DOAMNE, FIUL MEU (RUGĂCIUNEA MEA) ESTE BOLNAV. VINO ȘI VINDECĂ-L

MEDITAȚIE DESPRE RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ

Rugăciunea, răspunsul omului la vizita zilnică a lui Dumnezeu în evenimente şi în întâlnirile interpersonale, este traseul sufletului, cu creaturile vizibile şi invizibile, în călătorie spre Infinit. Ea este strada de reîntoarcere îngerească, fraternă şi cosmică a omului spre Dumnezeu, calea pentru a duce la capăt itinerarul spiritual împreună cu Cristos, marele rugător, în care se întâlneşte drumul lui Dumnezeu către om şi toate căile spre Dumnezeu. Pentru că el nu este numai Adevărul şi Viaţa, dar este şi Calea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu ajunge mintea, voinţa şi inima, deoarece am risca să cădem în autosuficienţa şi în îndrăzneala de a ne pune în concurenţă cu Dumnezeu. 

Tocmai pentru că este cale şi călătorie, rugăciunea cunoaşte şi bolile sale care pot fi astfel sintetizate: distragere, gust şi dezgust sau senzualitate spirituală, ariditate, obişnuinţă, neglijenţă, sau delăsare. Rugăciunea însă, ca şi viaţa omului, nu se măsoară ţinând cont de prezenţa sau absenţa bolilor, ci de continuitatea cu care se perseverează şi constanţa care se pune în ea, pentru că rugăciunea este o slujire care se îndeplineşte în fidelitate şi obedienţă. A ne ruga nu înseamnă a-L simţi pe Dumnezeu, adică o plăcere epidermică, o mâncărime plăcută a pielii, dar este o „căutare a lui Dumnezeu” şi deseori cu gemete, lacrimi şi suspine. 

Distragerile

Mintea omenească se concentrează pentru a putea munci bine şi repede. Omul trebui deci să fie atent către sine însuşi şi către evenimentele care îl înconjoară. În privinţa rugăciunii, ca pentru oricare altă activitate umană, este posibil să se observe momente de distragere, aşa cum evanghelia ne aminteşte: în

grădina din Ghetsemani, discipolii au adormit. În alte texte din NT însă scrie: ochii lor se închideau de somn; totuşi au rămas treji (Lc 9, 32). Din texte se poate vedea că concentrarea este ceva mai mult decât simpla prezenţă fizică. Ea, pentru că este prezenţă, indică capacitatea de a fi interactivi, trecând peste orice limită. 

Dar omul, chiar şi atunci când atenţia lui este capturată de evenimente care îl antrenează în mod direct şi care îl şi interesează, după un anumit timp, nu mai reuşeşte să menţină atenţia şi are loc o scădere a capacităţii sale interactive. 

Tentaţia omului de a absenta în faţa prezenţei este neatenţia. În aceste cazuri, omul „menţine numai o prezenţă fizică”. Acest lucru se întâmplă şi în rugăciune care, ca şi celelalte activităţi ale spiritului uman, este supusă scăderii atenţiei. În această privinţă putem afirma fără teamă că nu există nici măcar recitarea unei simple Bucură-Te Marii fără o  cât de mică neatenţie.

Mai mult încă, viaţa omului este totdeauna chinuită de o serie de factori care produc neatenţie: sănătatea, somnul, clima, etc. Capacitatea rugăciunii de a rămâne „atentă” este deci asediată de numeroşi factori de diferite naturi. Neatenţia deci nu este provocată numai de voinţa omului. A decide de a sta în faţa lui Dumnezeu, adică de a ne ruga, depinde de noi; a sta/a rămâne în faţa lui Dumnezeu nu depinde numai de noi. 

Omul, chiar şi atunci când atenţia sa este capturată de evenimente care îl interesează, poate să se distreze, poate ceda. Mai mare distragere întâlnesc acele spirite care din natura lor au tendinţa de a se interesa concomitent de realităţi diferite şi poate fără nici o legătură între ele. Acest lucru nu vrea să spună că rugăciunea lor nu este eficace, nu este bună. Motivele de „aglomeraţie de gânduri” nu sunt într-adevăr, cauza lipsei de eficienţă a rugăciunii. Omul nu este un spirit pur, iar corporalitatea, care îl face subiect, îl pune în dinamismul istoriei şi deci al condiţionărilor timpului şi al spaţiului. Distragerea este una dintre aceste variaţii spaţio-temporale, care însoţesc viaţa omului. Din acest motiv trebuie spus că nu totdeauna trebuie spovedite distragerile care ne asaltă în timpul rugăciunii. Într-adevăr, este necesar să se distingă cele care depind de voinţa noastră de cele care nu depind de ea. 

O lege fundamentală a rugăciunii este faptul că nu putem trăi fără distrageri şi că, în consecinţă, trebuie să le acceptăm, să continuăm să ne rugăm chiar împreună cu ele. Sf. Toma subliniază greutatea slăbiciunii omeneşti şi în rugăciune şi învaţă: «1) Se roagă bine în duh şi adevăr  cel care a început să se roage fiind sfătuit de Duhul Sfânt, chiar dacă după un moment din cauza slăbiciunii omeneşti, sufletul său cedează distragerilor. 2) Mintea omului, din cauza infirmităţii naturii, nu poate sta prea mult timp concentrată: pentru că sufletul este atras în jos de greutatea slăbiciunii omeneşti. Iată de ce se întâmplă ca, în momentul în care mintea celui care se înalţă spre Dumnezeu prin contemplaţie, imediat să fie distrasă de vre-o lipsă. 3) Dacă unul în rugăciune se distrage cu voia lui, face păcat şi împiedică ca rugăciunea să rodească. De aici cuvintele lui Augustin în Regula sa: „Atunci când cu Psalmii şi imnurile îl rugaţi pe Dumnezeu, încercaţi să însoţiţi cu inima ceea ce spuneţi cu buzele”. Distragerea involuntară nu dăunează rugăciunii. De aici cuvintele lui Vasile cel Mare: „Dacă plin de păcate nu reuşeşti să te rogi atent, cu toate că încerci, Dumnezeu te iartă; pentru că nu eşti capabil să stai în faţa lui aşa cum trebuie, nu din neglijenţă, ci din cauza slăbiciunii” (Sum. Theol. II-II, q. 83, a. 13). 

Cea mai fericită conceptualizare a experienţei distragerilor însă, o găsim în Comentariul Sf. Augustin la Psalmul 85. el scrie astfel: „Fraţilor mei, vă voi vorbi ca un om care trăieşte printre oameni şi care s-a născut din oameni. Să i-a fiecare inima în mâna sa şi să se ferească de orice adulaţie, măgulire sau ademenire. Nimic nu există într-adevăr mai prost decât a ademeni şi a se înşela pe sine însuşi. Fiţi deci atenţi şi priviţi câte lucruri/gânduri trec prin inima omului. Observaţi cum deseori aceleaşi rugăciuni sunt împiedicate de gânduri deşarte şi cu câtă dificultate inima rămâne în prezenţa Dumnezeului său. Ar vrea să se stăpânească şi să stea pe loc, dar imediat, pentru a spune aşa, fuge departe şi nu găseşte porţi care să-l poată opri, adică obstacole care să oprească zborurile şi divagaţiile sale astfel ca să poată sta locului şi să fie înveselit de Dumnezeu. Este dificil să se găsească, în mijlocul multor rugăciuni, una singură care a fost făcută bine. Fiecare ar putea spune, chiar dacă ceilalţi nu reuşesc, că el reuşeşte, dacă nu am citi în Scripturi că David, într-un text, se ruga astfel: „Am aflat, Doamne, inima mea pentru a te ruga”. Afirmă că şi-a găsit inima sa, ca şi cum aceasta de obicei ar fi fost departe de el. El trebuia s-o urmărească ca pe fugar şi nu reuşea s-o prindă, şi din acest motiv striga către Dumnezeu: „Inima mea m-a abandonat”. De aceea, fraţilor mei, revenind la expresia: „Tu eşti dulce şi blând”, mi se pare că am înţeles valoarea cuvântului blând. „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul. Tu într-adevăr eşti dulce şi blând”. Dacă afirmă că este blând, din câte mi se pare, o face pentru a indica că Dumnezeu suportă toate mizeriile noastre şi, în ciuda oricărui lucru, se aşteaptă de la noi ca să-L rugăm pentru ca El să ne perfecţioneze. Iar în momentul în care noi l-am rugat, bucuros primeşte rugăciunea noastră şi o împlineşte. Nu-şi aminteşte de multele rugăciuni pe care fără nici o logică le-a pronunţat, dar o primeşte pe acea singură pe care am reuşit s-o facem. 

Fraţilor mei, iată un om care are un prieten. Într-o bună zi acest prieten începe o discuţie cu acel om iar mai apoi, în momentul în care acesta vrea să-i răspundă, se îndepărtează şi începe să vorbească cu o altă persoană. Cine l-ar mai suporta?

Sau, într-o zi tu mergi la judecător şi fixezi data audienţei iar apoi, după ce abia începusei să-i vorbeşti, îl abandonezi şi începi să sporovăieşti cu un alt om. Te-ar suporta judecătorul?

Şi totuşi Dumnezeu suportă inimile atâtor oameni care îl roagă chiar dacă în acelaşi moment se gândesc la lucruri extravagante, pentru a nu spune rele, sau chiar contrare lui Dumnezeu. Dar deja a gândi la lucruri inutile este o ofensă adusă celui cu care începusei să vorbeşti. Rugăciunea ta este un discurs cu Dumnezeu. Când citeşti, Dumnezeu vorbeşte cu tine; când te rogi, vorbeşti tu cu Dumnezeu. 

Deci? Ar trebui să disperăm de neamul omenesc şi să spunem că un om este condamnat dacă vreun gând străin îl chinuie în timp ce se roagă şi acesta întrerupe rugăciunea? Dacă am spune astfel, nu ştiu, fraţilor, ce fel de speranţă ne-ar mai rămâne. Pentru că există pentru noi speranţă în Dumnezeu (mare este într-adevăr mila sa) să-i spunem: „Înveseleşte sufletul robului tău, pentru că spre tine mi-am înălţat sufletul”

Şi în ce fel a ridicat sufletul nostru? Aşa cum a putut, după puterile pe care tu i le-ai dat, şi aşa cum mi-a reuşit să prind inima în timp ce fugea de la mine? Dar nu-ţi aminteşti (imaginează-ţi că Dumnezeu îţi vorbeşte astfel) de câte ori ai stat în faţa mea şi te gândeai la lucruri inutile şi cu mare greu ai reuşit să-mi adresezi o singură rugăciune reculeasă şi continuă? „O, Doamne, tu eşti dulce şi blând!” Eşti blând pentru că mă suporţi. Din cauza bolilor mele eu tind să mă distrag. Vindecă-mă şi voi fi mai concentrat! Întăreşte-mă şi voi fi tare. Dar, fiindcă nu mă vei ajuta, suportă-mă, pentru că „Tu, Doamne, eşti dulce şi blând” .

Din comentariul autobiografic al lui Augustin se înţelege clar că şi pentru omul atins şi şlefuit de harul lui Dumnezeu, amestecul atenţiei cu neatenţia este o condiţie a vieţii spiritului. De aceea, în momentul în care omul se distrage nu trebuie să se descurajeze, deoarece distragerile fac parte din experienţa de credinţă şi de caritate până la a se putea configura ca aliment al rugăciunii. 

Distragerile- izvor de rugăciune

Distragerile nu sunt numai şi totdeauna apă peste focul rugăciunii, dar lemn care alimentează focul şi nu o face să se stingă. Experienţa limitei coincide totdeauna cu deschiderea/disponibilitatea către har. Rugăciunea, în aceste cazuri, se specializează ca rugăciune de încredinţare şi asumă tonul amical al intimităţii: se comunică prietenului divin toată mulţimea de gânduri, de sentimente, de persoane şi ocupă sufletul şi încearcă să-l îndepărteze de la prezenţa lui Dumnezeu. Se întâmplă aşa cum se întâlneşte un prieten la sfârşitul unei zile şi se simte nevoia să i se comunice tot ceea ce ne-a atras atenţia mai mult în acea zi. Mergem deci la Dumnezeu cu întreaga noastră fiinţă, fără a elimina ceea ce am trăit într-o zi. Am fost învăţaţi eronat că trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu  ca un elev la începutul lecţiilor: de cele mai multe ori suntem în faţa lui Dumnezeu ca elevul la sfârşitul lecţiilor. Îi vom spune lui Dumnezeu tot ceea ce am trăit în acea zi, şi mai ales experienţele care ne mai ocupă mintea: rugăciunea devine jurnalul căruia îi încredinţăm toate, chiar şi acele lucruri pe care nu am vrea să le scriem niciodată, pe nici o foaie. Distragerile devin astfel pagini intense ale unui colocviu de iubire. 

Este necesar totuşi să punem în lumină că viaţa spirituală nu este rodul atenţiei omului, ci mai degrabă al harului lui Dumnezeu. Spune Psalmistul: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte”. Acest verset al psalmului, nu fără motiv, este recitat la începutul rugăciunii. Nu există îndoială că nu numai împlinirea faptelor bune ale omului este rodul eficace al acţiunii harului lui Dumnezeu, dar şi începutul lor: „Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Cristos Isus” (Fil 1, 6). Experienţa distragerilor alimentează deci, rugăciunea şi conduce omul ca să facă fapte de încredere necondiţionată, ca în cazul celor care naufragiază şi cer ajutor pentru a fi salvaţi. Distragerile invită la cererea de ajutor şi la implorarea prezenţei harului. 

Nu trebuie să ne preocupăm de distrageri, dar este necesar să le putem înţelege pentru a le putea trata aşa cum trebuie. Aşa cum nu trebuie să repetăm rugăciunea, în momentul în care ne dăm seama că am fost distraşi, chiar şi pentru că, dacă nu am face aşa, am cădea în scrupulul rugăciunii şi deci într-o adevărată obsesie. Spune o regulă antică: „Error corrigitur ubi deprehenditur”. Este necesar să corectăm direcţia, în momentul în care ne dăm seama că am deviat. 

Mai mult încă, acceptarea distragerilor, înţeleasă ca şi capacitate de a privi lucrurile aşa cum sunt ele, ca raport interior pe care persoana le instaurează cu evenimentul, dă posibilitatea de a observa cauzele, de a le înţelege efectiv, de a le înfrunta cu seninătate, de a prescrie terapia cea mai bună pentru a creşte în adevăr. 

Terapia distragerilor

Din cele spuse până acum reiese o terapie a distragerilor care se poate sintetiza în următoarele „prescrieri” spirituale:

1. A accepta distragerile ca parte a experienţei noastre spirituale. A le accepta nu în mod supin (supus, servil, pasiv) dar a fi stăpâni pe ele cu seninătate. Tragicul nu este niciodată o dimensiune a materialităţii evenimentului, dar al raportului pe care spiritul uman îl instaurează cu persoanele, cu lucrurile, cu evenimentele. Dacă un copil cade din braţele mamei iar aceasta începe să urle, copilul, dacă nu a murit din cauză că a căzut, riscă să moară de frica urletelor sau pentru că mama este incapabilă să-l ajute în mod adecvat. Dacă în schimb mama rămâne „ senină”, nu schimbă gravitatea faptului, dar este în stare să ajute copilul direct sau chemând ajutor. La fel se întâmplă cu distragerile, în faţa cărora trebuie să ţinem o anumită distanţă care să ne permită să fim stăpâni pe situaţie fără a cădea într-un proces de nervozitate care derivă din neliniştea, anxietatea cu care înfruntăm evenimentul în cauză. Are loc acelaşi fenomen care se înregistrează atunci când nu reuşim să ne amintim un cuvânt despre care spunem că îl avem pe limbă: dacă ne vom încăpăţîna să ne aducem aminte imediat de acel cuvânt nu vom reuşi cu siguranţă şi vom deveni nervoşi. Dacă însă, vom accepta acel moment de amnezie, vom amâna pe mai târziu discursul nostru, în câteva minute poarta încuiată a minţii se va deschide pe neaşteptate şi ne va oferi cuvântul sau informaţia de care nu ne aminteam. Este necesar ca să nu ne încăpăţînăm cu distragerile, luptând cu orice preţ pentru a le alunga. Trebuie, în schimb, să învăţăm să convieţuim cu ele, aşa cum convieţuiesc cei răi cu cei buni: numai aceasta este calea de parcurs pentru a le extirpa din mintea noastră. 

2. A face din distrageri obiect de conversaţie cu Dumnezeu. Astfel distragerile noastre devin izvor de rugăciune. Iar rugăciunea noastră nu va mai fi împiedicată, ci alimentată de distrageri. Rugăciunea distrasă, aşa cum am spus deja, este şi o rugăciune „povestită” şi de încredinţare: tot ceea ce trece prin mintea noastră avem curajul să-l încredinţăm lui Dumnezeu, ca adevăratului confesor al vieţii noastre. Putem să nu avem încredere în noi înşine şi în alţii, dar nu putem să nu avem încredere în Dumnezeu, în înţelegerea sa, în primirea sa: „Să ştii că Dumnezeu, în momentul în care vei intra în templul său, nu te mai judecă, dar te primeşte” . Rugăciunea devine astfel jurnalul sufletului. Astfel rugăciunea devine filtrul pentru a purifica distragerile noastre, iar verbalizarea care se pune în act cu rugăciunea consimte dreapta de-poluare şi evită îndepărtarea. Mai mult încă, a-i povesti lui Dumnezeu propriile slăbiciuni, propriile frustrări, ajută să se atenueze efectele care se nasc din ele, uşurând şi sensul de frustrare care are loc. Viaţa noastră spirituală este caracterizată şi de dubii. O experienţă tipică celor în vârstă, are loc atunci când sunt asaltaţi de tentaţii mai ales în privinţa credinţei şi a castităţii: se întâmplă deseori să se audă din partea unor spirite foarte pioase că se plâng de dubii de credinţă, de înjurături care ar fi pronunţate numai nu mintea, de sentimente de ură care reapar în inima lor, de a se simţi fizic oprimaţi de prezenţe externe, etc. În particular îşi pierd nădejdea că se vor mai mântui. Nu trebuie dată nici o atenţie acestor gânduri, care sunt şi tentaţii ale diavolului şi deci constituie o cruce cu care trebuie urmat Isus, trăind cu El în deşert, fiind siguri de victoria finală. Lucrul cel mai important este ca să nu ne culpabilizăm şi să considerăm distragerile ca un argument de rugăciune cu Domnul. Este necesar să-i povestim lui Dumnezeu tot ceea ce ne tulbură, ceea ce ne distrage. O astfel de relaţie de încredere cu Dumnezeu trebuie menţinut în orice moment, chiar şi atunci când ni se pare că nu avem nimic să-i spunem. În realitate, avem toate mizeriile noastre, luptele, conflictele, urile, invidiile noastre. „Ruşinea” distragerilor noastre nu trebuie să ajungă niciodată până într-acolo încât să ne ascundem de ochii lui Dumnezeu: ar fi ca şi bolnavul care se ascunde de medic; acesta nu s-ar vindeca niciodată. 

3. A avea simțul umorului, a ştii să râzi de propriile distrageri şi să spui: „Doamne, îţi mulţumesc şi pentru această sărăcie a mea”, reţinându-te cerşetor în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi râde de distragerile noastre! Se povesteşte că un bătrân croitor napolitan, după ce a murit, a ajuns în paradis într-o zi în care comunitatea de acolo plecase la vânătoare. Astfel avu posibilitatea să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu având ca scăunel pe cel al duşmanilor săi. Văzu o bătrână, o vecină de-a ei şi care era hoaţă, furând un pic de făină pentru a putea supravieţui. Mâniat de fapta femeii, luă scăunelul duşmanilor săi pe care îl aruncă din cer lovind-o chiar pe acea vecină care muri pe loc. Începu să-i fie frică şi ruşine şi se ascunse în spatele tronului lui Dumnezeu. Seara, când curtea cerească se reîntoarse, Sf. Petru îşi dădu seama că lipsea ceva din mobilier. Începură să-l caute pe hoţ şi îl găsiră tupilat în spatele tronului lui Dumnezeu. Bietul croitor povesti ceea ce făcuse. La care, Sf. Petru îi răspunse: „Ai uitat momentul în care în loc să ceri un metru de stofă pentru hainele pe care le făceai tu cereai doi metri? Şi apoi dacă Dumnezeu ar trebui să se uite la toate pungăşiile voastre, aş fi constrâns să reînnoiesc în fiecare zi mobilierul, iar banca paradisului ar da faliment”. Dumnezeu, de multe ori, este ca şi părinţii care în faţa primelor greşeli ale fiilor, în timp ce îi privesc cu teamă, surâd complăcuţi sub barbă pentru că fiul lor a mai crescut: există unele situaţii care sunt rodul vârstei şi al fragilităţii naturii umane. Trebuie lăsat timpul ca să şlefuiască omul, pentru că timpul este cel mai bun slujitor al lui Dumnezeu. 

4. A folosi deseori perioade scurte de rugăciune. Nu putem pretinde să ne putem concentra pentru un timp mai îndelungat totdeauna. Uneori suntem ca cei bolnavi de stomac, care trebuie să mănânce puţin şi des. Trebuie să învăţăm să tratăm cu Dumnezeu cu spontaneitate şi încredere. Sf. Filip Neri obişnuia să recomande discipolilor săi rugăciunile jaculatorii, ca de exemplu: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte!”; „Isuse al meu, vreau să te iubesc”; „Isuse al meu nu te încrede în mine!”, etc. Sf. Ioan Gură de Aur învăţa astfel: „Ca şi constructorii de case, când construiesc cu cărămizi, leagă construcţia cu lungi grinzi de lemn pentru ca să nu se dărâme, şi le aşază nu prea departe unele de altele dar mai apropiate, pentru ca să aibă mai multă siguranţă, aşa trebuie să faci şi tu; uneşte rugăciunile tale intercalându-le cu dese jaculatorii, şi astfel vei face viaţa ta mai sigură” . O optimă terapie împotriva distragerilor constă în a alimenta viaţa de rugăciune cu studiul şi lectura spirituală. Perioadele de rugăciune spontană trebuie intercalate cu perioade de rugăciune „asistată” de texte de rugăciune experimentate de către tradiţia liturgică, patristică şi hagiografică creştină. Mai ales vieţile sfinţilor produc în noi gustul după rugăciune. 

5. A dezvolta rugăciunea cântată. Chiar şi atunci când ne rugăm singuri, trebuie dezvoltat cântul. Mai ales în recitarea liturgiei orelor. 

6. Înainte să ne rugăm, trebuie să ne adunăm. Şi în rugăciune nu putem trece de la un exces la altul. Aşa cum ar fi dăunător pentru organism să trecem imediat de la frig la cald, tot la fel nu se poate trece de la o stare de împrăştiere/risipire şi gălăgie la o stare de reculegere şi de tăcere. Trebuie pregătită foarte bine trecerea. Înainte de a începe să ne rugăm este necesar să observăm un anumit spaţiu de timp de tăcere ca pregătire pentru rugăciune: tradiţia latină a codificat în Misal rugăciunile care trebuie recitate înainte de celebrarea Euharistică şi la sfârşit. Trebuie dezvoltat şi spiritul de respect şi de reverenţă în timp ce ne rugăm. Nu putem fi mojici sau golani în rugăciune.

7. Roadele spirituale ale distragerilor. Distragerile sunt „mesageri”, şcoală a vieţii: viaţa de îndurare, de înţelegere, de a nu judeca pe aproapele, viaţa umilinţei şi a răbdării. Trebuie să înţelegem, că, în fond, şi sfinţii aveau vreun defect. Uneori conştiinţa propriilor defecte şi umilirea pe care acestea le produce ajută la învăţarea şi observarea rugăciunii. Ceea ce contează în rugăciune este tocmai voinţa de a ne ruga, dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L iubi. Evanghelia lui Ioan începe şi se încheie cu întrebarea pe care Isus Cristos o pune interlocutorului uman: „Ce căutaţi?” (1, 38). Iar discipolii răspunseră: „Rabbi (învăţătorule), unde locuieşti?”. Iar Isus: „Veniţi şi vedeţi” (1, 39). A căuta aparţine omului, a găsi este darul lui Dumnezeu. Dacă dorim să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu, dorinţa este ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi. În fond, iubirea este setea de iubire iar rugăciunea este setea de rugăciune: „Trebuie să ne rugăm cu seninătate – sfătuieşte Thomas Merton – chiar dacă rugăciunea i-a o formă nearticulată. Dumnezeu este prezent în fiecare din noi, în ciuda tuturor lucrurilor care ar putea să ne îndepărteze de la El. prezenţa lui nu depinde de gândurile noastre despre El, dar numai de bunătatea şi îndurarea lui, şi nu de slăbiciunile şi sărăciile noastre. Amintirea prezenţei sale este ancora cea mai sigură în furtuna distragerilor...” . 

Obişnuinţă şi rugăciune

Obişnuinţa este o regulă fundamentală a vieţii umane. Fiinţa umană este o fiinţă care trăieşte din obişnuinţe, din care cauză orice activitate este încadrată în această regulă de evoluţie şi libertate a omului. Ea priveşte atât momentul atenţiei cât şi al distragerii, atât activităţile principale cât şi cele secundare. Trebuie însă să se facă distincţie între bunurile durabile şi cele mai puţin durabile. Pentru bunurile care durează puţin, cantitatea de obişnuinţă pe care ele pot să le dezvolte este practic nul, tocmai pentru faptul că ele pot fi reînnoite. Pentru bunurile durabile, în schimb, din cauză că capacitatea de schimbare este aproape nulă (nu se poate schimba prea uşor soţia sau soţul), este mult mai uşor să se ajungă la obişnuinţă şi sfârşesc prin a plictisi şi deci a pune la încercare fidelitatea omului. Noutatea produce imediat interes şi reînnoieşte elanul vieţii; ea însă, este ca şi cum s-ar scărpina mâncărimile: iniţialei uşurări urmează dorinţa de a încerca din nou aceeaşi senzaţie riscând să se producă o plagă pe trupul uman, care devine apoi izvor de durere şi nu de bucurie. 

Rugăciunea, ca şi viaţa de căsătorie sau alte bunuri care invocă fidelitatea unei vieţi întregi, este un bun care durează şi deci trebuie supus obişnuinţei, ca de altfel toate bunurile care durează şi care sunt expuşi uzurii timpului. 

În viaţa spirituală există o regulă după care, în aşa numitul „moment de logodire”, adică la început, Dumnezeu se face prezent, în timp ce în „momentul căsătoriei” Dumnezeu se ascunde. În momentul „ascunderii” lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim de prezenţa sa şi să nu facem ca şi copii care gândesc că au rămas singuri în momentul în care încep să umble: în realitate părinţii s-au ascuns tocmai pentru a-i observa şi a-i face să crească, dar sun gata să-i ajute şi să se facă prezenţi în momentul pericolului şi al căderilor. Obişnuinţa, ca şi ascunderea, fac parte din iubire. Şi în rugăciune ne obişnuim: această experienţă nu trebuie trăită ca un moment de inautenticitate, ci ca o faţă, un aspect al rugăciunii înseşi.

Obişnuinţa, mai ales atunci când se leagă de iubire sau de viaţa religioasă, este percepută ca simbol negativ. În schimb, ea este semnul prezenţei vieţii. Rugăciunea trebuie să aibă o punctualitate a sa şi să fie cronometrică, aşa cum este mâncatul şi dormitul până la punctul ca, aşa cum unul simte crampele în stomac, dacă la ora stabilită nu mănâncă şi nu este în stare să mai muncească, tot la fel când persoana nu se roagă se simte rău, simte crampele sufletului. Este vorba de acea indispoziţie sau părere de rău pe care îl simte fiecare dintre noi în momentul în care a chiulit de la rugăciune fără un motiv serios. Este vorba de o adevărată durere care recheamă viaţa la coerenţă, la stabilirea calităţii vieţii interioare, în stare să alerteze cele mai bune energii ale spiritului şi să amintească că rugăciunea este semnul autenticităţii credinţei. 

Rugăciunea ar trebui să devină ca şi nevoia de a vedea chipul persoanei iubite. Spune un proverb italian: „Iubirea găseşte totdeauna timp pentru a vizita persoana iubită”. Obişnuinţa devine astfel ca respiraţia vieţii şi deci, trebuie să devină ceva natural fiinţei umane şi însăşi vieţii sale. Este aceasta obişnuinţa vitală, care este şi o obişnuinţă creatoare în stare să facă din fiinţa umană creatorul destinului vieţii sale şi paznicul fidel al vieţii altora. 

Dacă în unele cazuri obişnuinţa poate deveni indiferenţă, în alte circumstanţe ea indică prezenţa constantă la propriile obligaţii, garantându-le păstrarea, evoluţia şi permanenţa în timp. 

Obişnuinţa înseamnă a ne educa, a ieşi din starea de minoritate a existenţei pentru a intra în starea de adult. Omul nu trăieşte numai din spontaneitate, care deseori este semnul animalităţii şi al infantilismului. Dacă viaţa omului ar fi făcută numai din spontaneitate, omul ar ajunge foarte repede la moarte, sau ar fi un veşnic copil. Omul deci, are nevoie de exerciţiu, de constanţă, de obişnuinţă, iar dacă nu este obişnuit, se alterează, se istoveşte repede. Se poate afirma că obişnuinţa este legea fundamentală a existenţei rugăciunii şi, deci, trebuie să fie educată, în conştiinţa că rugăciunea este ca şi respiraţia sufletului. 

Omul este rodul sau fiul faptelor sale, nu este numai subiectul şi tatăl lor. Şi, în măsura în care le face, devine mai matur şi mai om. Obişnuinţa este una din izvoarele creativităţii fiinţei umane, este canalul genialităţii, pentru că îi permite geniului să nu rămână în veleitate. Nu este cauza geniului, dar îi permite acestuia să intre în istorie. Într-adevăr, ce anume permite geniului să fie astfel? Nu numai patrimoniul darurilor sale naturale şi înclinarea naturală, dar şi constanţa şi tehnica rodul fidelităţii care constrânge. 

Obişnuinţa nu este cauza vieţii spirituale, dar îi permite să se exprime. Schimbarea, contrară obişnuinţei, nu cunoaşte bucuria fidelităţii. Ceea ce face nou raportul spiritual nu este deci, schimbarea, dar este aceeaşi dimensiune spirituală cu care se trăieşte viaţa, în fiecare zi, în orice moment. Marii artişti nu au nimic dacă posedă numai emoţiile şi nu au în schimb materialul creaţiei. 

În acest fel, obişnuinţa şi schimbarea se întrepătrund, sau mai bine zis, se racordează obişnuinţa de astăzi la creativitatea de mâine. Obişnuinţa este „aşteptarea creativă” a momentului fecundităţii. 

Obişnuinţa este şi semnul fidelităţii, este salariul pe care omul trebuie să-l plătească pentru a fi fidel. Viaţa omului este linie de spontaneitate, libertate şi constrângere. Este necesar ca să fie legate una de alta spontaneitatea cu creativitatea şi cu supunerea. Artistul, în acest sens, ştie prea bine că pentru a fi liber trebuie să se supună unor reguli şi, deci este chemat să îmbine acest două aspecte. Mai mult încă, cel care iubeşte, şi care iubeşte în mod autentic, vrea totdeauna să depindă de cineva, pentru că nu vrea să lase iubirea la capriciile timpului şi al altora. 

Obişnuinţa este o lege fundamentală a spiritului. Spontaneitatea trebuie păzită cu constrângerea. Cel care nu este constrâns va creşte strâmb, aşa cum fac mamele cu copii deabia născuţi. 

Creşterea vieţii spirituale presupune observarea unor reguli constante, aşa cum viaţa cere regularitatea respiraţiei, dacă nu vrea să îmbătrânească prea repede şi să intre într-o agonie prelungită. 

Este necesar ca să se dozeze, cel mai bine posibil, o dinamică, făcută din spontaneitate şi constrângere. Acest dozaj are pentru omenire o valoare salvifică. Spontaneitatea naşte din constrângere, care la rândul ei devine suportul spontaneităţii. 

Obişnuinţa este semnul iubirii, este capacitatea omului de a şti să se nască din nou. Omul poate spune că se roagă cu naturaleţe în momentul în care obişnuinţa a început să-l posede şi îl conduce cu naturaleţe să se roage. Omul de astăzi, înşelat de mitul creativităţii, elimină obişnuinţa ca semn al falimentului, dar este ca un copac fără rădăcini, „pentru că cea stearpă va naşte de şapte ori, iar cea cu copii mulţi va fi neputincioasă” (1 Sam 2, 5). Bucuria rugăciunii poate fi sterilă iar obişnuinţa fecundă. Viaţa omului fără obişnuinţă este o viaţă fără frumuseţe. Ca şi acei copaci lăsaţi în bătaia vântului şi care nu sunt constrânşi de un par sau o sârmă care să-i ţină drepţi pentru a nu creşte strâmbi

Rugăciunea din „obişnuinţă” este şi semnul „sărăciei” omului. Rugăciunea se naşte şi din experienţa sărăciei sale. Dacă, în fiecare zi, tot ceea ce se face este rugăciune, trebuie să existe deci, momente privilegiate în care omul simte exigenţa de a se ruga. Persoana umană iese din adolescenţă atunci când are intuiţii profunde, cum ar fi:

- a recunoaşte că este un sărman păcătos;

- a recunoaşte că este necesar să fie fidel ordinii şi obişnuinţei;

- a nu visa niciodată lucruri diferite de cele pe care le posedă, mai ales la o anumită vârstă. 

Obişnuinţa reuşeşte să facă din omul care iubeşte un îndrăgostit, şi nu invers. Obişnuinţa poartă cu sine mesajul bucuriei iar spontaneitatea mesajul satisfacţiei. Bucuria este semnul unei vieţi reuşite, satisfacţia este semnul unei vieţi neliniştite. Spontaneitatea conduce la satisfacţie, obişnuinţa în schimb la bucurie. Obişnuinţa nu este negarea spontaneităţii, ci păstrarea pentru spontaneitate. Putem afirma că obişnuinţa este paznicul vieţii. 

Obişnuinţa nu conduce la plictiseală, dar este cea care hrăneşte fidelitatea. Aliata naturală a geniului, îl face pe om să trăiască într-o fidelitate constantă în faţa obişnuinţelor care ar vrea să facă din om un sclav. Cel care trăieşte din obişnuinţe nu merge în căutarea celuilalt, pentru că ştie că l-a găsit deja. 

Obişnuinţa este oboseală, dar şi un pasaj obligat către libertate, către libertatea slujirii. Să ştii că dansul, ca şi realităţile cele mai frumoase ale vieţii, sunt rodul silenţiului, al disciplinei şi al spontaneităţii. Trebuie să fim ca şi copii, care doresc regulile jocului, care permit ca să se joace. Fără constrângere se riscă să nu se mai poată comunica cu nimeni şi „nimeni nu doreşte libertatea de a nu fi înţeles”. Dar pentru ca tu să fii liber- de acea libertate pe care o posedă cântăreţul care improvizează pe instrumentul cu coarde, nu este poate necesar ca eu înainte să-ţi exercit degetele  şi să te învăţ arta de a cânta? (...). Şi pentru ca tu să ai acea libertate pe care o posedă poetul, nu este oare necesar ca tu să-ţi fi bătut mintea şi să fi realizat la un stil propriu? Acest lucru semnifică a lupta, a accepta constrângerile şi a rezista” . 

Obişnuinţa semnifică libertate, pentru că nu este altceva decât voinţa devenită istorie de toate zilele, victorie şi rodul unei lungi lupte care a ştiut să plăsmuiască caracterul omului şi să-l îndrume spre intrarea unei aventuri umane şi spirituale. Iar dacă un om astfel eliberat va putea renunţa la mâncare şi la băutură, nu va putea face acest lucru în privinţa rugăciunii (cfr., Maximilian Kolbe, martirii, etc.), devenită atmosferă a vieţii umane. 

Gust şi dezgust

Un alt obstacol în rugăciune este senzualitatea, adică a vrea să simţi gustul rugăciunii. În viaţa spirituală, acesta este un mare pericol, pentru că nu se poate trăi fără bucuria interioară, aşa cum în toate realităţile umane nu se poate trăi fără entuziasm. 

Se întâmplă uneori ca, după ce s-a făcut o întreagă săptămână de exerciţii spirituale, când persoana se întoarce acasă, nu se mai roagă câteva zile; sau, după ce ne-am rugat două, trei ore în şir, tratăm rău prima persoană pe care o întâlnim, sau avem căderi morale. Aceasta este o constantă medie a vieţii spirituale, pe care cu toţii mai mult sau mai puţin o experimentăm, în afară de cazuri rare sau în cazul în care s-a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat (???). Cu toate acestea nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să ne pierdem încrederea niciodată, niciodată să nu spunem că rugăciunea noastră nu are nici o valoare. Rugăciunea şi fidelitatea sunt valabile atunci când, cu toate căderile noastre, ne ridicăm şi mergem din nou pe urma lui Cristos. Aceasta este fidelitatea adevărată şi ea se măsoară cu perseverenţa. Ca o electrocardiogramă care este bună atunci când este sinuoasă, în timp ce una plată indică că inima nu mai trăieşte, tot la fel şi viaţa spirituală, care este făcută din contraste, din căderi, din ridicări, nu este niciodată liniară. Aceasta este viaţa spirituală adevărată. 

O tentaţie infantilă, care se întâlneşte mai ales la cei tineri, este acea care afirmă că, dacă nu se simte înclinaţie pentru rugăciune, este mai bine să nu se roage. Este vorba aici de o tentaţie „carnală”: dacă te rogi numai atunci când te simţi înclinat să te rogi, vei abandona de tot rugăciunea, şi acest lucru indică numai dorinţa trupului. Nu vei putea să lucrezi la opera mântuirii tale fără oboseală. Tocmai momentul în care simţi dezgust, este măsura cu care se măsoară bunătatea rugăciunii tale cu fidelitatea, cu angajamentul şi cu munca. La fel cum se întâmplă atunci când suntem bolnavi şi simţim dezgust faţă de mâncare- şi tocmai atunci este momentul în care medicul ne umple de vitamine şi ne constrânge să mâncăm mai mult şi mai bine- tot la fel atunci când simţim dezgust faţă de lucrurile spirituale, trebuie să recurgem la mai multă hrană spirituală, la rugăciune. În viaţa spirituală există totdeauna un moment, de natură ciclică, timp în care trebuie să ne supunem în mod inevitabil, legilor încercării, ale privegherii, ale angajamentului şi ale sacrificiului. Se întâmplă ca atunci când unul învaţă să cânte la chitară sau un alt instrument muzical şi încep să i se facă bătături la degete: dacă unul abandonează ceea ce a început, nu va mai învăţa niciodată; dacă în schimb reuşeşte să suporte această durere, va reuşi apoi să sune bine, pentru că s-a antrenat, şi prin încercări multe a făcut degetele sale să suporte duritatea corzilor. 

Se poate întâmpla şi, mai ales persoanelor angajate în activitatea apostolică, ca în timpul rugăciunii să nu afle prea multă consolare. Pare paradoxal, dar uneori este Dumnezeu cel care vrea să facă să se înţeleagă că vocaţia lor nu este acea de a se întinde în rugăciune, ci să se dedice mai intens vieţii apostolice. Dacă Dumnezeu ar da acestor suflete să guste dulceaţa rugăciunii, ei s-ar simţi fascinaţi de contemplaţie şi ar dispreţui acţiunea cu riscul de a contracta „diabetul spiritual”. Este necesar deci să fim atenţi ca să nu considerăm „dezgustul” în rugăciune ca o boală a sufletului, când el este, în multe cazuri un dar al lui Dumnezeu, în care trebuie să rămânem fideli propriei vocaţii până când bunătatea divină nu va arăta că vrea altceva de la noi. Dar toată această experienţă poate fi înţeleasă numai cu ajutorul unui director spiritual. 

Ariditatea spirituală

       Un alt obstacol este ariditatea. Când o persoană este doborâtă, din motive persoanele sau din alte cauze, se simte în ariditatea cea mai neagră. Pentru viaţa spirituală, ariditatea este un moment de fecunditate. Există momente în care ne simţim ca un lemn dus de curentul apelor. Dacă ne-am găsi într-un curent foarte puternic, salvarea noastră ar consta nu în a ne opune curentului, ci în a ne lăsa transportaţi; a ne opune ar semnifica irosirea puterilor noastre, şi a înota, inevitabil, ne-ar duce la moarte. 

În viaţa spirituală există perioade de exod, momente de trecere, de post şi de rugăciune. De exemplu suntem incapabili să ne rugăm în momentele de depresie psihică. Una din primele reguli în aceste situaţii este acea de a face plimbări, şi a spune eventual jaculatorii. Trebuie să existe în rugăciune acest post, care trebuie unit cu un sens de abandon şi de încredinţare lui Dumnezeu: aceasta este adevărata rugăciune. Se poate, deci, afirma cu o anumită siguranţă că în acest cazuri putem și trebuie să postim. „Porunca lui Dumnezeu de a-L iubi din toată inima, din tot sufletul, cu toată mintea şi cu toate puterile nu înseamnă că inima şi sufletul trebuie să simtă totdeauna această iubire. Este un har pe care bunătatea  lui îl dă cui vrea. De obicei, la început Dumnezeu dă sufletelor pe care le atrage la sine, mari gusturi sensibile şi multe consolări şi, după un pic, permite ca să fim lipsiţi sau chiar, uneori, să cădem în descurajare până a experimenta dezgust în tot cea ce zic sau fac; şi nu mai simţim nici o plăcere, nici în rugăciune, nici în împărtăşire, nici în oricare alt lucru. Cel care, cu toate acestea, face ceea ce poate, este fidel. Îl slujeşte pe Dumnezeu din iubire către Dumnezeu. Aşa cum se întâmpla cu acel cântăreţ care fiind surd, nu găsea altă plăcere în frumuseţea sunetelor pe care le scotea decât acela de a-l face fericit pe prinţul căruia îi cânta” .

Nimeni nu poate abandona vocaţia sau misiunea sa pentru că nu este consolat sau mai rău, este continuu tentat şi deseori cade: în acest cazuri, sfatul sfinţilor este acela de a nu abandona propriile obligaţii, chiar dacă ar costa foarte mult, chiar dacă se obţine numai dezolare şi durere care uneori ajung până la sentimentul de faliment (în mijlocul furtunii nu lua decizii). Nu trebuie sucombat în faţa dezgustului, chiar dacă este puternic, continuu şi intens. Durerea nu este răul omului, aşa cum fericirea nu înseamnă lipsa durerii: răul este absenţa unei relaţii din care cauză durerea devine principiu de moarte. Dezgustul nu este moarte pentru că voinţa vieţii, care însufleţeşte credinţa, constituie adevărata forţă misterioasă a omului. Acesta este momentul de deschidere spre har, de a se iubi aşa cum se iubeşte un fiu bolnav sau un mădular al trupului nostru. Pentru că este momentul punerii pe cruce, care pentru credincios este deschiderea spre viaţa cea adevărată.

Există o purificare continuă prin evenimentele fericite şi triste, şi chiar şi minutele crezute inutile de noi sunt momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu, încrucişarea unde harul ne aşteaptă pentru ca din inima noastră să ţâşnească strigătul de a fi salvaţi şi de ajutor care trebuie să se ridice către El din adâncul inimii noastre. Momentele de agonie ale drumului nostru sunt acelaşi pe care Domnul le-a cunoscut pentru noi, pentru acea intimă solidaritate de iubire  care l-a condus să împărtăşească sudoarea sângelui şi frica morţii astfel ca, găsindu-ne noi în aceleaşi circumstanţe, să nu cumva să ne scandalizăm de noi înşine. Există totdeauna asistenţa divină care înlocuieşte ariditatea noastră spirituală, sau, cel puţin la ceea ce noi numim tristeţea noastră. Din acest motiv toate clipele vieţii noastre asumă o valoare spirituală în ochii Tatălui ceresc până la punctul  că putem afirma că ele sunt voite de Dumnezeu. Nimic nu trebuie să fie dispreţuit de noi. 

A ceda dezgustului înseamnă a nu crede în fecunditatea agoniei din Ghetsemani, care are dulceaţa sa ascunsă şi trebuie să se asemene cu durerile naşterii, şi nu cu horcăiturilor vieţii. Cât dezgust şi amar a umplut sufletului lui Cristos! Iar El s-a lăsat ajutat de ai săi, de Simon din Cirene, de Veronica. Nu din întâmplare Dumnezeu a împletit aceste momente de intensă durere cu evenimentele mai dureroase ale vieţii noastre. 

Să nu ne simţim inutili în momentul dezgustului: există o frumuseţe misterioasă pe care numai Dumnezeu o cunoaşte, particulă de hostie care se jertfeşte şi se schimbă în însăşi durerea lui Dumnezeu. Suntem ca şi Isus pe cruce, abandonat lui Dumnezeu care pare că s-a îndepărtat de El, dar care în schimb moare cu El în îmbrăţişarea  cu Tatăl căruia îi redă viaţa. 

Ne rugăm deci nu pentru a căuta plăcere sau pentru a obţine consolare interioară, dar pentru a trăi după voinţa lui Dumnezeu, în blândeţe şi răbdare. 

Învaţă în aceste momente să taci, să suferi, să te bucuri şi să te uiţi pe tine însuți. 

Neglijenţa

Lumea rugăciunii se loveşte deseori de stâncile insuficienţelor noastre umane. Ea nu este numai darul lui Dumnezeu, alianţă pe care Dumnezeu o încheie cu noi şi cu poporul adunat de El, dar este şi o obligaţie a omului. Darul este lăsat în mâinile noastre iar noi suntem chemaţi să luptăm nu numai împotriva neglijenţei noastre dar şi împotriva neglijenţei altora. Tentaţia spontaneităţii într-adevăr, ar putea să ne conducă către o comportare fără reguli, la instantaneitatea momentului, lăsând totul improvizaţiei. Această atitudine adolescenţială a rugăciunii contagiază o mare din poporul creştin, şi nu numai pe cei mai tineri. Rugăciunea, mai ales cea liturgică, necesită pregătire, celebrare ordonată, frumuseţe în mişcări şi coordonarea gesturilor personale şi comunitare. La întâlnirea cu Cristos nu se merge nepregătiţi sau puţin îngrijiţi; mai mult încă, se pune toată atenţia necesară nu numai pentru propriile haine, dar pentru orice atitudine atât interioară cât şi exterioară. Mai ales la întâlnirea cu Mântuitorul nu se merge în grabă şi aproape fugind. 

Un alt mit foarte prezent în rândul poporului creştin este lupta, în numele unei sărace înţelegeri, împotriva oricărei forme de eleganţă, de o căutată dar măsurată                                                  frumuseţe, pe care rugăciunea creştină o poartă încă de la originile sale. Misterul cere totdeauna un văl estetic care să acopere chipul lui Dumnezeu şi lasă să se întrezărească trăsăturile profunde ale vieţii sale. Chiar şi săracul are nevoie de frumuseţea rugăciunii pentru a-şi putea înălţa mintea spre Infinit.

Dacă este adevărat că insuficienţele nu trebuie să blocheze rugăciunea creştinului, fiecare are datoria de a îndepărta orice obstacol, atât extern cât şi intern, ritmului vital al rugăciunii. Fiecare trebuie să se simtă responsabil în funcţie de locul pe care îl ocupă în Biserică. 

În acest sens, este foarte urgentă recuperarea unei sănătoase asceze atât personale cât şi comunitare. Tocmai pentru acest scop, creştinul va fi fidel timpurilor „forte” de rugăciune; nu va recita rugăciunile în grabă, se va preocupa să observe pauzele, mai ales atunci când se roagă singur, se va autoeduca pentru a păstra momente de tăcere; se va opri în timpul lucrului pentru a-l însera pe Dumnezeu în misterul timpului, nu va căuta comoditatea locului şi al spaţiului; nu va deranja rugăciunea comunitară cu discursuri inutile, nu se va lăsa cuprins de lene, va fi punctual la rugăciunea comunitară, nu va ridica prea tare tonul în timpul rugăciunii comunităţii, se va supune gesturilor comune fără a pretinde să fie original. 

În rugăciune trebuie să existe o ordine, care să o structureze şi din persuasivă să o facă edificantă. Trebuie protejată viaţa rugăciunii de orice arbitru personal şi de orice fel de anarhie pentru a asigura dezvoltarea vieţii supranaturale. Conştienţi fiind că ordinea externă păstrează viaţa interioară şi că ritul şi observarea lui păstrează pietatea. 

Fabula lui Nathan cel înțelept

„Se povestește că acum multe veacuri în urmă un om din Orient avea un inel inestimabil, un cadou prețios. Piatra, un opal cu o sută de frumoase reflexe colorate, are o putere secretă: face ca să fie binevoit lui Dumnezeu și oamenilor pe oricine îl poartă cu încredere. El lăsă acest inel fiului lui cel mai iubit. Acel fiul îl lăsă la rândul lui fiului său cel mai iubit. Inelul trecut astfel din fiu în fiu, până ajunse la un tată care avea trei fii. Toți trei îl ascultau la fel de bine, iar el nu reușea să facă nici o diferență între ei, pentru că toți îl iubeau la fel. Numai din când în când, unul sau altul dintre fii i se părea mai demn să primească inelul, mai ales în momentele în care unul sau altul dintre acești fii se afla cu el. Astfel, cu o dulce afecțiune, el promise inelul fiecăruia dintre cei trei fii. Continuă astfel până când nu mai putu. Dar, aflându-se pe patul de moarte, acel tată bolnav și bătrân se găsi în încurcătură. Să-i supere pe doi dintre fii îl întrista tare. Chemă un aurar și îi porunci să0i facă două inele care să fie exact la fel cu inelul pe care-l avea. Aurarul îl îndeplini dorința întocmai. Când aduse inelele la bătrân, acesta nu reușea deloc să le deosebească de inelul adevărat. Fericit, cheamă fii, unul câte unul, le împarte binecuvântarea lui și dăruiește fiecăruia un inel, după care moare. 

Odată mort tatăl, fiecare dintre fii scoate inelul și-l arată celorlalți, fiecare pretinzând că are originalul, și că moștenitorul întregii averi este el. se ceartă, se cercetează, se acuză reciproc. Degeaba. Era imposibil să se demonstreze care era inelul adevărat. Fii au mers la judecată. Și fiecare a jurat în fața judecătorului că a primit inelul din mâna tatălui (și era adevărat), și cu mult timp înainte tatăl promisese fiecăruia în parte că va fi primit inelul (era adevărat și acest lucru). Tatăl, spunea fiecare, nu putea să-l înșele atât de amar. Fiecare spunea că tatăl era foarte bun, și că nu l-ar fi înșelat; și astfel fiecare îi acuza pe ceilalți doi de înșelăciune. Judecătorul spuse: voi susțineți că inelul adevărat are magica putere de a-l face iubit pe cel care-l posedă lui Dumnezeu și oamenilor. Să fie acest aspect care să decidă! Inelele false nu vor putea face așa ceva. Deci, spuneți-mi: care dintre voi este mai iubit decât ceilalți doi? Să iasă în față! Voi tăceți? Efectul inelelor este numai reflexiv, nu și tranzitiv? Fiecare dintre voi se iubește numai pe sine? Atunci toți trei sunteți înșelători înșelați! Inelele voastre sunt false, toate trei. Probabil inelul adevărat s-a pierdut, iar tatăl vostru a făcut alte trei inele pentru a ascunde pierderea și pentru a-l înlocui.

Dacă nu vreți, continuă judecătorul, sfatul meu și nu o sentință, plecați de aici! Dar sfatul meu este acesta: acceptați lucrurile cum sunt. Fiecare dintre voi a primit inelul din mâinile tatălui, așa că fiecare să fie sigur că inelul lui este cel autentic. Probabil că tatăl vostru nu mai era dispus să tolereze în casa lui tirania unui singur inel. Și este sigur că v-a iubit la fel pe toți trei. Nu a vrut să umilească pe doi dintre voi și să favorizeze pe unul. Deci, forțați-vă să imitați iubirea lui incoruptibilă și fără prejudecăți. Fiecare să se întreacă să demonstreze la lumina zilei virtutea pietrei prinsă în inelul său. Și să ajute virtutea lui cu dulceața, cu nestăpânita răbdare și caritate, și cu o profundă devoțiune față de Dumnezeu. Atunci când virtuțile inelelor vor apare în nepoți, și în nepoții nepoților eu îi invit să se întoarcă la tribunal, peste mii și mii de ani. Pe scaunul meu va ședea un om mai înțelept decât mine; și va judeca. Acum plecați! Astfel spuse acel judecător modest. Fabula este la modă astăzi printre cei care spun că, nimeni nemaiștiind care este religia cea adevărată, trebuie să acceptăm că toate religiile sunt adevărate, și că nimeni nu știe care este cea/cele neadevărate. Pentru moment, singurul lucru pe care trebuie și putem să-l facem este să ne iubim.         

Pilda trăirii Evangheliei. Duminica Bibliei

Sfântul Besarion vânduse toate averile sale pentru a dărui câștigul obținut săracilor care se prezentau în număr mare la el, astfel că rămăsese numai cu

reverenda și o tunică. Dar într-una din zile se prezentă la el un sărac gol și murdar. Acestuia îi dădu reverenda. Altă zi mai veni un sărac, căruia îi dădu tunica. De acum nu mai avea nimic, dar săracii alergau în continuare la el. Constrâns să-i ajute și pe aceștia, căută bine în chilie dacă ar mai fi găsit ceva de dat. Peste tot pustiu. Numai pe masă trona frumos o Biblie. O luă și o vându, dând prețul primit altor săraci. De atunci începu să spună: „Această carte m-a făcut să vând totul, iar acum am vândut-o și pe ea..., dând suma obținută săracilor. 

Acea pensulă care ne poate salva de prăpastie

În timp ce picta în Catedrala "Sfântul Paul" din Londra, pictorul James Thornhill, la un moment dat, a fost cuprins de atât entuziasm faţă de o frescă a sa încât, mergând în spate pentru a o vedea mai bine, nu-şi dădea seama că urma să se prăbuşească în gol de pe schelă. Un asistent, îngrozit, a înţeles că un strigăt de chemare doar va accelera dezastrul. Fără se să gândească de două ori, a înmuiat o pensulă în vopsea şi a aruncat-o în mijlocul frescei. Maestrul, năucit, a făcut un pas înainte. Opera sa era compromisă, însă el era salvat.

 

M-am inspirat din acest episod pentru a spune că uneori aşa face Dumnezeu cu noi. Răscoleşte proiectele noastre şi liniştea noastră, pentru a ne salva de prăpastia pe care n-o vedem. Nu înseamnă că Dumnezeu, cu coronavirusul, a aruncat pensula pe fresca civilizaţiei noastre tehnologice orgolioase. Dumnezeu este aliatul nostru, nu al virusului! "Fiind suprem de bun - a scris Sfântul Augustin - Dumnezeu n-ar permite niciodată ca să existe vreun rău în lucrările sale, dacă n-ar fi suficient de puternic şi bun, încât să scoată binele chiar din rău". (Card. R. Cantalamessa)

Să mestecăm continuu Cuvântul Domnului

Spuse Avva Macarie: În copilăria mea, în casa tatălui meu, vedeam că atât femeile în vârstă cât și cele tinere aveau totdeauna gumă în gură, pe care o mestecau continuu, pentru a îndulci saliva și a elimina mirosul urât; mai mult încă, spuneau că mestecând guma, aceasta reîmprospăta ficatul și toate organele interne. 

Dacă acest lucru pământesc conferă dulceață celor care o țin în gură și o mestecă, cu cât mai mult poate face hrana vieții, izvorul mântuirii, dulceața tuturor dulceților, adică Cuvântul lui Dumnezeu și numele lui Isus Cristos. Când aud Numele lui glorios și binecuvântat de pe buzele noastre, demonii dispar ca fumul. Dacă rămânem tari în acest Nume binecuvântat, dacă mestecăm continuu Cuvântul său, acesta ne revelează profunzimile inimii și lucrurile cerești pregătite pentru fiecare dintre noi din veșnicie.  

Slujitori totdeauna, sclavi niciodată

Un evreu a salvat viața faraonului, care era să fie mușcat de un șarpe veninos. Ca mulțumire, faraonul i-a cerut evreului să își exprime o dorință, iar el era dispus să i-o împlinească. În loc să ceară libertatea pentru sine și pentru rudele sale, sau să ceară bunuri materiale, evreul făcu o cerere de neînțeles pentru faraon: ceru ca toți tinerii evrei să aibă în fiecare zi două ore libere pentru a putea să se roage, să studieze și să se distreze.

Morala: Un popor care își înalță privirea spre Domnul - spuse tinerilor - nu va fi niciodată un popor de sclavi, deoarece poate fi făcut sclav trupul, niciodată sufletul!

PICTORUL ȘI BEȚIVUL

Sperând să muncească câteva zile, un pictor ambulant de portrete merse într-un orășel, și se postă în colțul unei străzi. Unul din primii lui clienți a fost un bețiv care, în ciuda feței murdare, a bărbii lungi și neîngrijite și a zdrențelor de pe el, se așeză cu toată demnitatea de care era capabil, pentru a-și face un portret. Pictorul avu nevoie de mai multă vreme decât de obicei pentru a-i face portretul. În sfârșit, când încheie lucrarea, o luă de pe șevalet și o arătă omului din fața lui.

„Acesta nu sunt eu!”, bâlbâi bețivul, surprins în timp ce privea omul de pe pânză, care zâmbea și era bine îmbrăcat. Gânditor, pictorul îi spuse: Ai dreptate!, dar acesta este omul care ai putea fi tu!   

CÂT CÂNTĂREȘTE UN PĂCAT?

Un preot abia terminase o predică despre convertire, când unul dintre credincioși alergă la el, spunându-i: „Dumneavoastră ați vorbiți de greutatea păcatelor, dar eu, sincer să vă spun, nu simt nici o greutate atunci când păcătuiesc. Cât cântărește un păcat? Douăzeci, o sută de kilograme?”.

„Spuneți-mi, dacă dumneavoastră ați așeza o greutate de o sută de kilograme pe pieptul unui mort, acesta ar simți ceva?”

„Nu, pentru că este mort”, răspunse credinciosul. 

Preotul reluă: „Ei bine, omul care nu simte greutatea propriului păcat este mort din punct de vedere moral și spiritual”. 

Nu înțelegi Providența?

De ce Dumnezeu conduce lucrurile mai bine decât noi, chiar și atunci când nouă ni se pare că sunt greșite?

Un tânăr, pe nume Serafim cerea cu insistență lui Isus să poată lua locul lui pe cruce, pentru că voia să împărtășească întru totul rolul lui Cristos. Într-una din zile, Răstignitul ascultă cererea lui, dar cu o condiție. Isus îi spuse: „Cu condiția ca tu să taci orice s-ar întâmpla!” Fiind călugăr și obișnuit cu tăcerea și posturile lungi, Serafim îi promise imediat că va observa tăcerea. Atunci Cristos coborî de pe crucea care se afla în biserică, și urcă în locul lui Serafim.

Intră un bogat să se roage și, în timp ce se ruga, din buzunarul pantalonilor îi căzu portofelul. Se ridică să plece, iar Serafim, care văzuse totul, încercă să-i spună că îi căzuse portofelul, însă își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu. 

Imediat după bogat intră în biserică un sărac. Și acesta începu să se roage, dar imediat îi căzură ochii pe acel portofel; privi în jurul lui, și cum nu văzu pe nimeni, luă portofelul, se ridică și plecă imediat. Serafim ar fi vrut să-i spună că nu e bine ce face, pentru că nu era portofelul lui, dar își aminti că îi promisese lui Isus că va tăcea orice s-ar întâmpla, și tăcu.

Apoi intră un tânăr în biserică care, la rândul lui, începu să se roage, invocând protecția lui Isus, deoarece peste câteva ore trebuia să plece într-o călătorie pe mare. În timp ce se ruga, intră bogatul cu un polițai după el, spunându-i că își lăsase în biserică portofelul. Cum unica persoană prezentă în biserică era acel tânăr, îl arestă imediat. La acest punct, Serafim nu mai rezistă și strigă: „este inocent!”.

Ce se întâmplă după aceea este și mai interesant. Răstignitul vorbitor salvă pe acel tânăr de pușcărie, pentru că datorită acelei voci, poliția cercetă mai bine furtul, îl eliberară pe tânăr, îl găsiră pe sărac și-l puseră în pușcărie, iar portofelul a fost restituit bogatului. 

Seara următoare Cristos intră în biserică, cu fața neagră de nervi, și-l certă sever pe Serafim. „Așa nu merge, dragă Serafim!”. „Dar ce-am făcut, Doamne, greșit?” „Îți spusesem să taci!” „Dar am făcut ordine; am făcut dreptate!”.

Îi spuse atunci Cristos: „Nu, Serafim, tu ai greșit totul; tu te angajasei să taci; îmi promisesei că vei tăcea. În schimb, ai stricat planurile mele. Acel bogat voia să facă ceva rău cu banii din portofel, iar eu am făcut ca el să-i piardă; acel sărac avea nevoie de bani, iar eu l-am făcut să găsească acel portofel; acel tânăr acum a naufragiat pe mare, și îmi ceruse ajutorul: dacă ar fi stat în pușcărie câteva ceasuri ar fi pierdut vaporul, iar acum ar fi în viață. Ai stricat totul, și de aceea nu te mai las să stai în locul meu pe cruce. Chiar dacă ești un călugăr, și te consideri avansat în viața spirituală, Providența mea conduce lucrurile mai bine decât voi, oamenii, chiar și atunci când pare că toate merg spre rău. 

Morala poveștii: deseori am vrea răspunsuri de la Dumnezeu, și ne luăm de Răstignit pentru că nu ne răspunde, nu ne vorbește! El nu vorbește, dar cu siguranță totdeauna acționează după binele nostru cel mai mare. Să fim siguri că nici o rugăciune nu rămâne fără răspuns. Nici una, pentru că Domnul ne ascultă întotdeauna, dar ne răspunde așa cum consideră El că avem noi nevoie. 

Cât de mare este Legea lui Dumnezeu?

Un tânăr a mers odată la un rabin pentru a fi iluminat: „Învățătorule, cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum aș putea să o pun în practică pe toată?” Rabinul i-a povestit următoarea pildă: „un om bogat avea în grădina lui o groapă foarte adâncă. era atât de adâncă încât cu ochiul nu reușea să-i vadă capătul. Într-una din zile chemă o echipă de muncitori, cerându-le

să umple groapa aceea. Apropiindu-se de groapă, unii dintre ei, văzând profunzimea gropii, au refuzat să se apuce de muncă, judecând ca fiind ceva imposibil de realizat. Alții, mai înțelepți, se gândiră: „Ce ne interesează pe noi cât este de adâncă groapa? Noi am fost luați cu ziua, și suntem norocoși, pentru că vom avea multe zile de muncă de aici încolo; o să ne facem datoria, iar groapa, mai degrabă sau mai târziu se va umple cumva”.

La fel, nu este înțelept pentru om să spună: „Cât de mare este Legea lui Dumnezeu! Cum voi putea pune în practică toată Legea?„ Dumnezeu răspunde: „Fă ceea ce poți în fiecare zi, și nu te mai gândi la altceva.

Înainte de naștere, unde mă aflam?

Într-una din zile, micuțul Tarciziu o întrebă pe mama lui:

- Înainte de naștere, unde mă aflam?

- În mintea lui Dumnezeu, răspunse mama.

Iar Tarciziu adăugă: înseamnă că dacă înainte de naștere mă aflam în mintea lui Dumnezeu, acum că m-am născut, Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în mintea mea. 

„Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”

Mons. Lemaitre povestește o scenă emoționantă văzută de el în Sudan. Toți credincioșii mergeau în fiecare dimineață la biserică, ducând cu ei pe copii lor. La momentul Ofertoriului, un preot sau un catehet explicau semnificația darurilor sfinte care se aflau pe altar: Veșnicul Părinte îl oferă tuturor pe propriul său Fiul, pentru ca toți să meargă să-L primească; în schimb, și credincioșii trebuie să-i ofere lui Dumnezeu ce au ei mai de preț. Au înțeles cu toții; iar la momentul ridicării Ostiei sfinte, mamele prezente ridicau copii lor și murmurau această rugăciune: „Părinte, tu mi-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!

După câtăva vreme, vrând să mângâie o femeie săracă care îl pierduse pe fiul său, Monseniorul îi spuse:  - Sper ca în marea ta durere să nu te fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu...

- Pentru ce îmi vorbești așa? Cum ar fi putut ca inima mea să se fi răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dacă în fiecare zi, împreună cu femeile din sat, în momentul oferirii darurilor sfinte, am spus totdeauna și eu: „Părinte, tu mi

-l oferi pe Fiul tău, iar eu ți-l ofer pe al meu!”. La Sfânta Liturghie eu l-am luat în serios pe Dumnezeu, și sper ca astăzi să i-a și el în serios cuvântul meu. Cum ai vrea să mă răzvrătesc? Crezi oare că darul meu a fost lipsit de sinceritate? 

Iată o săracă femeie care înțelesese ce vrea să spună să trăiești propria Liturghie.  (G. Baeteman)

Refaceți omul, iar lumea va fi din nou la locul ei

 

Clémenceau și birocrația

Georges Clémenceau, supranumit «tigrul», Ministru de Interne pentru prima dată în anul 1906, abia numit, făcu un tur pentru a inspecta birourile ministerului, pentru a controla asiduitatea și punctualitatea angajaților. Dar

în birourile palatului nu găsi pe nimeni; nimeni, nici angajați, nici șefi, nici directori generali. Numai într-un birou mai mărginaș găsi un funcționar, care dormea buștean, cu capul pe birou. Șeful cabinetului care-l însoțea sări să-l trezească pe funcționarul care dormea, dar Clémenceau îi făcu semn cu mâna să tacă, apoi îi spuse la ureche:

-         Doamne ferește!, lasă-l să doarmă; pentru că dacă se trezește pleacă și el acasă

Oamenii sunt ca broaștele țestoase

În timpul unei excursii, un copil a găsit o broască țestoasă și a început să se uite la ea cu atenție; dar broasca și-a tras imediat capul în interiorul carapacei. Unchiul care era cu el, văzând că băiatul încerca să-i scoată căpușorul cu un băț, îi spuse:

-         Nu, nu! Nu așa se face.

Luă broasca țestoasă, o duse acasă și îl așeză aproape de sobă. După câteva minute, broscuța începu să se încălzească și rând pe rând scoase afară căpușorul, apoi piciorușele; apoi începu să meargă, îndreptându-se lent spre băiețel.

-         Vezi: oamenii sunt ca broaștele țestoase, îi explică unchiul. Nu încerca niciodată să forțezi pe cineva să facă un lucru sau un altul. Ajunge să-l încălzești cu puțină bunătate, și cu toată probabilitatea îți va ieși în întâmpinare el însuși.

Iubesc Biserica, îl iubesc și-l respect pe Papa Francisc

TENTAŢIILE NOASTRE FAŢĂ DE BISERICĂ

În faţa acestei Maici, pentru care n-ar trebui să nutrim decât iubire, câte tentaţii nu ne încolţesc! Unele sunt violente, dar clare. Mai sunt şi din celelalte, obscure şi mai insidioase. Lucrurile stau aşa dintotdeauna; dar ele sunt mai evidente în ziua de astăzi. Tentaţiile sunt extrem de diverse, ba chiar sunt opuse, astfel încât nici unul dintre noi nu se simte la adăpost de ele.

Întotdeauna vor exista oameni care-şi vor identifica perfect cauza proprie

cu cea a Bisericii, sfârşind cu bună-credinţă prin a reduce cauza Bisericii la cauza lor. Ei nu-şi imaginează că, pentru a sluji cu credinţă adevărată, ar avea de curmat în ei multe porniri. Vrând să slujească Biserica, ei o pun în slujba lor. „Trecere dialectică”, răsturnare de la pro la contra, pe cât de lesnicioasă pe atât de greu de observat. Pentru ei, Biserica constituie de fapt o anumită ordine a lucrurilor care le este familiară, din care trăiesc. Ea constituie o anumită stare de civilizaţie, un anumit număr de principii, un anumit ansamblu de valori pe care influenţa sa le-a creştinat mai mult sau mai puţin, dar care, cu toate acestea, rămân în cea mai mare parte omeneşti. Tot ceea ce tulbură această ordine sau compromite acest echilibru, tot ceea ce-i nelinişteşte sau doar îi uimeşte li se pare un atentat împotriva instituţiei divine.

În atare confuzii, nu este întotdeauna vorba despre aceste forme vulgare de „clericalism” care judecă cinstirea dusă lui Dumnezeu prin avantajele împărţite slujitorilor săi, sau care măsoară întinderea puterii dumnezeieşti asupra sufletelor şi domnia lui Isus Cristos asupra lumii, după influenţa, ocultă sau mărturisită, a clerului în mersul treburilor lumeşti. Totul poate fi conceput în termeni nobili. Astfel, marele Bossuet, în ultimii săi ani de viaţă, aşeza ordinea catolică într-un cadru stil Ludovic al XIV-lea, şi nu vedea decât pericole pentru religie în amestecul de energii care începeau să dezagrege o sinteză, la drept vorbind strălucită, dar contestabilă în multe din elementele ei, vremelnică desigur, , perisabilă în esenţa ei.

Vârstnicul episcop era pe cât de îndrăzneţ, pe atât de isteţ. Cu toate acestea, doar pe jumătate. „De o voinţă nestăvilită, el era din fire timid”^[1]. Ar fi vrut să menţină pe vecie – riscând să reia anumite greşeli sau să critice cu curaj anumite abuzuri – universul mintal şi social în care geniul său se desfăşura în voie. El nu-şi imagina cum ar fi supravieţuit credinţa într-un astfel de univers, precum Romanii din antichitate – şi au existat printre ei Părinţi ai Bisericii – pentru care decăderea Imperiului nu putea fi decât semnul premergător al sfârşitului lumii, într-atât puterea şi măreţia Romei impresionau spiritele^[2]. Dar cum Bossuet visa la un lucru imposibil, el se găsea în situaţia de a compromite cu acest univers lovit de moarte Biserica ce trebuia să se ridice din acesta pentru a da viaţă altor generaţii. Punând în calea răului o stavilă neputincioasă, el înăbuşea în acelaşi timp sămânţa viitorului. Aparent, a ieşit învingător din toate confruntările, dar, după felul în care a învins, doar necredinţa a avut de câştigat.

Aşa încât, poate că suntem mai încrezători şi mai riguroşi în judecată când apărăm o cauză mai complicată. Poate că uităm câteodată în fapte, chiar dacă o ştim bine în principiu, că intransigenţa în credinţă nu înseamnă rigiditate pătimaşă din dorinţa de a le impune celorlalţi ideile sau gusturile noastre personale; că îndârjirea crispată mai degrabă trădează fermitatea suplă a adevărului, decât îi vine în apărare; că un creştinism care s-ar plasa deliberat în întregime în defensivă, renunţând la orice deschidere şi la orice asimilare, ar înceta să mai fie creştinism; că ataşamentul sincer faţă de Biserică nu poate servi la canonizarea prejudecăţilor noastre, nici la a face ca parţialitatea noastră să participe la absolutul credinţei universale. Deci poate că este folositor să ne repetăm nouă înşine: o anumită încredere şi o anumită detaşare fac parte din spiritul catolic. Din chiar templele demonilor, Biserica ştie să preia, la vremea cuvenită, ornamente pentru propriul ei locaş: miracolul este de fiecare dată inedit, de fiecare dată neprevăzut, dar noi ştim că el se va repeta. Oricât de înrădăcinată ar fi în istorie, Biserica nu este sclava nici unui timp, nici a vreunui alt lucru de esenţă temporală. Mesajul pe care trebuie să-l transmită şi viaţa pe care trebuie să o răspândească nu se solidarizează niciodată „nici cu vreun regim politic, nici cu vreo stare socială, nici cu vreo formă anume de civilizaţie” şi se întâmplă ca Biserica să fie nevoită să repete energic aceasta, împotriva unor false evidenţe ce rezultă din legături născute din obişnuinţă. Ea ne-o spune iar şi iar, prin vocea Sf. Augustin, dând cuvintelor lui sensul cel mai cuprinzător: „De ce vă înspăimântaţi că pier împărăţiile pământeşti?”^[3]. Ea are acelaşi temei ca şi piatra credinţei lui Petru, care este credinţa în Isus Cristos. Ea nu este nici un partid, nici o societate închisă. Ea nu s-ar resemna, doar pentru bunăstarea celor care tradiţional îi sunt credincioşi, să se rupă de cei care nu o cunosc încă. Printre oamenii adevăraţi, care în mod virtual sunt cu toţii fiii săi, ea nu doreşte să aibă adversari. Ea caută să-i mântuiască pe toţi de tot răul, oferindu-i Mântuitorului lor.

Să ne lăsăm pătrunşi, aşadar, cu toţii de aceste sentimente, care sunt sentimentele lui Isus Cristos (cfr., Fil 2, 5). În acest scop, să ne impunem, dacă e necesar, sacrificiile cuvenite. Departe de a ne sustrage de la intransigenţa credinţei, numai astfel vom merge până la capătul acestei intransigenţe. Să nu pierdem nimic din zelul pentru adevărul catolic, ci să ştim a purifica acest zel. Să veghem să nu devenim dintre acei „oameni supuşi celor trupeşti”, cum au existat încă de la prima generaţie de creştini care, făcând din Biserică un bun personal, îi împiedicau practic pe apostoli să le vestească neamurilor Evanghelia. Altminteri, ne-am expune unei nenorociri şi mai mari: aceea de a ajuta necredinţa militantă, uşurându-i sarcina de a transforma Biserica şi învăţătura ei în lucruri moarte. I-am oferi, ca să spunem astfel, o conştiinţă împăcată. Căci această necredinţă nu are în ea nimic din actualitatea veşniciei. „Biserica, spune ea, să rămână ceea ce este!” – şi ghicim uşor cărui gen de imobilism îi corespunde o asemenea dorinţă - , atunci „o vom primi cu acea bunăvoinţă pe care o avem pentru vestigiile istorice”. Amestecând fără temei cazurile cele mai diverse, confundând cu dogma opinii ori atitudini moştenite de la situaţii din trecut, ea se ridică împotriva unor „concesii” în spatele cărora presimte „reaua-credinţă sau frivolitatea”. Ea singură stabileşte liste de suspecţi, destinate autorităţilor religioase; la nevoie, ea cheamă  laordin chiar aceste autorităţi. De vreme ce a hotărât, o dată pentru totdeauna, că nu poate fi nimic rezonabil în aceste credinţe creştine, ea vestejeşte sub denumirea de „liberalism”^[4] sau de „modernism”^[5] orice efort de a-i reda creştinismului rigoarea autentică şi tinereţea veşnică ca şi cum ar fi vorba de abandonarea unei doctrine… În gândirea lui Iustin, a lui Clement din Alexandria ori a emulilor moderni, ea nu vrea niciodată să vadă  decât „concesiile unei apologii care-şi sacrifică  asprimea dogmelor din dorinţa de a fi pe placul celor pe care vrea să-i câştige”. Taţian, Hermas, să fie într-un ceas bun! Metoda lor este în ochii ei singura creştină. Biserica, proclamă ea în continuare, „nu se poate despărţi nicicând de trecutul ei… Religia este un tot de neatins… De îndată ce te exprimi în legătură cu ea, eşti ateu^[6]. Totul sau nimic, iată principiul său – dar cu condiţia să înţelegi totul în maniera ei, care nu este pe gustul Bisericii: precum Renan, făcând solidare in aeternum credinţa catolică şi autenticitatea cărţii lui Daniel ori a altor câtorva fapte analoage. Ce bucurie pentru ea atunci când, din chiar sânul „acestei sărmane şi bătrâne Biserici”, se ridică voci care par să aplaude! Câr rău poate pricinui o falsă intransigenţă, contrar intenţiei sale!

Fie deci ca această perspectivă să constituie un motiv în plus de neîncredere în noi înşine. Să ne mai temem şi de o anumită formă de umilinţă vecină cu trufia. Să ne temem de tot ce ne-am putea însuşi profanând. Să primim de la Sf. Augustin îndemnul pe care-l adresa fraţilor săi de luptă, în focul bătăliei împotriva susţinătorilor lui Donat: Sine superbia de veritate praesumite (Fără trufie, fiţi mândri de adevăr)^[7]. Să ne reamintim că ştiinţa noastră nu este niciodată decât parţială şi că în lumea aceasta nu întrevedem niciodată Adevărul dumnezeiesc, „decât printr-o oglindă şi într-o formă obscură” (1 Cor 13, 12). În sfârşit, aidoma lui Newman, în loc să călcăm în Biserică precum pe moşia ori bunurile noastre, în loc să o confundăm mai mult sau mai puţin cu noi, să ne străduim, dimpotrivă, fără a aştepta vre-o răsplată personală, să ne contopim cu Biserica.

Mai frecventă astăzi, fără îndoială, în tot cazul mai evidentă, mai gălăgioasă uneori prin provocările pe care le lansează, este o tentaţie opusă. Rezumată într-un singur cuvânt: tentaţia de a critica. Şi ea, de altfel, se deghizează cel mai adesea sub forma binelui. Plină de solicitudine, ea i se arată apostolului ca o indispensabilă preocupare de luciditate. De aceea, ca regulă generală, ea nu va putea fi îndepărtată decât printr-o muncă prealabilă de „discernământ al minţii”.

Însuşi cuvântul critică presupune discernământ. Există, aşadar, o critică şi, mai ales, cum se spune, o foarte bună autocritică. Ea reprezintă un efort de realism în acţiune. Ea este hotărârea de a renunţa la tot ceea ce nu ar avea o justificare de autenticitate. Este un examen făcut cu umilinţă, care ştie să recunoască binele înfăptuit, dar decurgând şi dintr-o nelinişte apostolică şi dintr-o exigenţă spirituală permanent trează. Nemulţumirea operei încheiate, dorinţa arzătoare de mai bine, loialitatea în aprecierea metodelor, independenţa în voinţa de a te rupe de cutumele nejustificate, de a te dezbrăca de rutină şi de a îndrepta abuzurile; dincolo de toate, ideea înaltă a chemării creştine şi credinţa în misiunea Bisericii: iată câteva din mijloacele de care dispune şi din care îşi trage seva. Astfel, ea sporeşte îndoit lucrul, spiritul de creativitate, numărul căutărilor şi al „experienţelor”, din care fără îndoială nu toate pot fi cuprinse, şi care nu de puţine ori bulversează întru câtva obiceiurile noastre. Severă faţă de iluziile pe care le întâlneşte, e foarte posibil ca ea să găzduiască altele, care vor fi imediat obiectul unei critici similare… Şi totuşi, cu cât este ea mai valoroasă decât naiva mulţumire de sine care nu permite nici o reformă, nici o transformare salutară! Ce puţin primejdioasă este ea faţă de o anumită euforie care pătrunde puţin câte puţin în visul său, sau faţă de o anumită încăpăţânare care crede că menţine totul acumulând pe ruine!^[8].

Am greşi vrând să împiedicăm, din principiu, manifestările publice. Când Biserica este umilă prin fiii ei, este mai atrăgătoare decât atunci când domină în ei grija prea omenească de a fi respectabili. Jacques Maritain remarca într-o zi, cu o nuanţă de justificată ironie, că pentru mulţi creştini de vârsta noastră orice dovadă de neputinţă pare „întru câtva indecentă”. Ai zice, adăuga el, că se tem să dăuneze apologeticii… Vechii evrei şi chiar cei din Ninive nu făceau atâtea mofturi. Sfinţii din secolele trecute, şi mai puţin. E de ajuns să recitim, de exemplu, celebra întâmpinare adresată de Sf. Ieronim Sfântului papă Damas, diatribele Sf. Bernard împotriva păstorilor nepricepuţi, programul de reforme pe care îl trasează în De consideratione, sau oricare dintre imprecaţiile Sf. Ecaterina de Siena împotriva unor înalţi demnitari din rândul clerului: „O, oameni, dar nu attâ oameni, cât mai degrabă demoni ce se văd, cum vă orbeşte iubirea nelalocul ei pe care o arătaţi putreziciunii trupului, dulceţii şi strălucirii lumii”^[9]. Să ne reamintim de alţii precum Sf. Brigitta, Gerson, Sf. Bernardin din Siena, Sf. Thomas Morus, ori, mai aproape de noi, de Sf. Clement Hoffbauer… să ne gândim la luptele „gregorienilor” pentru a rupe cârmuirea Bisericii de sistemul care o aservea; la îndrăzneala lui Gerhoh din Reichersberg adresându-i,  ca şi Sf. Bernard, Papei Eugen al III-lea lucrarea lui „asupra stării de corupţie din Biserică””; la aceea a lui Roger Bacon cerându-i lui Clement al IV-lea să primenească Dreptul canonic”, şi să-i alunge din Biserică pe păgânii care s-au strecurat în rândurile ei cu ajutorul Dreptului civil; la aceea a lui Guillaume Durand publicând un tratat „despre modul de celebrare a unui conciliu şi de reformare a lucrurilor corupte din cadrul Bisericii, ori la aceea a călugărului  Pierre de Leyda, mâna dreaptă a pontifului de la Roma în deschiderea ediţiei din 1530 a operelor confratelui său Denys^[10]. Să evocăm, prin acest ultim exemplu, toată mişcarea de reformare catolică, incomplet desemnată sub numele de Contrareformă: o asemenea lucrare nici măcar nu s-ar fi putut schiţa dacă n-ar fi existat o hotărâre energică de autocritică, consemnată de istorie în nenumărate pilde strălucitoare.

Cu toate acestea, pentru o plângere fericită, pentru un examen lucid şi rodnic, cât exces, câtă lipsă de stăpânire! Pentru un act curajos, câtă agitaţie zadarnică! Şi câte critici negative! Sfinţenia nu este ceva des întâlnit, iar bunăvoinţa, chiar sinceră, nu are nici aceleaşi drepturi, nici aceleaşi privilegii. De asemenea, pot lipsi competenţa şi oportunitatea. Chiar dacă un asemenea reproş este îndreptăţit, aceasta nu înseamnă că şi suntem îndreptăţiţi să-l facem. Şi mai trebuie să recunoaştem – iar remarca este importantă – că astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca în secolele pe care le numim creştine. Atunci totul se petrecea, ca să spunem aşa, în familie. Necredinţa nu stătea mereu la pândă, pentru apune totul la încercare. Astăzi, când din toate părţile Biserica este ţinta acuzaţiilor, astăzi, când este neînţeleasă, lovită în chiar existenţa şi sfinţenia ei, fiecare catolic trebuie să vegheze să nu permită să fie folosit împotriva ei ceea ce el n-ar vrea să exprime decât cu intenţia de a o sluji şi mai bine. Este necesar să se ferească de neînţelegerile fatale. Iubire filială, care nu are nimic de-a face cu prefăcătoria sau cu calculul ipocrit. Aici nu poate fi dată nici o regulă precisă, dar „omul cu adevărat ecleziastic”, aşa cum am încercat să-l definim mai sus, omului cu adevărat „spiritual”, Duhul Sfânt îi va da cu generozitate sfaturi.

În orice caz, să distingem net autocritica sănătoasă, chiar excesivă sau stângace, de tot ceea ce ar fi plângere goală, de tot ceea ce ar ţine de pierderea sau doar de scăderea încrederii faţă de Biserică. Desigur, ar fi o lipsă de pioşenie să denigrăm, folosind ca pretext câteva fapte nefericite: „toată această admirabilă şi surdă muncă a creştinului contemporan de a-şi vedea lipsurile, de a căuta să înţeleagă, să iubească şi să salveze ceea ce s-a născut bun şi în afara influenţei sale directe, spre a ieşi în furtună şi a culege primele materiale pentru noua casă”^[11]. Dar pentru ca un asemenea efort să dureze şi să dea roade, trebuie să fim atenţi să nu-l lăsăm să se molipsească de suflul unui cu totul alt spirit decât cel care se află la originea lui.

Vedem în unele momente înmulţindu-se simptomele unui rău ce se răspândeşte ca o epidemie. E o criză de neurastenie colectivă. Pentru cei atinşi, totul devine obiect de denigrare. Nu mai sunt doar ironia, fronda sau amărăciunea de care, în toate timpurile, unele firi nu ştiu să se ferească. Totul capătă o interpretare peiorativă. Orice cunoaştere, chiar exactă, sporeşte indispoziţia. Noile descoperiri, prost asimilate, noile tehnici, rău utilizate, sunt tot atâtea ocazii de a crede că bazele tradiţionale se şubrezesc. Viaţa spirituală începe să lâncezească, astfel încât nimic nu mai este conceput în adevărata sa lumină. Ne credem lucizi, dar nu mai discernem esenţialul. Nu mai suntem capabili să descoperim, proaspăt ivite chiar în preajma noastră poate, miile de invenţii ale Duhului, mereu asemănător cu sine însuşi şi mereu nou. Judecăţile în spiritul credinţei au efectul unui văl iluzoriu… Atunci descurajarea se insinuează pe mii de căi. Ceea ce ar fi putut provoca un salt înainte are, ca singur efect, o stare de paralizie. Credinţa poate rămâne sinceră, dar este minată din toate părţile. Începem să privim Biserica din afara ei, ca pentru a o judeca. Geamătul rugăciunii, a devenit o acuzaţie cât se poate de omenească. Prin această mişcare fariseică, un fel de secesiune lăuntrică, nemărturisită încă, dar primejdioasă, o apucăm deja pe o cale ce poate conduce la renegare.

Bine ar fi să ne dăm seama la timp de asta şi să reacţionăm imediat! Nu este vorba să ne lăsăm orbiţi de tot felul de neajunsuri, întotdeauna cât se poate de adevărate. Nici nu e vorba să nu suferim din cauza lor. Indiferenţa ar putea fi mai rea decât o emoţie prea vie. Loialitatea deplină şi înflăcărată a adeziunii noastre nu cere nicidecum o admiraţie puerilă faţă de tot ceea ce poate exista, se poate gândi sau face înăuntrul Bisericii. Această Mireasă a lui Cristos, pe care Mirele său a vrut-o desăvârşită, sfântă, neîntinată, nu este astfel decât în principiul ei. Strălucirea ei fără prihană vine, „din tainele în care îşi zămisleşte şi îşi hrăneşte fiii, din credinţa pe care şi-o păzeşte neatinsă, din legile preasfinte  pe care le impune tuturor, în sfârşit din darurile cereşti şi harurile deasupra firii prin care dă naştere cu o rodnicie neobosită nenumăratelor oşti de martiri, duhovnici şi de fecioare. Dacă sufletul ei este Duhul lui Cristos, mâinile şi picioarele ei sunt oamenii. Or, după cum bine ştim, niciodată oamenii nu sunt la înălţimea misiunii divine care le-a fost încredinţată. Niciodată ei nu se arată  pe de-a-ntregul maleabili şi docili la Duhul lui Cristos. Dacă ei nu reuşesc să corupă Biserica, pentru că izvorul puterii sfinţeniei sale nu se află în ei, nici ea nu izbuteşte pe de-a-ntregul să curme în ei, atât cât ţine viaţa pământească, izvorul potrivnic. Bunăvoinţa lor nu reprezintă o garanţie de înţelegere, iar înţelegerea nu este întotdeauna însoţită de putere. Cei mai buni dintre ei nu încetează să pună mii de obstacole în calea binelui pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă prin ei. Să fim deci bine înţeleşi de la început – iar istoria este, în această privinţă, o instituţie bine venită – că din partea lor nimic nu trebuie să ne descumpănească.

Dar fiecare dintre noi nu este oare şi om? Fiecare dintre noi nu-şi simte oare propria mizerie şi neputinţă? Propriile limite nu-i sunt mereu puse la încercare? Nu i s-a întâmplat niciodată să se surprindă singur în flagrant delict de contradicţie, servind o cauză sfântă prin mijloace îndoielnice? Nu trebuie să-şi spună că lipsurile lui cele mai grave sunt cele care-i scapă privirii? Nu întrevede, măcar din când în când, că în faţa tainei pe care-i este dat s-o trăiască, îi lipseşte înţelegerea? De ce, atunci să ne ţinem deoparte? De ce această distanţare, condiţie a unei priviri severe? Cădem aici în aceeaşi iluzie ca mizantropul care se supără pe neamul omenesc ca şi când el ar fi din altă plămadă, în vreme ce „pentru a ne înţelege temeinic cu Omenirea, e de ajuns să facem parte din ea, să ne alăturăm celor ce fac parte din ea şi amestecului tuturor membrilor ei”: atunci, „nu vom mai avea nici nemulţumiri, nici rezerve, nici judecăţi, nici comparaţii”. Atunci, resimţit mai întâi cu durere în noi înşine, contrastul evident care există între mizeria omenească a celor care alcătuiesc Biserica, pe de o parte, şi măreţia misiunii sale divine, pe de alta, nu va mai fi prilej e păcat. Va fi mai degrabă un stimulent pentru noi. Vom înţelege că un anumit fel de autocritică, îndreptată spre exterior, n-ar fi altceva decât căutarea unui alibi, evitând astfel un examen de conştiinţă. Iar umila acceptare a solidarităţii catolice ne va trezi poate din anumite iluzii. Ea va însemna poate să iubim din nou, într-o lumină nouă, chiar ceea ce, în înţelepciunea Bisericii noastre, a instituţiilor sale, a tradiţiilor şi exigenţelor sale, eram cu toţii gata să nu mai înţelegem.

Dar astăzi, pentru a ne măcina sufletele, neliniştea ia forme mult mai precise. Nici chiar apostolul cel mai umil nu are scăpare. I se întâmplă să se întrebe cu îngrijorare: acţiunea Bisericii asupra epocii noastre este oare cu adevărat adaptată? Oare experienţe de necontestat nu arată, tragic,  ineficienţa acţiunilor ei? De câţiva ani încoace, mai ales, astfel de întrebări s-au ivit aproape pretutindeni.  Să luăm aminte la seriozitatea lor. Să nu le înlăturăm cu uşurinţă, ca şi cum am refuza să le vedem. Nu am face decât să-i tulburăm şi mai tare pe cei care, mai clarvăzători decât noi, se luptă cu ele într-un dureros întuneric. Dar şi în privinţa aceasta să ne străduim, fără exagerare, să deosebim lucrurile.

Ne punem deci întrebări din unghiuri diferite asupra valorii actuale, fireşte, nu asupra creştinismului în sine, ci asupra pieselor din care este alcătuit, ca să spunem aşa, vârstnicul mecanism religios durat de-a lungul secolelor. Îi dăm în vileag roţile tocite, resorturile slăbite. Dăm vina pe multe din practicile lui. Vorbim e metode ori de instituţii perimate. Că în toate acestea există nu puţine iluzii potrivnice, că în diagnosticarea răului şi în alegerea remediilor se mai strecoară erori, o dată în plus, cine se mai miră? O intuire corectă a nevoilor noi poate fi însoţită de o cunoaştere prea limitată sau de vro himeră. Nu putem face de la bun început deosebirea între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce merită schimbat. Uneori ne pierdem prea repede speranţa în faţa unei forme ce pare moartă, dar care ar putea fi readusă la viaţă. Însă motive majore de îngrijorare nu există. Dacă inspiraţia nu ne înşeală, nu ne va fi greu să îndreptăm de îndată ceea ce se cere într-un program încropit în grabă sau să completăm un efort unilateral prin eforturi compensatorii.

Dar tocmai această inspiraţie trebuie controlată. Într-adevăr, răul se poate învecina cu binele. El se poate insinua cu viclenie sub aparenţele binelui. Din preocuparea de a adapta – sau, ceea ce este cam acelaşi lucru, din nevoia resimţită de ceea ce se numeşte o „întrupare” mai consistentă - , nevoie în sine foarte dreaptă, şi pe care deseori Biserica o încurajează, care este izvorul adevărat? Este doar o revărsare de caritate, ca la Sf. Paul care, urmându-l pe Isus Cristos, voia să se facă totul pentru toţi? Nu se strecoară aici iluzia, foarte firească pentru omul de meserie care este întru câtva, inevitabil, orice preot, că ar fi de ajuns să schimbe metoda, după cum procedează o întreprindere umană obişnuită, pentru a obţine rezultate care presupun mai întâi o schimbare din inimă? Vederi realiste, anchete obiective, statistici, consultare de „legi sociologice”, întocmire de planuri metodice, rupturi, mărunte sau însemnate, de formele de apostolat din trecut, punere de punct de noi tehnici: un zel foarte curat şi foarte îndreptăţit se poate folosi de toate acestea, iar cel care le denigrează îşi arogă prea uşor rolul celui bun, opunându-le mijloacele parohului de Ars. Şi încă e necesar să le păstreze la locul ce li se cuvine, doar în slujba Duhului lui Dumnezeu.

Lucru şi mai grav, nu se strecoară în neliniştile noastre, în doze mai mult sau mai puţin subtile, un soi de timiditate, de  lipsă de siguranţă lăuntrică, un dezgust secret faţă de tradiţia Bisericii? Crezând că ne emancipăm de un spirit considerat desuet, voind să luptăm împotriva anchilozei şi a sclerozei, nu cumva suntem pe cale să facem vreuna din „bolile copilăriei”? Ceea ce ni se pare doar o trezire a personalităţii, nu e mai degrabă rodul unei alunecări oarbe? Nu cumva începem să judecăm toate lucrurile după criterii superficial „moderne”? Valorile profane pe care lumea ni le aşază în faţă nu cumva încep să ne ia ochii? Nu cumva, în faţa celor care le prezintă, ne lăsăm chiar noi afectaţi încetul cu încetul de un mic complex de inferioritate? În legătură cu obiectele care ar trebui să ne fie cele mai sfinte, nu cumva suntem pe cale să acceptăm ideea pe care şi-o fac oamenii a căror orbire ar trebui să o deplângem? Pe scurt, fără să reflectăm încă în credinţa noastră, nu cumva începem, dacă putem să spunem astfel, să lăsăm să slăbească credinţa noastră în ea?

Ar fi atunci cazul să ne reamintim mai îndeaproape câteva adevăruri durabile. „Când voi vi fost ridicat din ţărână, le voi aduce pe toate la mine” (In 9, 39). Acest cuvânt al lui Isus nu ne invită să-l imităm, în litera lui, iar noi nu suntem Înţelepciunea întruchipată pentru a ne putea mulţumi şi să spunem: „Veniţi la mine şi veţi fi copleşiţi de bogăţia mea!” (Eccl 24). Sf. Paul, după pilda lui Cristos, a străbătut lumea, precursor al unei oşti de apostoli, iar Biserica va rămâne mereu misionară. Cel puţin găsim aici spiritul care trebuie să ne anime. Altfel spus, avem dreptate când refuzăm să ne „separăm” de oamenii pe care vrem să îi aducem la Cristos, dacă prin aceasta înţelegem că este nevoie să ridicăm bariere care ar pune între ei şi noi forme de viaţă sau de gândire desuete, a fortiori obişnuinţe pe care doar un ideal de bunăstare sau de linişte l-ar justifica. Avem dreptate când nu suntem de acord să ne închidem în noi înşine şi în faţa celorlalţi, în nici un fel de ghetou. Dar este necesar să ne ferim de a nu cunoaşte îndeajuns, atât poziţia cu adevărat centrală pe care ne-o asigură credinţa noastră în măsura însăşi în care ea este puternică, cât şi esenţiala condiţie de „separaţi” care este, în raport cu lumea, cea a oricărui creştin, cu atât mai mult a fiecărui preot. Dacă în această sfântă separare şi bucuroasă folosinţă a tot ceea ce ea impune, apărem cu adevărat plini de viaţă, alţii, la rândul lor, vor fi atraşi de acest izvor de viaţă şi nu vor mai vrea să fie „separaţi” de noi. Prin vieţile noastre miracolul atracţiei lui Cristos va dăinui.

Să nu ne temem, aşadar, să nutrim simpatie faţă de oamenii din jur. Să fim oameni pe deplin: ne obligă o datorie de sinceritate lăuntrică şi de caritate frăţească; sau, mai bine spus, o astfel de dispoziţie trebuie să fie atât de firească în noi, atât de înnăscută, încât să nu fie nevoie să o căutăm. Să nu acceptăm să confundăm fidelitatea faţă de cele veşnice cu un ataşament meschin ori chiar morbid faţă de trecut^[12]. Dar, în acelaşi timp, să ne ferim de suficienţa modernă. Să veghem să nu ne însuşim slăbiciunile, admiraţia nemărginită, ignoranţa pretenţioasă, micimea lumii din jur. Să veghem să nu pătrundă în noi spiritul lumesc – al omului de rând sau al celui burghez, vulgar sau rafinat. Sau mai degrabă – căci vai! Întru câtva suntem părtaşi – să nu încetăm să ne desprindem de ea! Pe scurt, să ne adaptăm mereu şi cât mai spontan cu putinţă: dar fără să admitem ca, în comportament sau în gândire, creştinismul să se adapteze vreodată la spiritul secolului. Fără să-l lăsăm să se umanizeze sau să scadă, să se abată din drum sau să-şi piardă din savoare.

Fie ca în noi Taina creştină să nu-şi piardă seva nicicând!  (Rom 12, 2).

Din H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, Ed. Humanitas.

---

[1] A. MOLIEN, Simon (Richard) în Dictionnaire de théologie catholique, vol. XIV, col. 2112.

[2] Astfel spunea şi Tertulian, Apologie, c. 32, nr. 1; c. 39, nr. 2 (ed. WALTZING, pp. 94 şi 106); Ad Scapulam; sau Meliton din Sardes. Semnficative vor fi şi reacţiile lui Ieronim şi Augustin.

[3] Sermo, 105, nr. 9: PL 38, 623.

[4] Doctrină politică prin care se atribuie cea mai mare valoare libertăţii individuale. Este una din cele mai relevante tradiţii politice ale epocii moderne şi contemporane şi a inspirat în diferite moduri, partide ,mişcări, ideologii, modele instituţionale, perspective etice şi filozofice.

[5] Tendinţă a gândirii afirmată la începutul secolului al XX-lea în domeniul catolic şi care încearcă să concilieze patrimoniul creştinismului  cu instanţele culturii şi ştiinţei moderne. Termenul modernism nu a fost corelat de către autorii înnoirii cu relaţiile dintre teologia catolică şi cultura modernă, ci de către adversarii săi care l-au folosit ca denumire pentru a apropia poziţii şi interpreţi destul de deosebiţi. 

[6] E. RENAN, Questions contemporaines, p. 423; Drames philosophiques, pp. 279-280.

[7] Contra litteras Petiliani, 1, I, c. 29, nr. 31: PL 43, 259.

[8] Cfr., Panegiricul Sf. Remi, pronunţat la Reims de Mons. CHAPPOULIE, episcop de Angers: „În faţa intensei bulversări care se operează de mai bine de un secol în societate, datoria catolicului este de a căuta să înţeleagă, şi mai ales de a vrea să iubească. Fără îndoială, unele îndrăzneli, pot să ne jignească, unele descoperiri, pot să ne pară naivităţi, dar la urma urmei, este aşadar preferabil… să te închizi într-un refuz trufaş şi de neclintit, să te refugiezi cu teamă în iubirea pentru trecut…? Pentru a şti să desprinzi la timp dintr-un trecut caduc adevărul etern al Evangheliei, după şcoala Sf. remi, trebuie „o credinţă puternică în Isus Cristos şi în Împărăţia lui ce va să vină”. Semaine religieuse d’Angers şi Teémoignaje chrétien, 14 noiembrie 1952. 

[9] Scrisoarea 315 (al. 312).

[10] Opuscula lui Denys le Chartreaux, dedicaţie: „Mă adresez Înalt Preasfinţiei Voastre, nu în numele meu, ci al multor altora, ca să nu spun al tuturor. Actul de bunăvoinţă pe care –il cerem îl numim reforma Bisericii… oare în Biserică mai există ceva care să nu fie mânjit sau corupt? Ce mai rămâne din integritatea clerului, din onoarea nobililor, din sinceritatea poporului? Totul este încâlcit, rănit, ruinat, mutilat. Din creştet până-n tălpi, nimic nu mai este sănătos”. Trad. J. DAGNES, Bérulle… 1952, p. 80.

[11] E. MOUNIER, Un surnaturalisme historique în Georges Berbanos, p. 113.

[12] Instrucţia Congregaţiei pentru Educaţia Catolică Studiul Sfinţilor Părinţi în cadrul formării prezbiterale aminteşte foarte clar că tradiţia creată de aceştia nu este o tradiţie monolitică, statică ,dar o tradiţie vie.