Câinele și iepurele

Un călugăr tânăr merse într-una din zile să viziteze un

călugăr bătrân, plin de ani și de experiență, și îi spuse: „Părintele meu, explică-mi, te rog, cum se face că mulți vin să se facă călugări, dar puțini perseverează, mulți se întorc în lume”. Călugărul bătrân răspunse: „Vezi, se întâmplă ca atunci când un câine a văzut un iepure. Începe să alerge după iepure, și latră tare. Alți câini, auzind cum latră câinele, încep și ei să alerge: sunt mulți care aleargă împreună, lătrând, însă numai unul a văzut iepurele, numai unul îl urmărește și cu ochii. Și, la un anumit moment, unul după celălalt, toți cei care nu au văzut cu adevărat iepurele, și aleargă numai pentru că unul l-a văzut, obosesc, se opresc, și se întorc pe drumul pe care veniseră. În schimb, cel care l-a fixat cu ochii în mod personal, ajunge până la capăt și prinde iepurele”. Și spunea: „Vezi, călugărilor l-i se întâmplă tot așa. Numai cei care și-au fixat cu adevărat ochii pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru, ajung să persevereze până la capăt” ( Din Apoftegmele Părinților deșertului)

De ce să ne facem Semnul Sfintei Cruci?

semnificațiile semnului sfintei cruci

Gestul simplu pe care catolicii îl repetă de mii de ori în timpul vieții lor are

o semnificație mai profundă decât mulți dintre ei ar crede.

Care este originea Semnului Sfintei Cruci?

Semnul Sfintei Cruci este o practică și o formă de rugăciune foarte veche. În Scriptură nu apare nici o indicație, dar în secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare afirma că acest semn provine din timpul apostolilor, atunci când era folosit în administrarea botezului. Unii cercetători interpretează cuvintele Sf. Paul din Scrisoarea către Galateni, 6, 17, unde spune că poartă semnele lui Cristos în trupul său, ca fiind o trimitere la Semnul Sfintei Cruci. 

In ce fel a devenit mai apoi o practică liturgică și devoțională atât de importantă?

 Primind botezul la o vârstă adultă, cei botezați își făceau cu orgoliu semnul sfintei cruci, aceasta însemnând pentru ei că de acum îi aparțin lui Cristos. Tertulian afirma că creștinii ar trebui să-și facă semnul crucii în fiecare moment al zilei. Îmi imaginez cum acei creștini își însemnau fruntea cu degetul mare și cu degetul arătător, trasând un mic semn al crucii, pentru a aminti lor că își trăiau viața pentru Cristos.

În afară de semnificația cuvintelor, ce anume mai implică semnul crucii? În ce sens este și un semn al uceniciei?

Semnul Sfintei Cruci are multe semnificații. Astfel, Semnul Crucii este o mărturisire a credinței, o reînnoire a Botezului, un semn al uceniciei, o acceptare a suferinței, o apărare împotriva diavolului, și o victorie asupra auto-compătimirii. Atunci când îți faci Semnul Crucii îți exprimi credința în mod sintetic – profesând credința ta în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Atunci când rostești cuvinte și rugăciuni în numele cuiva, recunoști prezența lor în viața ta, și chiar te pui în prezența lor pe tine însuți – în acest sens este folosit numele în Biblie.

Apoi este o reînnoire a Sacramentului Botezului, deoarece înseamnă: „Am murit cu Cristos și am fost renăscut la o viață nouă”. Semnul Crucii în Botez este ca o specie de circumcizie creștină. Așa cum prin circumcizie cei provenind din popoarele păgâne se uneau cu poporul ebraic, tot astfel, cu Semnul Crucii, creștinii se unesc cu trupul lui Cristos.

Semnul Crucii înseamnă apoi a fi discipoli. Isus spune în Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze”. Cuvântul pe care Părinții Bisericii îl foloseau pentru a indica Semnul Crucii este același cuvânt grecesc care era folosit pentru a indica apartenența sclavului la stăpân, al oii, păstorului, și al soldatului, generalului. Cu alte cuvinte, însemna a declara că eu îi aparțin lui Cristos.

A te renega pe tine însuți nu înseamnă numai a face mici renunțări. A fi discipol înseamnă a sta sub conducerea lui Cristos și a nu-ți mai aparține ție însuți. Făcând Semnul Crucii, îi spui Domnului: „vreau să te ascult numai pe Tine; îți aparțin numai Ție. Călăuzește Tu fiecare decizie a mea. Voi asculta totdeauna de legea lui Dumnezeu, de învățăturile lui Cristos și ale Bisericii”.

În momentul suferinței, Semnul Crucii devine un semn de acceptare. Înseamnă că ne amintim că Isus a devenit om și a suferit pentru noi, și că noi participăm la suferința lui Cristos. Semnul Crucii spune: „Sunt dispus să îmbrățișez suferința, pentru a împărtăși suferința lui Cristos”.

Atunci când ești în suferință, atunci când te simți ca și cum Dumnezeu nu ar exista, Semnul Crucii te reconduce la El, declarând prezența Lui, în pofida a ceea ce simți tu în acele clipe grele. Este o modalitate de a-L recunoaște și de a-L mărturisi în momentele grele ale vieții.

Una din principalele învățături ale primilor Părinți ai Bisericii este că Semnul Crucii este o declarație de apărare împotriva diavolului. Atunci când îți faci Semnul Crucii, de fapt îi spui diavolului: „Jos mâinile de pe mine; eu îi aparțin lui Cristos; El este puterea mea”. Semnul Crucii este un instrument atât ofensiv, cât și defensiv.

În experiența mea am observat că Semnul Crucii este util și pentru a elimina orice formă de auto-compătimire – acele mari probleme ale noastre, acele lucruri persistente de care nu reușim să ne eliberăm. După aceeași Părinți ai Bisericii, în momentele de ură, necurăție, teamă, sau în momentele în care suntem copleșiți de atacul simțurilor și de atacurile carnale, a ne face Semnul Crucii ne ajută să rezolvăm problema.

Eu am început să-l fac pentru a domina o problema de ură. Făcându-mi Semnul Crucii mă ajută să alung departe ura, să am o atitudine răbdătoare, să-l imit pe Isus în virtuțile sale.   

Persoanele care nu sunt catolice folosesc Semnul Crucii?

Da, Semnul Crucii este folosit de ortodocși, protestanți, și mulți alții, mai ales în cadrul botezului. În Micul Catechism, Luther recomanda să se facă Semnul Crucii înainte de culcare și dimineața la trezire. Este un păcat că mulți catolici nu mai văd necesitatea de a se însemna cu Semnul Crucii.

De ce catolicii au obiceiul să-și facă Semnul Crucii împreună cu apa binecuvântată, atunci când intră și ies din biserică?

Pentru a putea să participe la marea Jertfă a Sfintei Liturghii este necesar să fi botezat. A folosi apa binecuvântată împreună cu Semnul Crucii este ca și cum ai spune: „eu sunt creștin botezat și sunt autorizat să iau parte la această Jertfă”.

A face Semnul Crucii la ieșire din biserică înseamnă a înțelege că Sfânta Liturghie nu se încheie niciodată, ci că întreaga viață este o participare la această Jertfă minunată.

De ce creștinii ar trebui să aprofundeze tot ceea ce privește această rugăciune?

Cred că este ceva pe care nu trebuie să-l tratăm în mod lejer. Semnul Crucii are o enormă forță sacramentală; nu pune în mișcare evenimentul spiritual pe care-l reprezintă, dar permite să se atingă la rugăciunea Bisericii, pentru a lăsa ca viața proprie să fie influențată. Semnul Crucii este Sacramentul prin excelență. De exemplu, nu văd rău că atleții profesionști își fac Semnul Crucii în timpul partidelor la care joacă. Prin acest gest ei afirmă că orice fac, îl fac în numele lui Cristos – și partidele pot di jucate în prezența lui Dumnezeu.

Atunci când văd persoane făcându-și Semnul Crucii cu lejeritate, mă rog să poată recunoaște întreaga lui importanță, și să declare că astfel îi aparțin lui Cristos, și pentru ca să-L poată asculta, și să accepte suferința din viața lor. Nu este un semn de magie, sau de noroc.  

De ce Semnul Crucii este atât de important astăzi, mai ales înzonele unde legile devin mai puțin tolerante față de manifestarea publică a credinței?

Ne vor putea spune că nu pot fi adoptate Cele Zece Porunci într-o structură publică, dar nu ne vor putea împiedica să ne facem Semnul Crucii în public. Trebuie să ne amintim de cuvintele lui Isus care ne spune că dacă ne vom rușina de El, și El se va rușina de noi. Mai degrabă ar trebui să ne simțim siguri făcând cunoscut și altora că suntem creștini, și că-i aparținem lui Cristos, decât să ne ascundem ca potârnichile.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.amicidilazzaro.it/index.php/i-significati-del-segno-della-croce/

Greșeli inteligente

Un vânzător a expus în magazin următorul banner de publicitate:

„Jugarii de calitate, distragție garantata”. Învățătorul școlii, trecând pe acolo, nu a putut să se abțină și, intrând, s-a dus direct la vânzător:  - Bannerul expus este plin de greșeli. Trebuie să-l corectați.

-      Ar trebui să fiu nebun, spuse vânzătorul. De azi dimineață au intrat cel puțin douăzeci de persoane în magazin ca să-mi spună același lucru, iar 15 dintre ei au cumpărat și jucăriile la care fac publicitate.    

Conectează-ți creierul cu limba, înainte să-ți deschizi gura

Atunci când actrița Helen Hayes vorbi în Senat în favoarea unei legi

pentru a primi în Statele Unite copii refugiați, un senator a apostrofat-o: - Ați vrea să spuneți că sunteți gata să adoptați un copil, fără să-l fi văzut până acum niciodată?

-      Nu-l văzusem nici pe al meu, până nu s-a născut!, răspunse imediat actrița.

De câte ori ați înjurat?

Un tânăr care, în scaunul de spovadă, se acuza că înjură foarte mult, a fost

întrebat de preot:  - De câte ori ați înjurat?

-         Oh, cam de atâtea ori câte fire de păr am în cap...

Preotul, ca pocăință, îi spuse ca pentru fiecare înjurătură să-și smulgă un fir de păr din cap. Penitentul ascultă și încercă să pună în practică acea pocăință. Însă își dădu seama imediat că în scurt timp va rămâne chel, dacă va mai continua cu reaua obișnuință a înjurăturii. Astfel începu să elimine viciul, în loc să-și smulgă părul din cap.  (Spirago, Collana di esempi)

Unde sunt înmormântați oamenii răi?

Un copil mergea cu tatăl său prin cimitir, și

priveau crucile și monumentele funerare. Copilul se oprea și citea ce scria pe fiecare cruce. Peste tot citea numai cuvinte de laudă. După câteva zeci de minute petrecute în cimitir, copilașul îl întrebă pe tatăl său:

 - tată, dar oamenii răi unde sunt înmormântați?

PRIMA PIATRĂ A UNEI NOI BISERICI

Arhiepiscopul de Paris chemă la episcopie pe un anume

părinte Machiavelli și îi făcu următoarea cerere:  - Sfinția voastră sunteți parohul uneia din cele mai bogate parohii din dieceză, și îi faceți într-adevăr onoare. Aș vrea să vă recompensez, dar nu numindu-vă canonic al catedralei… Aș vrea să vă trimit printre necredincioși. Există în periferia Parisului parohia Sf. Ștefan, care are 30 000 de suflete, și care este plină de comuniști. Nu se fac botezuri deloc, nici căsătorii creștine… Nimeni nu mai merge la biserică; cu toții s-au îndepărtat. Acum acolo este paroh un preot în vârstă. Intrări zero; ajutoare de la binefăcători, zero. Vă puteți baza numai pe Providență și pe binecuvântarea mea… Vreți să mergeți? Vedeți, eu nu vă oblig; vă cer numai să-mi faceți această favoare. Gândiți-vă, iar peste opt zile să-mi dați un răspuns.

Părintele Machiavelli se gândi, și merse degrabă să viziteze locul. De mult nu mai intrase cineva cu reverendă în acel cartier. Fu întâmpinat de râsete, insulte din partea muncitorilor, și chiar din partea femeilor și a copiilor. Văzu pe străzi mizerie mare, barăci murdare, mizerie morală și materială.

Părintele Machiavelli privea în stânga și în dreapta, și se gândea la splendida lui biserică, la enoriașii lui nobili și bogați.

Dintr-o dată, dintr-o magherniță zbughiră câțiva copilandri, care începură să strige: - o cioară!, o cioară!... Iar unul din ei luă o piatră și o aruncă în preot. Apoi se ascunseră cu toții după un gard, să vadă ce are de gând să facă preotul. Piatra îl lovise pe preot în față, și acum, în timp ce-i curgea sângele, el se aplecă să ridice piatra.

Copilul care aruncase piatra se gândea că preotul are de gând să-l arunce în el. Îl privea pe preot și nu știa ce să facă. Începu să fugă, ca nu cumva preotul să îl descopere și să arunce cu piatra în el. Dar se simți chemat: - prietene, mulțumesc, mulțumesc mult! Iată piatra ta; o voi lua cu mine; ba mai mult, aceasta va fi prima piatră a bisericii pe care o vom construi chiar în acest loc în care m-ai lovit…

În ziua următoare, Părintele Machiavelli se duse la episcop și-i spuse că este de acord să meargă în acea parohie; și imediat începu construirea bisericii, exact pe locul unde fusese lovit. Astfel, în acel loc, în scurtă vreme, a apărut o înfloritoare parohie, în periferia Parisului (Silvio Riva, Sussidi, febbr. 1943, pagina 140).