Teologia conform sfântului Toma de Aquino

În adoraţie discutând despre fiinţă

De Inos Biffi

În cercetările actuale sau, aşa cum se spune, în dialogul despre monoteism – în privinţa căruia credinţa catolică mărturiseşte existenţa unui singur Dumnezeu, Tată, Fiu şi Duh Sfânt – este răspândită discuţia despre esenţa lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a-l numi, deci despre valoarea numelor care îi sunt atribuite.


Cât priveşte denumirea lui Dumnezeu: ar părea că nici un nume nu i se potriveşte şi că nu se poate face nici o idee despre el, din cauza transcendenţei sale absolut inaccesibile şi intangibile, deci de neconceput de către cunoaşterea umană, cu sancţiunea reducerii lui la marginile şi deci la limitele umane. Şi este ca şi cum s-ar spune că nu se poate avea nici un concept despre Dumnezeu şi că orice concept în privinţa lui este destinat să fie echivoc: despre Dumnezeu nu se poate vorbi, ci se poate numai tăcea.

Însă, dacă acest lucru ar fi adevărat, consecinţa ar fi o teorie absolută a ateismului, în sensul că orice tentativă de a ajunge la Dumnezeu ar fi destinată eşecului, şi însăşi Revelaţia ar fi zadarnică şi imposibilă, datorită neputinţei şi locuţiunii improprii a oricărui concept sau „imagini” de a se referi la Dumnezeu.

Sfântul Toma a reflectat în mod subtil şi pe larg asupra „Numelor lui Dumnezeu”, fie în Comentariu la De divinis nominibus a lui Pseudo-Dionisiu – unul din textele cele mai luminoase şi vibrante ale Doctorului Angelic – fie în alte opere ale lui, între care vasta şi analitica problemă 13 din Summa theologiae.

În acestea din urmă putem observa ca programatică afirmaţia: „Noi putem să-l denumim pe Dumnezeu pornind de la creaturi, dar nu în aşa fel încât numele care îl semnifică (nomen significans ipsum) să exprime esenţa lui aşa cum este ea (exprimat divinam essentiam secundum quod est)” (Summa theologiae, I, 13, 1, c.). Noi spunem că „Dumnezeu nu are nume sau se află mai presus de orice nume din moment ce esenţa lui depăşeşte ceea ce putem să înţelegem despre Dumnezeu cu intelectul sau să semnificăm cu glasul” (Ea ratione dicitur Deus non habere nomen, vel essere supra nominationem, quia essentia eius et supra id quod de Deo intelligimus et voce significamus, ibidem, 1m).

Nu ne este cunoscut modul de a fi al lui Dumnezeu, ci numai reflectarea lui în mod imperfect în creaturi: „Aşa cum este, intelectul nostru, în această viaţă, nu-l cunoaşte” (intellectus noster non cognoscit eum ut est, secundum hanc vitam, ibidem, 2m). De fapt, „în această viaţă noi îl cunoaştem după ceea ce este reprezentat despre el în perfecţiunile creaturilor” (ibidem, c.).

Afirmaţia este repetată: nici un nume nu este în măsură să exprime perfect ceea ce Dumnezeu este (quod est Deus perfecte): „Orice nume îl semnifică în mod imperfect, aşa cum el este reprezentat în mod imperfect în creaturi” (unumquodque [nomen] imperfecte eum significat, sicut et creaturae imperfecte eum repraesentant, ibidem, 2, 1m).

Cu alte cuvinte, trebuie făcută distincţie între „perfecţiuni semnificate” (perfectiones ipsae significatae) şi „modul de a semnifica” (modus significandi, ibidem, 3, c.).

Cât priveşte „perfecţiunile” semnificate unele nume i se potrivesc lui Dumnezeu în sens propriu, ba mai mult, au valoare în primul rând pentru el – aşa cum numele care indică viaţa, bunătatea, înţelepciunea, şi aşa mai
departe; în schimb, cât priveşte „modul de a semnifica” nu i se potrivesc în sens propriu: noi cunoaştem numai modul cu care aceste perfecţiuni se găsesc şi se predică în creaturi, în timp ce nu cunoaştem „cum” se găsesc ele în Dumnezeu, cu sunt în el viaţa, bunătatea, înţelepciunea.
În concluzie: noi nu suntem în măsură să depăşim ecranul, prisma creaturală pentru a ne situa în interiorul lui Dumnezeu, evadând din spaţiul lumii create.

De altfel, în sfântul Toma sunt clare două convingeri.

Prima convingere este că „despre Dumnezeu nu putem să ştim ceea ce este, ci ceea ce nu este; nu suntem în măsură să reflectăm despre cum este Dumnezeu, ci mai degrabă despre cum nu este” (De Deo scire non possumus quid sit, sed quid non sit; non possumus considerare de Deo quomodo sit, sed potius quomodo non sit, Summa theologiae, I, 3, introducere). Dumnezeu – şi este gândirea lui Augustin în De verbis Domini (38, 2, 3) – „nu poate să fie la îndemâna intelectului nostru, ci modul cel mai perfect de a-l cunoaşte în starea prezentă este în faptul de a cunoaşte că el este superior la tot ceea ce intelectul nostru este capabil să conceapă, motiv pentru care ne unim cu el ca şi cu un necunoscut” (Ipse non potest esse pervius intellectui nostro; sed in hoc eum perfectissime cognoscimus in statu viae quod scimus eum esse super omne id quod intellectus noster concipere potest; et sic ei quasi ignoto conjungimur, In IV Sententiarum, 49, 2, 1, 3m). Chiar dacă Revelaţia, fără îndoială ne-a făcut să-l cunoaştem pe Dumnezeu mai deplin (plenius), manifestându-ne perfecţiuni şi proprietăţi necunoscute de „raţiunea naturală” (ratio naturalis) – să ne gândim la faptul că el este unul şi întreit.

Cu toate acestea, a doua convingere a sfântului Toma este că imposibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu în mod univoc, adică în esenţa lui, nu face echivocă vorbirea noastră despre el, ci o face analogică, nepotrivită, dar adevărat şi înzestrată cu sens (analogice, et non equivoce pure, neque univoce, Summa theologiae, I, 13, 5, c).

Asta cred şi unii filozofi care, după ce au susţinut în zadar că Doctorul Angelic îl includea pe Dumnezeu în cadrul fiinţelor, acum înţeleg greşit învăţătura despre transcendenţa divină absolută, ajungând să conceapă inefabilitatea lui Dumnezeu ca o echivocitate şi să vorbească despre non-Fiinţa lui Dumnezeu.

Fără a spune că o logică alternativă pentru cunoaşterea analogică ar trebui să fie o tăcere completă despre Dumnezeu, sau o teologie total „negativă”. Ceea ce Toma refuză pentru a afirma că „Dumnezeu este onorat cu tăcerea, nu pentru ca să nu se spună sau să nu se cunoască nimic despre el, ci pentru ca, orice am învăţa sau am cunoaşte despre el, să ne dăm seama că intelectul nostru a eşuat” (Deus honoratur silentio, non quod nihil de ipso dicatur vel inquiratur, sed quia quidquid de ipso discamus vel inquiramus, intelligimus nos ab eius comprehensione defecisse, Super Boetium de Trinitate, 2, 1, 6m): Dumnezeu este mereu, în mod inaccesibil, dincolo; de neînţeles şi de neparcurs.

Este perspectiva anselmiană: „Dumnezeu este mereu "Dincolo", Cel care nu este dispus în serie, nici ca primul şi cel mai înalt, pentru că este în inconceptibilitate (quo magis cogitari nequit). Teologia lui Toma se naşte din dorinţa neîncetată şi fericită de a-l înţelege pe Dumnezeu: dorinţă care ţine căutarea vigilentă şi angajată, care o hrăneşte cu speranţă, în aşteptarea viziunii.

O ultimă precizare despre Numele divin care l-a încântat pe Doctorul Angelic, acela de Fiinţă. În Dumnezeu – repetă el – esenţa şi fiinţa coincid; „esenţa lui este fiinţa lui (essentia eius est suum esse)”, şi asta înseamnă că el este Actul pur şi Perfecţiunea nelimitată. Lăsând să transpară o profundă, chiar dacă reţinută ca întotdeauna, emoţie, Toma va defini coincidenţa dintre fiinţa şi esenţa lui Dumnezeu un „Adevăr sublim” (Haec sublimis veritas, Summa contra Gentiles, I, 22, nr. 10), pe larg demonstrat cu raţiunea şi în acelaşi timp revelat lui Moise, care l-a învăţat de la Dumnezeu, atunci când la întrebarea lui a auzit răspunsul că numele lui este „Cel care este”.

Unii confundă Fiinţa pură a lui Dumnezeu cu staticitatea sau o indiferentă lipsă de sentimente, motiv pentru care simt nevoia de a-l defini ca relativ la creatură în mod esenţial, înzestrată la rândul ei cu sentimente mobile, în felul acesta concepându-l pe Dumnezeu după imaginea omului.

În schimb este adevărat că, dacă Dumnezeu este Fiinţa, nu este aşa în modul în care noi avem experienţa fiinţei: el nu „este”, aşa cum „suntem” noi, ci este în mod cu totul propriu, pe care numai el îl cunoaşte şi pe care noi nu-l înţelegem, legaţi cum suntem încă de restrângerile de nedepăşit ale unei creaturi.

Dar acest lucru nu produce tristeţe sau resentiment; dimpotrivă, generează uimire şi admiraţie irezistibilă, sau un soi de încurcătură care ajunge la adoraţie, care devine nemărginită şi se amestecă cu gândul că Dumnezeu în orice clipă, din interiorul nostru, ne comunică darul fiinţei care ne face să existăm. Nu este necesar să adăugăm rugăciunea la teologia sau şi la filozofia fiinţei: ele sunt rugătoare din natura lor.

(După L’Osservatore Romano, 28 ianuarie 2011)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu