Ascultă, Doamne, căci robul tău vorbește

Prima slujire pe care o datorăm aproapelui este cea de a-l asculta. Căci așa cum iubirea

lui Dumnezeu începe cu ascultarea Cuvântului său, tot la fel începutul iubirii aproapelui rezidă în a învăța să-l ascultăm. Din iubire Dumnezeu ne-a dat Cuvântul său, și tot din iubire a plecat urechea sa spre noi. Este operă a lui Dumnezeu și dacă suntem capabili să-l ascultăm pe fratele nostru. Creștinii, și mai ales predicatorii, de multe ori cred că trebuie să „ofere” ceva celuilalt atunci când se află în fața acestuia; și cred că aceasta este unica lor obligație. Uită că a asculta poate fi o slujire mult mai mare decât a vorbi. Mulți oameni caută o ureche care să fie gata să-i asculte, dar nu o găsesc printre creștini, pentru că aceștia vorbesc chiar și atunci când ar trebui să asculte. Cel care nu știe să-și asculte fratele, degrabă nu va mai știi nici măcar să mai asculte de Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu va fi totdeauna numai el cel care va vorbi. Aici începe moartea vieții spirituale și, la sfârșit, nu va mai rămâne decât trăncăneala spirituală, condescendența fratescă, care cade în multe și frumoase cuvinte „pioase”. Cine nu știe să asculte mult și cu răbdare va vorbi fără să-l atingă cu adevărat pe celălalt și, la sfârșit, nici nu-și va mai da seama de ceea ce s-a întâmplat. Cine crede că timpul lui este prea prețios pentru a fi pierdut ascultându-l pe aproapele, nu va avea niciodată timp pentru Dumnezeu și pentru frați, dar totdeauna și numai pentru sine, pentru propriile cuvinte  și pentru propriile proiecte... . Există o modalitate de ascultare nerăbdătoare și distrată, care disprețuiește pe frate și așteaptă numai să poată lua cuvântul și să scape de celălalt. Aceasta nu vrea să însemne îndeplinirea propriei misiuni, și cu siguranță și în atitudinea noastră față de fratele nostru se oglindește relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi nu mai reușim să ne plecăm urechile față de frații noștri în lucrurile mai mici, nu trebuie să ne mirăm dacă nu mai suntem capabili să ne dedicăm la maxim, printre slujirile cele mai consistente, ascultării, încredințată nouă de către Dumnezeu, adică a asculta mărturisirea fratelui. Lumea păgână știe astăzi că, deseori, celălalt poate fi ajutat numai ascultându-l cu seriozitate și, recunoscând acest lucru, a inventat o proprie grijă a sufletelor laică, spre care aleargă numeroși oameni, chiar și creștini. Dar creștinii au uitat că sarcina de a asculta le-a fost încredințată lor de Cel care este Ascultătorul prin excelență, la a cărui operă ei sunt chemați să colaboreze. Trebuie să ascultăm cu urechea lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie dat să vorbim cu Cuvântul lui Dumnezeu (D. Bonhoeffer, La vita comune, izvorul: gliscritti.it)

Lectie de demnitate: de-am avea pleoape si la urechi, ca sa le putem inchide cand e nevoie!

Un elev se intalneste cu profesorul lui. Profesorul este salutat de elev, apoi

profesorul il recunoaste ca i-a fost elev. Elevul completeaza ca i-a fost profesor in clasa a treia. Continuind conversatia profesorul il intreaba ce a facut in viata, cu ce se ocupa. “Sunt profesor, sunt in sistemul educational raspunde elevul.” Ce te-a determinat sa devii profesor, intreaba rabinul, profesorul elevului. “Dumneavoastra” a raspuns el. “Cand am vazut ce impact ati avut asupra mea si cand am inteles ce impact poate fi asupra elevilor, am spus, asta vreau sa devin.”

“De ce am avut acest impact?”

“Nu va aduceti aminte domnule profesor?”

“In clasa a treia un coleg a venit cu un ceas, pe care il primise cadou de la tatal, sau mama lui. Imi trebuia si mie un ceas,si mi a placut, asa ca l-am furat. El v-a spus si dvoastra ati facut un anunt ca cine a furat ceasul sa-l dea inapoi. As fi vrut sa fac asta, dar nu am avut curajul sa spun, imi era rusine sa vada clasa ce am facut.

Vazand ca nu spune nimeni nimic, dvoastra ati incuiat usa, ne-ati aliniat si ne-ati anuntat ca ne veti cauta in buzunare si in felul acesta se va gasi ceasul si va fi inapoiat proprietarului de drept.

M-am gandit ce urmeaza: ce rusine si ce imagine sa vada toti ca am furat ceasul.

Dar ati completat: as vrea ca toti sa inchideti ochii, cand voi cauta in buzunare. Si asa am facut. Ati ajuns la mine, ati luat ceasul, ati continuat sa cautati in buzunare pana la capatul liniei de elevi, apoi la sfarsit ati inapoiat ceasul fara sa pomeniti nimic nici atunci si nici vreodata dupa aceea.

Dumneavoastra mi-ati salvat demnitatea, nu ati facut din mine un stereotip, nu m-ati facut hot, furacios, nu ati pomenit nimic. Si am inteles atunci ce impact ati avut asupra mea si mi-am zis, asta vreau sa devin si eu.”

“Nu va amintiti domnule profesor”, spuse elevul?

“Nu.”

“Dar cum de nu va amintiti, ca este totusi ceva ce ramane imprimat, un furt, o situatie de genul acesta, cel ce a facut asta.”

“Nu imi amintesc spuse profesorul, pentru ca stiu ca si eu am inchis ochii cand am cautat in buzunare.”

Cele opt fericiri ale politicianului

1.     Fericit politicianul care are o înaltă conștiență și o profundă conștiință a rolului său.

Conciliul al II-lea din Vatican a definit politica ca fiind «artă nobilă și dificilă» (Gaudium et Spes, 73). La mai bine de treizeci de ani de distanță și în plin fenomen al globalizării, această afirmație găsește confirmarea prin a considera că slăbiciunilor și fragilităților mecanismelor economice având dimensiuni planetare i se poate răspunde numai cu forța politicii, adică cu o arhitectură politică globală, care să fie puternică și fondată pe valori global împărtășite.

2.     Fericit politicianul a cărei persoană oglindește credibilitate.

În zilele noastre, scandalurile din lumea politicii, legate mai ales de marele cost al alegerilor, se multiplică făcând să se piardă credibilitatea protagoniștilor ei. Pentru a răsturna această situație, este necesar un răspuns puternic, un răspuns care să implice reformă și purificare, cu scopul de a reabilita figura politicianului.

3.     Fericit politicianul care lucrează pentru binele comun și nu pentru propriul interes.

Pentru a trăi această fericire, politicianul să interpeleze conștiința lui și să se întrebe: Muncesc pentru popor sau pentru mine? Muncesc pentru patrie, pentru cultură? Muncesc pentru a onora moralitatea? Muncesc pentru umanitate?

4.     Fericit politicianul care se menține în mod fidel coerent.

Cu o coerență constantă între credința și viața lui de persoană angajată în politică; cu o coerență fermă între cuvintele și acțiunile sale; cu o coerență care onorează și respectă promisiunile electorale.

5.     Fericit politicianul care realizează unitatea și făcând din Isus rațiunea vieții lui, o apără.

Aceasta deoarece diviziunea înseamnă autodistrugere. Se spune în Franța: «Catolicii francezi nu stau niciodată contemporan cu toții în picioare, în afară de momentul în care ascultă EvangheliaI». Mi se pare că această vorbă poate fi aplicată și catolicilor din multe alte țări!

6.     Fericit politicianul care este angajat în realizarea unei schimbări radicale.

Și care face acest lucru luptând împotriva perversiunii intelectuale; care nu face acest lucru numind bine ceea ce este rău; care nu ascunde religia în sfera privată; care stabilește prioritățile alegerilor pe care le face în baza credinței lui; care are o magna carta: Evanghelia.

7.     Fericit politicianul care știe să asculte poporul.

Înainte, în timpul alegerilor și după ele; care știe să-și asculte propria conștiință; care știe să-l asculte pe Dumnezeu în rugăciune. Activitatea lui va obține siguranțe, certitudini și eficacitate.

8.     Fericit politicianul căruia nu-i este frică, înainte de toate, de adevăr.  

«Adevărul – spune Ioan Paul al II-lea – nu are nevoie de voturi!». De sine însuși, mai degrabă, trebuie să-i fie frică politicianului. Al douăzecilea președinte al Statelor Unite, James Garfield obișnuia să spună: «Lui Garfield îi e frică de Garfield». Politicianului să nu-i fie frică de mass media. În momentul judecății el va trebui să-i răspundă lui Dumnezeu, nu mass media!

Autor: Card. Van Thuân

„Dumnezeul meu”, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci?

-         Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept și încălcător de lege, mânca și bea, se îmbrăca în haine de mătase și porfiră, și niciodată n-a dat nici o frunză verde vecinului său Lazăr, care flămânzea și îngheța de frig. Lazăr se târa sub masa lui să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el ședea pe prag și veneau câinii și-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au murit amândoi; unul a mers în focul cel veșnic, celălalt în sânul lui Avramm. Într-o zi bogatul a ridicat ochii și a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde și se bucură în sânul lui Avramm; a scos un strigăt: „Tată Avramm, tată Avramm, trimite pe Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!” Dar Avraam i-a răspuns: „Amintește-ți când mâncai și beai tu și te bucurai de toate bunătățile lumii, iar el flămânzea și îngheța de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde? Așadar, a venit rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci”.

Isus oftă și tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aștepta încă să asculte, buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Isus într-un chip rugător:

-         Ai terminat? întrebă el și glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai ai altceva?

Iuda râse:

-         Așa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă și bea prea mult pe pământ o să se veștejească în Iad.

Dar tinerelul fiul al lui Zebedeu se aplecă la sânul lui Isus:

-         Rabi, cuvântul tău n-a ușurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai poruncit: Iartă pe dușmanul tău, iubește-l; și chiar de-ți face rău de șaptezeci de ori câte șapte, tu să-i faci bine de șaptezeci de ori câte șapte; numai așa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?

-         Dumnezeu este drept, sări și spuse barbă-roșcată și privi batjocoritor pe bătrânul Anania.

-         Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.

-         Așadar, nu există nădeje? Se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârșit pilda?

Toma se ridică, făcu un pas către poarta de intrare; se opri.

-         Nu, nu s-a sfârșit, boierule, spuse cu zeflemea; mai este încă.

-         Ia spune, băiete, să ia binecuvântarea mea...

-         Pe bogat îl chema Anania, zise el.

Apucă bocceaua cu mărfurile lui și se pomeni afară din casă; se opri în mijlocul drumului și chicotea cu vecinii.

Sângele urcă în căpățâna mare a bătrânului fruntaș, ochii i se încețoșară.

Isus întinse mâna, mângâie părul creț al prietenului său drag: judecat; Dumnezeu este drept, au spus și ei și n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai și inimă, și-ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este și preabun; pilda aceasta, nu e gata, trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârșit.

-         Și are alt sfârșit, iubitule, spuse Isus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ți se întărească inima; ascultați și voi toți care vă aflați în curte, și voi, vecini, care chicotiți în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este și bun;  și nu este numai bun, este și Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avramm, a oftat: „Dumnezeul meu”, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcorește-l, Doamne, să mă răcoresc și eu; slobozește-l, Doamne, să mă slobozesc și eu; altfel o să încep și eu să ard”. Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăr,”, a spus, „coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se răcorească; să te răcorești și tu cu el”. „În veci?” a întrebat Lazăr. „În veci!, a răspuns Dumnezeu.

Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, Humanitas, București 2016, pp. 193-195.      

Codul Bunelor Maniere: Top 40 de reguli de bază

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o

invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.

Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Iată 40 dintre cele mai importante reguli:

1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.
3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.
4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.
5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.
7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.
8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!
9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.
11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.
12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.
13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.
14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.
15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.
16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.
17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!
18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.
19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.
20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.
21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.
22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.
23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!
24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea
25. Ambalajul unui dar este foarte important.
26. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
27. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.
28. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”
29. Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”
30. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.
31. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
32. Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
33. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
34. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
35. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
36. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
37. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
38. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
39. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
40. „O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. (Z.U.)

Gestul convingător

Un gest face de cele mai multe ori cât 1000 de cuvinte. De aceea se spune că faptele vorbesc. Şi ce-i drept, o fac mai convingător decât cuvintele. Ca oameni, care ne suspectăm unii pe alţii de ipocrizie şi minciună, avem nevoie de ceva care să nu lase loc de interpretări  în ceea ce priveşte intenţiile sau interesele ascunse ale cuiva. La un preot a venit odată un bătrân, cunoscut în acea parohie ca un ateu convins. Toată lumea ştia că nici măcar nu e botezat. Omul a vrut însă să aibă o discuţie cu preotul despre ceea ce-l contraria cel mai tare la credinţa creştină: Învierea lui Iisus. Bătrânelul a intrat în holul casei preotului şi l-a zărit pe acesta stând de vorbă într-o încăpere cu o enoriaşă. Părintele, de cum l-a observat pe noul musafir, a venit în hol cu un scaun în mână oferindu-i-l spre a se odihni cât timp avea să aştepte. A plecat credincioasa şi bătrânul a intrat la preot. Au avut o discuţie lungă, în care parohul a încercat să-l convingă cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale că Învierea Domnului este un fapt real şi nu o născocire creştină. La un moment dat, bătrânul zise: "Părinte, vreau să mă botez!" Preotul rămase surprins şi întrebă curios: "Dar ce v-a convins din discuţia noastră să luaţi această decizie? - Nu m-a convins nimic din discuţie, răspunse bătrânul. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost căldura gestului de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc aşteptând"

Ce bine ar fi dacă am avea pleoape și la urechi...

În vechea Grecie, Socrate avea o mare reputație de înțelepciune. Într-o zi a venit cineva la marele filosof și i-a zis:

- Știi ce am auzit recent despre un prieten de-al tău?

-

Un moment – răspunse Socrate. Înainte să-mi povestești, aș vrea să-ți fac un test, cel al celor trei site.

- Al celor trei site?

- Da – continuă Socrate. Înainte să povestești ceva despre alții, este bine să-ți iei un pic de timp, pentru a filtra ceea ce ai vrea să spui. Numesc acest lucru „cele trei site”. Prima sită este adevărul. Ai verificat dacă ceea ce îmi vei spune este adevărat?

- Nu... numai am auzit vorbindu-se...

- Foarte bine. Deci nu știi dacă este adevărat. Să continuăm cu a doua sită, cea a bunătății. Ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu, este ceva bun?

- Ah, nu! Tocmai contrariul.

- Deci – continuă Socrate – vrei să-mi povestești lucruri urâte despre el, și nici măcar nu ești sigur dacă sunt adevărate. Poate vei reuși să treci a treia sită, cea a utilității. Este util ca eu să știu ce a făcut acest prieten al meu?

- Nu, deloc.

- Atunci – încheie Socrate – cee ce vrei să-mi povestești nu este nici adevărat, nici bun, nici util; de ce vrei să mi-o povestești?

Dacă fiecare dintre noi ar medita și ar pune în practică acest mic test... probabil că lumea ar fi mai bună. 

Phidias şi cizmarul

A devenit aproape un sport naţional la noi ca, mai ales în media, toţi să-şi dea cu părerea despre toate. Majoritatea sunt doctorul-ştie-tot, specialişti în absolut orice domeniu, iar părerea lor "avizată", citiţi ghilimelele, constituie reper în toate privinţele. Puţină reţinere nu cred că ar strica din partea acestor oameni. Pe timpul lui Pericle, strălucitul general şi orator care a trăit cu cinci secole înainte de Hristos, în Atena locuia un vestit sculptor, Phidias. Opera sa cea mai importantă, statuia lui Zeus din Olimp, este considerată între cele şapte minuni ale lumii antice. Conducătorul Atenei îl însărcinase să dirijeze lucrările de construcţie a Acropolei şi decorare a Partenonului.

Phidias era un perfecţionist. Se spune despre el că şi-ar fi distrus operele originale, nemulţumit totuşi de modul în care lucrase la ele.

După ce termina câte o statuie, Phidias prezenta noua sa capodoperă în agora ateniană. Odată, artistul a fost apostrofat de un cizmar, care privind cu atenţie cureluşele săpate în marmură pe picioarele statuii, explică cum se face o sanda. Mai departe, toţi cei prezenţi au tras concluzia că cizmarul avea dreptate. Phidias a luat repede statuia în atelier şi a corectat bretelele sandalelor. A doua zi a prezentat-o din nou şi tot din nou cizmarul a ridicat obiecţii, dar de data aceasta ele se refereau la forma genunchiului personajului dăltuit în piatră. Numai că, acum, Phidias i-a replicat scurt omului nemulţumit: "Nu mai sus de gleznă, cizmarule! - Sutor, ne ultra crepidam!".

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Răbdarea noastră cea de toate zilele

În gândirea creştină, mântuirea se arată la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnându-Şi Apostolii să suporte "până la sfârşit" reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic. La rândul său, sfătuindu-i pe galateni să umble în viaţă sub călăuzirea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel, mult încercatul misionar, nu uita să includă răbdarea îndelungată printre roadele vieţii harice. O altă sintagmă proverbială, poate mai rezonantă prin dramatismul istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: "răbdarea lui Iov". Adică spiritul hiperrezistent, imun la deznădejde, de care dă dovadă celebrul personaj devenit simbolul anduranţei desăvârşite. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gânduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, când un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, oricum ai încerca să i te împotriveşti, nu o poţi respinge? Răspuns: cauţi răbdarea. Dacă ai şansa unei robusteţi lăuntrice de factură stoică, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă sacră, intim conectată la un ideal care întârzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni corozive pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o atitudine existenţială izbăvitoare, rod al trudei de sine, pentru care nu poţi fi decât recunoscător semenilor care te-au învăţat, salvator, să o practici. Iată de ce, în viziunea unui spirit rebel ca Schiller, pacienţa neostensivă este apanajul "sufletelor mari"!

 

Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E recomandabil, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast-food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că "timpul nu cruţă nimic din ce a fost făcut fără el", exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te-a purtat îndelung prin tărâmul uceniciei atente şi însetate de perfecţiune. Precipitarea maladivă în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rânduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le observi cu înţelepciune şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, o anume îngăduinţă în raport cu semenii, un tact relaţional, evitând să-i percepi după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte, adesea tendenţioase. Vei învăţa, astfel, că persoana umană este mult mai mult decât scăderile ei. Şi, dacă îi vei căuta adâncimile, cu răbdare şi dragoste, aşa cum o face Creatorul, îi vei descoperi tainiţe sufleteşti care o apropie mai mult de Bine şi de Frumos decât de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atât de des tributuri.

Există, apoi, răbdarea de a nu cârti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale frustrante, chiar dacă toate datele contextului te îndreptăţesc să "dai cu pumnul în masă" şi să spui "până aici!". Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabolă este întrucâtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Acest Cain al Noului Testament se supune desăvârşit poruncilor tatălui, dar nu poate răbda iubirea copleşitoare arătată fiului întors ("înviat"), dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul mărinimiei părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! De-a lungul timpului, mitul Fratelui a proliferat în umanitatea noastră sub forma unor tipologii sinistre, de care încă nu e târziu să ne pocăim. Ele se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică.

Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune un progres notabil în cunoaşterea de sine. Îţi ştii destul de bine firea pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile. Rămâne doar să te angajezi în corijarea lor. Iată considerentul pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii. În fine, mă gândesc şi la o altă latură a pacienţei, implicită oarecum celei descrise mai sus: răbdarea dialogului autentic. Ea vine din acea frumuseţe caracterială, rarisimă în zilele noastre, a ştiinţei de a doza inspirat cuvântul şi tăcerea. "Cel mai bun vorbitor, spune undeva Cicero, este acela care ştie când să tacă". Rapacitatea verbală are rolul nefast de a eclipsa trăiri şi sensibilităţi nebănuite ale interlocutorului. Educaţia de azi, la toate nivelurile ei, ar realiza multe dacă ne-ar învăţa răbdarea să ne ascultăm unii pe alţii, în loc să ne dominăm reciproc prin vorbe, cât mai multe vorbe.

 

Autor: M. D. Ciobotă

Sursa: www.ziarullumina.ro

Forme de salut în diverse culturi

Din cele mai vechi timpuri, oamenii simt nevoia să exprime un salut atunci când se întâlnesc. De-a lungul vremii şi în funcţie de ţară, de obiceiuri şi cultură, salutul a căpătat diverse forme. Primele atestări istorice ale salutului datează din China antică. Pe atunci, oamenii îl salutau pe împărat acoperindu-şi ochii cu palma, ca simbol al faptului că lumina emanată de împărat îi orbeşte. Acest tip de salut este la originea actualului salut militar.

În vechea Romă se obişnuia, în cadrul salutului, ca fiecare soldat să apuce antebraţul celuilalt, acest gest având rolul de a arăta că nu este înarmat.

Există o etichetă clară care odinioară era respectată cu stricteţe. Oamenii se salutau atingându-şi borurile pălăriei, sărutând mâna femeilor, adresând formule diferite în funcţie de categoria socială a celui salutat. Din regulile de bază ale salutului amintim câteva: cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, cel care intră într-o încăpere îi salută pe cei dinăuntru, cel în vârstă întinde mâna celui mai tânăr, superiorul inferiorului.

Spre amuzament, îmi aduc aminte de obiceiul pe care îl aveam în facultate de a întinde mâna oricui, inclusiv profesorului care mi-ar fi putut fi şi tată! În fine, omul cât trăieşte învaţă. Un bărbat care întâlneşte pe stradă o femeie însoţită nu se va repezi să o salute, poate doamna nu doreşte să aibă de dat, ulterior, explicaţii.

Un student nu întinde spre un academician mâna oricât de mult l-ar respecta.

În legătură cu datul mâinii, lucrurile sunt şi mai complicate şi destul de des putem întâlni oameni care nu ştiu cum se dă mâna corect.

Unii întind o mână prea moale, aşa-numita mână de tip "peşte mort", alţii îţi strâng mâna cu atâta putere, nedozându-şi energia şi forţa, vrând neapărat să arate cine-i şeful - la nivel inconştient vorbind.

Paranteză: de curând am făcut cunoştinţă cu un domn care mi-a strâns mâna atât de puternic, încât a trebuit să mă întrebuinţez serios ca să nu mă rănească.

Alţii au boala să nu-ţi mai dea drumul mâinii. Corect şi politicos ar fi doar o strângere de mână scurtă, care să se încheie după rostirea formulei de salut. Cei care reţin mai mult mâna interlocutorului o fac din dorinţa inconştientă de a arăta putere şi control.

Unii dau mâna cu palma orientată aproape în sus, ca pe o tavă ofrandă, arătându-ţi chipurile cât sunt de supuşi, de îndatoritori şi de netemători de tine, foarte deschişi (lucru ce poate indica şi contrariul, printr-o atitudine de tip pasiv-agresiv), alţii procedează exact invers, întorcându-ţi cu forţă mâna, astfel încât deasupra să fie doar mâna lor şi nu amândouă, îmbrăţişate. Firescul şi respectarea câtorva reguli care decurg dintr-un bun-simţ extrem de natural ne feresc de situaţii jenante. Există şi saluturi speciale, cum se întâmplă atunci când întâlnim un cleric, de exemplu. În general, se spune "sărut mâna!". Regula spune, de asemenea, că cei care stau jos se ridică la apariţia unui preot.

Diverse formule de salut românesc

În România sunt întâlnite, după cum ştim, mai multe tipuri de salut, în funcţie de zone: Bună ziua!, servus, ciao etc.

"Servus", folosit astăzi îndeosebi în zona Braşovului, are originea într-o expresie latină - "servus humillimus" -, adică sluga voastră prea plecată. Din zona Veneţiei a apărut un alt cuvânt care înseamnă acelaşi lucru - slugă -, sciâao din substantivul schiau care înseamnă sclav.

Aşa s-a ajuns la ciao, iar în România acest sciâao a suferit transformări fonetice până la şcheau, la plural şchei, astăzi un cartier al Braşovului.

Mai există şi saluturi care unesc o anumită categorie socio-profesională sau de oameni care au aceeaşi pasiune: "Noroc bun!" la mineri, "Fir întins!" la pescari, "Asfalt uscat!" la motociclişti, "Cer senin!" la aviatori, "Vânt din pupa!" la marinari.

Unele personalităţi din lumea televiziunii îşi adaugă brandului şi un salut, care devine cu timpul marca lor: "Ţineţi aproape!" - Marius Tucă, "Să fiţi iubiţi!" - Radu Moraru, "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" - Mircea Badea, "Bună seara, prieteni!" - Cristian Minculescu.

Autor: Dan Cârlea

Sursa: www.ziarullumina.ro

Uniformă şi uniformizarea

Au existat, acum cîtva timp, discuţii – nici prea intense şi nici prea eficiente – despre introducerea uniformelor în învăţămînt. Vocile – în mare parte ale părinţilor – care susţineau propunerea aveau drept argument faptul că uniforma disciplinează, ajută la formarea unei atitudini mai responsabile faţă de şcoală, îi protejează pe cei care o poartă şi le dezvoltă sentimentul apartenenţei la grup. Uniforma, de asemenea – mai spun susţinătorii ei –, elimină diferenţele sociale date de valoarea hainelor purtate de elevi, şi, odată cu acestea, şi complexele de inferioritate sau tendinţele de a intra în competiţia ţinutelor de firmă, cu etichete zdrobitoare. 

Sigur, uniforma ajută, dar nu rezolvă, singură, problemele de disciplină, protecţie, apartenenţă la grup sau inechitate socială. O uniformă se poate transforma lesne într-un simplu accesoriu vestimentar dacă educatorii, părinţii, oamenii Ministerului Educaţiei nu sînt preocupaţi să impună standarde morale şi modele de valoare în educaţia copiilor, reguli de comportament bine definite şi să se impună ei înşişi ca repere de autoritate morală şi profesională impecabilă. Mai apoi, apartenenţa la grup poate să devină o povară dacă grupul şcolar din care faci parte, ca elev, este unul citat în ziare pentru scandaluri sexuale sau pentru „performanţa“ de a nu avea nici un absolvent cu bacalaureatul luat. Şi, nu în ultimul rînd, egalitatea socială, adusă de uniforme, poate deveni un simplu fragment biografic de 4-5 ore pe zi, în viaţa elevului, dacă, în restul timpului, modelele de succes, care i se propun, sînt cele care au garderoba înţesată de branduri costisitoare şi mintea umbrită de ignoranţă.

Vocile care sînt contra adoptării uniformelor le asociază cu normele şcolare rigide impuse de dictatura comunistă, cu pierderea identităţii în masa difuză a colectivului de elevi, cu îngrădirea creativităţii şi a exprimării libere.

Amintirea uniformelor purtate de elevi în anii comunismului, furnizate la pachet cu interdicţii şi sancţiuni aberante, te poate face, desigur, să ai reţineri în a susţine entuziast reintroducerea lor. Dar, pornind de la această premisă, orice normă care constrînge, care ajustează un comportament poate fi regăsită, în formele ei excesive, în orice dictatură. Astăzi, un grup şcolar poate decide singur, democratic, dacă adoptă sau nu uniforma pentru membrii lui, şi, mai ales, poate decide cum ar trebui să arate. Apoi, obligativitatea de a purta o uniformă, sau un anumit tip de uniformă, există, ca să spun aşa, şi la case mai mari: companiile multinaţionale, instituţiile de stat, în fine, orice firmă care se respectă nu le vor da voie angajaţilor să vină brambura la serviciu: sînt obligaţi cu toţii să aibă o ţinută decentă, fără excese de machiaj sau coafuri extravagante. Purtarea uniformei ar putea fi, deci, un prim pas spre adaptarea la o viaţă profesională la vîrf. Cît despre creativitate şi exprimare liberă, ele pot fi dezvoltate în nenumărate alte feluri, nu numai prin ce fustă aleg pentru pantofii pe care tocmai i-am primit.

În concluzie: Dacă adoptarea uniformei se va face doar cu gîndul la constrîngerile pe care le impune, atunci nu va rămîne decît o regulă numai bună de încălcat. Nu mă pot aştepta ca uniforma să rezolve, în locul meu – fie că sînt părinte, dascăl sau ministru –, problemele de autoritate ale şcolii. Semnificaţia unei uniforme, importanţa ei, valoarea ei socială sînt date de valoarea instituţiei care o impune. Nici mai mult, nici mai puţin.

Autor: Maria Iordănescu

Sursa: www.dilemaveche.ro

Iată de ce apăr civilizația numită a „dumneavoastră”

Arogantă și confidențială, adresarea cu „tu” evită numai conjugările neobișnuite ale adresării cu „dumneavoastră”

Putem să împărtășim, evident, ieșirea recentă a lui Beppe Severgnini care – pe Sette – își exprimă „supărarea față de insuportabila răspândire a adresării cu pronumele «tu» totdeauna și peste tot”. Atât cât contează, eu însumi tind din instinct să devin rigid dacă cineva cu care nu am confidență mă interpelează cu „tu”; iar eu nici nu m-aș gândi niciodată să fac la fel cu acesta. Deci, mi-a fost greu să fiu tănâr în Șaizeci și opt, ani în care părea că se întoarce timpul lui Achille Starace care abolise adresarea cu „dumneavoastră”. Acel ierarh în cămașă neagră impunea adresarea cu „dumneavoastră”, în vreme ce fii burghezilor în eskimo, travestiți în proletari, te ucideau în bătaie dacă nu foloseai adresarea cu „tu”.

Desigur, în alergia mea intră și cei 17 ani de școală statală din vechea Torino, atunci când profesorii ți se adresau cu „dumneavoastră” începând cu clasa a VIII-a, adică de la paisprezece ani, și te învățau că a te abandona unor familiarități intempestive aparținea imigranților. Care atunci erau cei care soseau în fiecare dimineață la Porta Nuova din Trenul Soarelui. Cred însă că, în această rezistență, existau motive care trec dincolo de subiectiv. Este oare întâmplător dacă englezii – adică poporul care a păstrat cel mai bine sensul Tradiției – au un thou, dar pe acesta îl rezervă lui Dumnezeu, și îi interpelează cu you și pe copii, pe frați, pe amanți, și chiar pe câini, cai și pisici? Și ce să spunem de faptul că, până în timpuri apropiate, și la noi (nt: în Italia, dar și în România), copiii se adresau cu „dumneavoastră” părinților și, deseori, soțiile față de soți și viceversa?

Tatăl meu, militar timp de cinci ani în Armata Regală, amintea că, față de gradele superioare, deseori aristocratici, era de negândit să li te adresezi cu „tu”, chiar și ultimului dintre recruți. Evident, cine încă mai este impregnat de spiritul șaizecioptist îmi va replica că aceasta face parte classismul care trebuie abătut, pentru o societate mai dreaptă. Este mai „fraternă”, vor adăuga mulți catolici, convinși că credința are de-a face cu uzul și abuzul celei de-a doua persoane la singular.

Dar acestor credincioși – chiar în bună credință – ar trebui să li se tragă atenția că fraternitatea la care se gândesc este numai „orizontală”, ca cea care se creează într-un sindicat, într-un partid, poate într-o lojă masonică. În perspectiva credinței, suntem cu adevărat „frați”, numai privind spre o dimensiune verticală: legăturile strânse dintre noi derivă din faptul că descoperim că avem, în Ceruri, același Părinte. Numai recunoscându-ne credincioși, deci „fii ai lui Dumnezeu”, putem să descoperim familiaritatea care ne face egali unul cu celălalt și putem să trecem la confidența și non verbală, care este o descoperire și o cucerire, nu un lucru scontat. M-a impresionat totdeauna un particular, extraordinar și totuși deseori neglijat, din cele 18 apariții de la Lourdes. Doamna nu s-a adresat niciodată cu „tu”, ci totdeauna cu „dumneavoastră” analfabetei de paisprezece ani, mizerabilei fiice a unui tată sărăntoc, care înfundase până și pușcăria. Maica Domnului vorbea în dialectul acelei creaturi rahitice din cauza foamei și a sărăciei, și totuși Bernadetei îi era greu să înțeleagă frazele, în acel „dumneavoastră” pe care, evident nimeni nu o mai folosise pentru a i se adresa ei. Mai rău încă, preoții și episcopii, care de multe ori au interpelat-o cu un „tu” grăbit. Ce înseamnă această vulgaritate a catolicilor, dacă pare că țin educate distanțe până și în Paradis?

Prin contrast, și pentru a rămâne în vechea Franță, merită să amintim acea adunare demoniacă care a fost Convenția iacobină care a gestionat Marea Teroare. Printre nenumăratele decrete publicate în ritm alert de acei posedați pentru a crea, cu ajutorul loviturilor de ghilotină „omul și societatea nouă”, a existat unul care a abolit titlurile de Domnule și de Doamnă și le-a înlocuit cu cele de Cetățene și Cetățeană, impunând în același timp tuturor de a se tutui. Cine ar fi îndrăznit să rămână cu „dumneavoastră” ar fi căzut în plasa „legii suspecților”, unul din decretele cele mai mârșave ale istoriei, care condamna la moarte, fără drept de apărare, nu numai pe cei care ar fi contrastat Revoluția, dar și pe cei care nu s-ar fi implicat activ în aceasta. Exemplul lui Robespierre va fi urmat mai târziu de Lenin și de Stalin: Siberia sau plutonul de execuție pentru cei care ar mai fi folosit termenii „domnule” și „doamnă” și nu obligatoriul „tovarăș”. Și era poate admisibil un Sie între Kamaradenii naționalsocialismului?

Fiecare totalitarism impune „fraternitatea” cu lovituri de „tu” obligatorii. Deci, nu este numai chestiune de gusturi sau de codul bunelor maniere: obligația ca să salvăm adresarea „dumneavoastră” (sau, pentru cine preferă, ca în Sud, „voi”) este probabil o mică dar semnificativă sarcină față de libertate. Oare nu tot din acest motiv, la Lourdes, vocea din Cer s-a adresat unei sărace fetițe ca unei domnișoare?

Vittorio Messori

26 luglio 2011 08:28
Sursa: www.corriere.it
Traducere și adaptare de: Pr. Pătrașcu Damian

CODUL BUNELOR MANIERE LA SF. LITURGHIE

Intrând în biserică
• Observă cu rigurozitate tăcerea, atât pentru respectul datorat prezenței lui Isus, cât și pentru a nu deranja eventualele persoane prezente.
• Însemnează-te cu Semnul Crucii, folosind eventual apa binecuvântată (care îți amintește de botez).
• Caută imediat cu ochii tabernacolul unde locuiește Domnul Isus. Îl poți găsi foarte ușor, pentru că aproape de acesta sau lângă el este prezentă o luminiță roșie aprinsă totdeauna (lampa veșnică). Acea lampă este căldură: te invită să te apropii „cu căldură”, adică cu iubire de Domnul Isus Cristos.
• În fața tabernacolului îngenunchează, adică pleacă-ți genunchiul drept până la pământ, cu calm și demnitate. Știi care este semnificația acestui frumos gest? Iată: înseamnă a ne facem mici în fața Lui, care este Atotputernic, Infinit. Plecând genunchiul poți să-i spui: „Numai tu ești PreaÎnalt”, sau „Tu ești regele măririi”. Fă ca mulți bolnavi care se prezentau la Isus pentru a fi vindecați și, odată ajunși în fața lui, se aruncau cu fața la pământ.
• Nu te așeza imediat: rămâi câteva momente în genunchi, fixând tabernacolul și repetându-ți că în acel spațiu strâmt, este prezent El, El care te privește, care te ascultă și care este bucuros să te vadă acolo. Apoi poți începe să-i vorbești. Așa cum îți vine, cu spontaneitate și imediatețe, cu încredere deplină.

Conduita în biserică
• Biserica este un loc sacru, nu numai pentru că a fost consacrat de către episcop, dar mai ales pentru că în ea locuiește Isus, Fiul lui Dumnezeu, Sfântul lui Dumnezeu, iubirea ta. De aceea biserica merită mare respect. Nu este un loc ca toate celelalte, nu poate fi declasată.
• Menține, deci, o tăcere sacră.
• Trecând prin fața tabernacolului în care este păstrată Preasfânta Euharistie, îngenunchează totdeauna: un mic deranj? ți se pare prea mult pentru Isus?

În timpul Sf. Liturghii
• Respectă întocmai prescripțiile liturgice (în picioare, șezuți, etc.). În momentul consacrării rămâi în genunchi, fără frică sau rușine.
• Ar fi mai bine să te spovedești înainte de Sf. Liturghie, pentru a participa cât mai bine la Jertfa Euharistică.
• La momentul Sf. Împărtășanii apropie-te de altar în mod ordonat, respectându-ți rândul. Nu te lăsa distras: pentru aceasta pleacă-ți ochii și gândește-te numai la Cel pe care-l vei primi în curând. Ai putea recita: „Sufletul meu e însetat de Tine, pe Tine te dorește trupul meu” sau altele asemenea.
• Ajungând în fața preotului, închină-te scurt în fața Preasfântului sacrament.
• La cuvintele preotului, care spune: „Trupul lui Cristos”, răspunde clar și cu convingere: „Amin”, ceea ce înseamnă: „Așa este”, sau „Cred că așa este”.
• Caută să folosești în mod rodnic timpul de tăcere care urmează după distribuirea Sf. Împărtășanii. Dacă se cântă, participă și tu activ la acea cântare. Trăiește sfatul Sf. Tereza care îndemna să se trăiască cu o mai mare intensitate de iubire mulțumirea după Sf. Împărtășanie: „imediat după ce v-ați împărtășit, închideți ochii trupului și deschideți-i pe cei ai sufletului, pentru a-i fixa în adâncul inimii voastre, acolo unde Domnul a coborât. Vă spun, vă spun din nou și vă voi repeta la infinit că, dacă vă obișnuiți cu această practică, de fiecare dată când vă veți împărtăși, Domnul nu se va mai ascunde niciodată”.

La sfârșitul Sf. Liturghii
• În momentul binecuvântării pe care o împarte preotul, fă-ți Semnul Crucii cu mare devoțiune.
• După încheierea Sf. Liturghii, nu te grăbi să pleci imediat, ci participă din toată inima la cântecul final sau la rugăciunile ce se rostesc.
• Dacă timpul îți permite, mai poți rămâne câteva momente pentru a-i mulțumi Domnului pentru marele dar primit.
• Ieșind, îngenunchează din nou cu demnitate, fă-ți Semnul Crucii și îndreaptă-te spre ușă cu multă smerenie.

Traducere, prelucrare și adaptare de Pr. Pătrașcu Damian