DESPRE LIBERUL ARBITRU LA SF. AUGUSTIN

Consecinţele păcatului strămoşesc au fost de-a dreptul dezastruoase pentru om. I-au luat toate darurile supranaturale şi preternaturale; pentru trup, suferinţă şi moarte, pentru suflet ignoranţă, pierderea libertăţii perfecte de care se bucura în rai, acesta fiind înlocuit cu liberul arbitru, car este înclinat foarte mult spre păcat. Aşa încât, fără har, omul nu poate evita păcatul. Nu numai atât, dar în starea actuală, chiar având harul, omul nu poate evita toate păcatele fără un privilegiu special, aşa cum a fost dat Preacuratei. În felul acesta, neamul omenesc formează o massa perditionis, o mulţime a pierzării care nu se poate mântui decât prin harul lui Dumnezeu massa redempta.

Împotriva pelagienilor, care nu admit decât haruri exterioare, Sf. Augustin afirmă existenţa harurilor interne, care iluminează inteligenţa noastră, fortifică voinţa, o previne sau o provoacă, o susţine, cu un cuvânt cooperează cu voinţa noastră. Harul este necesar pentru că, fără el, omul nu poate face nici un act supranatural. El începe şi termină opera mântuirii noastre. El este deci necesar pentru credinţă, pentru faptele bune şi pentru perseverenţa finală. Fără acesta, omul nici în ordinea naturală, nu poate îndeplini toată legea. Cu toate acestea, de aici nu rezultă că toate faptele necredincioşilor sunt păcate, deşi le condamnă pentru lipsa unei bune intenţii. Sf. Augustin insistă mult, împotriva pelagienilor, asupra gratuităţii harului. Este gratuit atât primul har, cât şi ultimul, cel al perseverenţei finale.

Care este părerea Sf. Augustin despre natura harului şi raportul dintre el şi libertatea omului? Janseniştii şi protestanţii spun că Sf. Augustin a prezentat harul ca o forţă care atrage în mod irezistibil voinţa, în aşa fel încât voinţa devine o facultate pasivă, care nu cooperează liber cu harul divin la facerea binelui. Este oare drept că na admis decât harul eficient, sau ceea ce numesc teologii moderni auxilium quo şi că nu a cunoscut harul suficient sau auxilius sine qua non, care ne lasă liberi să o urmăm sau nu? Este oare adevărat că, după el orice har este eficient în mod intrinsec şi în afară de voinţa noastră, sau insuficientă? În multe locuri Sf. Augustin repetă că nu numai Dumnezeu este acela care lucrează în noi pentru a vrea şi a face şi că harul divin ne face să cunoaştem şi să observăm legea, aşa încât s-ar părea că harul ar distruge liberul arbitru din noi. Însă acestea trebuie comparate cu locurile în care el afirmă clar existenţa liberului arbitru în noi, atât în fapte bune, cât şi în cele rele şi unde, de exemplu, spune că în mod voluntar şi liber, unii oameni răspund lui Dumnezeu sau nu. Adevărul este că Sf. Augustin e un polemist care pune în relief când rolul voinţei, când pe cel al harului, după duşmanii pe care îi combate: maniheii pe de o parte, şi pelagienii, pe de altă parte. Sunt foarte sugestive cuvintele cu care începe tratatul De gratia et libero arbitrio. Există gânditori care cred ameninţat liberul arbitru imediat ce se rosteşte cuvântul har; există, de asemenea alţii, care apără într-atât harul, încât pun în primejdie liberul arbitru al omului.

Eu n-am încetat a scrie împotriva primilor, cum astăzi vă adresez această carte, împotriva celorlalţi.

Însă, cum se poate împăca acţiunea divină asupra voinţei, cu exerciţiul liberului arbitru? Sf. Augustin îşi dă seama că există ceva misterios în această privinţă. Pe el îl interesează mai mult faptul în sine, pe care-l afirmă. După el ceea ce face omul prin acţiunea harului, o face prin voinţa sa… Voinţa nu e cu adevărat liberă decât atunci când a fost răscumpărată prin har de sclavia păcatului (De spiritu et litera, c. 30).
Asupra chestiunii de unde-şi are originea harul şi eficienţa sa, din însăşi natura sa intrinsecă sau din voinţa omului, Sf. Augustin nu s-a pronunţat clar. Cu toate că, adesea, pare că admite ipoteza a doua, făcând din harul eficient acela pe care Dumnezeu o acordă, prevăzând că, fiind date condiţiile subiectului, el îşi va produce efectul dorit. Despre harul sfinţitor Sf. Augustin tratează mai puţin. El este prezent ca o realitate inerentă a sufletului, pe care-l reînnoieşte total. Prin el, omul devine fiul lui Dumnezeu, chipul său trăieşte din viaţa divină şi din dreptatea Lui.

Extras din: Pătrașcu Damian Gheorghe, Patrologie și Patristică, vol. II, Serafica, Roman 2008, pp. 350-352.