, Newman scrie o scrisoare lui Emily Bowles, comentând Memoirs of James Hope-Scott a lui Ornsby în curs de publicare: „Acţiunile şi scrisorile lui Hope-Scott sunt atât de intense încât exprimă caracterul lui minunat şi nu au nevoie de nici un comentariu. Spun "minunat" pentru că este greu de găsit un om din lume atât de profund religios, atât de sfânt în interior. Un om poate să aibă multe calităţi, dar să nu aibă interioritate. Hope-Scott vorbeşte de la sine”.

Această interioritate tipică a spiritualităţii lui Hope-Scott nu-l ţinea departe de alţii. Într-o altă predică, Newman explică faptul că creştinii sunt chemaţi să-şi desfăşoare propriile îndatoriri în viaţă exact ca toţi ceilalţi, dar există o diferenţă: „A trăi în cer cu gândurile, motivaţiile, finalităţile, dorinţele, gusturile, rugăciunile, mijlocirile, chiar şi în timp ce sunt încă pe pământ, a părea ca alţii, a fi angajaţi ca alţii, a trece neobservaţi în mulţime sau chiar a fi dispreţuiţi sau asupriţi, sau poate în alte condiţii, dar oricum a avea un canal secret de comunicare cu Preaînaltul, un dar pe care lumea nu-l cunoaşte”.

Iată un schimb epistolar care a avut loc între cei doi prieteni: John Henry Newman şi James Robert Hope-Scott. În ajunul de Crăciun din anul 1857, Newman i-a scris lui Hope-Scott amintindu-i cum a petrecut Crăciunul în urmă cu cinci ani „sus în Nord” cu familia Hope-Scott. Scrie el: „Cinci ani, mă cuprinde melancolia, pentru că este ca un clopoţel care trece, ducând timpul cu el. Sper că nu greşesc când spun că trecerea timpului pentru mine acum este tristă şi oribilă, deoarece îmi aminteşte cât a trebuit să fac, cât am făcut şi cât de puţin timp mai am ca să fac. Credeam că voi trăi îndelung, dar acum nu ştiu ce să cred. Oricum nu sunt reflecţii potrivite pentru ajunul de Crăciun”.

La 30 decembrie 1857, Hope-Scott răspunde cu mare măiestrie la scrisoarea un pic tristă a lui Newman. Citind printre rânduri se observă influenţa foarte puternică pe care Newman o avea asupra lui Hope-Scott, care reia în răspunsul său ceea ce îl învăţase Newman. În acest moment Hope-Scott are patruzeci şi şapte de ani, Newman are cu zece ani mai mult şi sunt prieteni de douăzeci de ani: „Dragă părinte Newman, (…) nu-mi plac smiorcăielile dumneavoastră. Aţi făcut mai mult decât cea mai mare parte dintre persoane şi niciodată n-aţi fost leneş, iar cu privire la modul în care aţi făcut nu voi spune nimic. Veţi putea să vă gândiţi că aţi fi putut face mai bine, dar îmi amintesc că odată mi-aţi spus că "nu există nimic ce n-am fi putut să facem mai bine" şi acest lucru mi-a fost de mare mângâiere pentru că, dând de-o parte orice eşec, sub legea generală a infirmităţii, m-a liniştit şi m-a făcut umil. Aşadar, cât priveşte viitorul: veţi avea timp pentru ceea ce aveţi obligaţia să faceţi în timp ce pentru ceea ce nu sunteţi obligat să faceţi nu trebuie să vă preocupaţi. Dar am scris o predică! Ştiu că este destul de nelalocul lui din partea mea (…) Hai, sus, şi începeţi să lucraţi, nu ca şi cum ar trebui să faceţi ceva deosebit înainte de a muri, ci ca şi cum ar trebuie să faceţi cât mai bine până în momentul morţii”.

Acest răspuns punctează un element esenţial din spiritualitatea lui Newman, atât de potrivit nu numai pentru laici, ci şi pentru toţi creştinii: ideea de a trăi după providenţa divină, prinzând clipa, acceptând obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinim. E vorba de o spiritualitate practică aşa de adaptată femeilor şi bărbaţilor laici de astăzi care sunt chemaţi să trăiască vocaţia lor şi misiunea lor în lume.

(După L’Osservatore Romano, 7-8 februarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu