Pildă: nu deschide scrisoarea

Buddha părea total indiferent la insultele unui ins care mersese să-l viziteze.

Mai târziu ucenicii îl întrebară care era secretul seninătății lui. El răspunse: „Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune la picioarele voastre un cadou, iar voi nu v-ați apleca să-l ridicați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți niciodată; nu este adevărat că mesajul ei nu ar avea nici un efect asupra voastră? Comportați-vă la fel de fiecare dată când sunteți insultați, și nu vă veți pierde seninătatea.

Sfinți, fericiți, personaje faimoase - terțiari franciscani

Mic catalog al Sfinților, Fericiților, Slujitorilor lui Dumnezeu

și al personajelor faimoase care au fost terțiari franciscani

Anton Durcovici (fericit, președintele Ordinului al III-lea Franciscan)

Maria Margareta Alacoque (sfântă)
Alexandru Volta (fizician și inventator)
Dante Alighieri (literat și poet)
Ampere Andrei M. (fizician)
Angela de Foligno (fericită)
Bello Antonio (episcop de Molfetta)
Beretta Molla Giovanna (fericită)
Giovanni Boccaccio (literat și poet)
Bonadonna (fericită, soția lui Lucchese)
Carol Borromeu (sfânt)
Ioan Bosco (sfânt)
Brigita din Suedia (sfântă)
Michelangelo Buonarroti (pictor și e sculptor)
Francisca Xaveria Cabrini (sfântă)
Iosif Cafasso (sfânt)
Ioan Calabria (fericit)
Iosif Calasanțiu (sfânt)
Carol al V-lea (împărat)
Carol Carretto (consacrat)
Ecaterina de Genova (sfântă)
Cristofor Columb (navigator)
Giuseppe Cottolengo Benedict (sfânt)
Ioana d’Arc (sfânt)
Charles de Foucauld (Slujitor al lui Dumnezeu)
Alcide de Gasperi (statist, politician- Slujitor al lui Dumnezeu)
Camil de Lellis (sfânt)
Vincențiu de Paoli (sfânt)
Leon Dehon (Slujitor al lui Dumnezeu)
Gaspare del Bufalo (sfânt)
Francisc de Paola (sfânt)
Francisc de Sales (sfânt)
Galileo Galilei (om de știință)
Gattorno Ana Rosa (venerabilă)
Giotto di Bondone (pictor)
Ioan al lui Dumnezeu (sfânt)
Ioan al XXIII-lea (papă - sfânt)
Gounod Charles (muzician)
Alois Guanella (fericit)
Ignațiu de Loyola (sfânt)
Jorgensen Giovanni (literat)
La Pira Giorgio (sociolog – Slujitor al lui Dumnezeu)
Labre Benedict Iosif (sfânt)
Lazzati Giovanni (politician)
Leon al XIII-lea (papă)
Longo Bartolo (fericit)
Lucchese da Poggibonsi (fericit, primul terțiar)
Alois al IX-lea (rege al Franței, sfânt)
Alexandru Manzoni (literat)
Marconi Guglielmo (fizician)
Morus Thommas (sfânt)
Moscati Giuseppe (medic, sfânt)
Filip Neri (sfânt)
Luigi Orione (fericit)
Ozanam Federic (fericit)
Paisiello Giovanni (muzician)
Vincențiu Pallotti (sfânt)
Pampuri Riccardo (sfânt)
Paul al VI-lea (papă – Slujitor al lui Dumnezeu)
Giovanni Papini (scriitor)
Louis Pasteur (biolog și chimist)
Petrarca Francesco (poet și umanist)
Pius al IX-lea (papă - fericit)
Pius al X-lea (papă - sfânt)
Pius al XII-lea (papă)
Roza de Viterbo (sfântă)
Sanzio Raffaello (pictor)
Bernadette Marie Soubirus (sfântă)
Tasso Torquato (poet și scriitor)
Amerigo Vespucci (navigator)
Ioan Maria Vianney (sfânt)

IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ

Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).

Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.

Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).

Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!

Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.

În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.

Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.

Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.

Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.

Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!

Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013

Nicolae Steinhardt: Despre fericire

Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile, uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, "Jurnalul Fericirii", printre filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.

Ne referim aici chiar la noţiunea de "fericire", care a fost şi a rămas, alături de "înţelepciune", în centrul preocupărilor etico-filosofice.

Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic, de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de "bucuriile simple", despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună seamă.

Fericire în detenţie

Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate, care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi dimensiunea religioasă.

Este remarcabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.

Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului, enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune, filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.

Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel, este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi uimirea.

Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică despre uleiul care nu îngheaţă iarna.

Oricum însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.

Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur, este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi se acumulează oricum.

Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul.

Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924, pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii, între părinţii săi: "Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia soarelui". Aceasta este prevestirea.

Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.

La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni evanghelici. "I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului", va zice Noica, în opoziţie cu vorbele Mântuitorului: "Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la mine pe toţi".

Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica, groaza de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul jurnalului.

Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: "Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat".

Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.

Botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni

Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este întâlnirea cu Noica la interogatoriu. "Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab, gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negri, ca de fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii". El, Noica, cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.

Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai bine ca Steinhardt.

Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias phobos Theou.

Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni, tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.

După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii. Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit, fericit!

Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.

Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.

Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină, isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.

Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa. Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri ajunse la poarta unei mănăstiri.

Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii, cu cheile la brâu se arată Sfântul Petru. "Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit atâta vreme, căci tocmai venisem ca să încui poarta aceasta? Am făcut un ocol, Preasfinte, şi am intrat pe altă poartă, de unde era să nu mai ies. Am tot căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină, cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.

Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare (mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci pe mine mă cheamă Tare ca piatra.

Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pe poarta Mănăstirii "Sfânta Ana" de la Rohia.

Până unde o fi ajuns oare, nu vom şti niciodată. Cert este însă că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi, că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Paște binecuvântat de Domnul tuturor cititorilor acestui blog!

O veche poveste etiopiană ne arată cum un bătrân, care trăgea să moară, și-a chemat la căpătâi cei trei fii și le-a zis:

-         Nu pot împărți în trei ceea ce am. Ar însemna să vă dau fiecăruia dintre voi mult prea puțin. Prin urmare, am hotărât să las tot ceea ce am, ca moștenire, aceluia dintre voi care se va dovedi cel mai îndemânatic și cel mai isteț. Adică celui mai bun dintre fiii mei. Am pus pe masă câte un ban pentru fiecare. Luați-i. cel care va izbuti să cumpere cu acest ban ceva care să umple coliba va avea parte de toată moștenirea.

Cei trei fii au plecat. Primul a cumpărat fân, dar n-a putut umple coliba decât până la jumătate. Cel de-al doilea fiu a cumpărat pene, dar tot n-a putut umple coliba până sus.

Cel de-al treilea fiu – care a și avut parte de moștenire – n-a cumpărat decât un lucru mic de tot. O lumânare. A așteptat până s-a lăsat întunericul, a aprins lumânarea și coliba s-a umplut de lumină. 

Creând femeia, Dumnezeu a binecuvântat lumea

Geniul feminin explicat de o tânără soră

de Antonio Gaspari

Pentru a readuce pe un plan de adevăr, dreptate şi frumuseţe dimensiunea feminină. Pentru a ieşi din retorica ipocrită şi ideologică referitoare la sărbătoarea femeii, agenţia Zenit ar vrea să favorizeze discuţia despre binele mult care este în proiectul lui Dumnezeu atunci când a creat femeia.

În faţa ştirilor teribile şi dramatice în care femeia este victimă a violenţelor şi samavolniciilor, există o lume enormă de bine în care femeile sunt protagoniste.

În această privinţă, agenţia Zenit a intervievat-o pe sora Maria Caterina Gatti din Institutul Slujitoarelor Inimii Neprihănite a Mariei.

• La 8 martie se celebrează sărbătoarea femeii. În această sărbătoare puţini subliniază marile virtuţi feminine preamărite atât de viaţa călugărească şi consacrată cât şi de rolul atâtor mame şi soţii care trăiesc cu bucurie viaţa lor. Mai degrabă, o anumită cultură tinde să identifice în femeia modernă răzvrătirea faţă de rolul de soţie şi de mamă, o libertate înţeleasă drept capacitate de dominare în muncă şi în casă. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

Desigur, societatea în care trăim tinde să identifice progresul, libertatea şi emanciparea femeii ca forme de răzvrătire faţă de acele "roluri" care din totdeauna sunt constitutive ale feminităţii, ale identităţii femeii, cum sunt întocmai faptul de a fi soţie sau maternitatea. A fost eroarea comisă de atâtea feministe care - pornind de la intenţia bună de a exalta "geniul feminin" - au ajuns să refuze sau să nege ceea ce "face femeia femeie", şi din punct de vedere antropologic. Diferitele curente feministe au avut mare influenţă asupra culturii, ducând femeia ca să vrea să se emancipeze în manieră greşită, uitând prima şi foarte înalta sa misiune de soţie, de mamă şi chiar de educatoare. De fapt, face parte din vocaţia femeii şi misiunea educativă, aşa cum explică în mod clar Mulieris dignitatem la nr. 19: "Femeia, ca născătoare şi ca primă educatoare a omului [...], are o specifică precedenţă asupra bărbatului. Dacă maternitatea sa [...] depinde de bărbat, ea imprimă un «semn» esenţial asupra întregului proces al "creşterii ca persoană" a noilor fii şi fiice din neamul omenesc". "În această operă ele [femeile] realizează o formă de maternitate afectivă, culturală şi spirituală, cu valoare într-adevăr inestimabilă, prin incidenţa pe care o are asupra dezvoltării persoanei şi viitorului societăţii" (Scrisoarea Către femei, 9). Rolul de educatoare se extinde deci la întreaga omenire.

Aceste îndatoriri şi particularităţi - să nu uităm asta - le-au fost dăruite de Dumnezeu ca talanţi care trebuie fructificaţi pentru a se realiza pe deplin şi pentru binele omenirii. Pentru ea, misiunea trasată de Dumnezeu este aceea de a se îngriji în mod special de om, de fiinţa umană, pe care Domnul i-o încredinţează. "Această încredinţare se referă în mod special la femeie - tocmai din cauza feminităţii sale - şi ea decide în mod deosebit vocaţia sa" (cf. Mulieris dignitatem, 30). Este clar că atunci când unei persoane îi este încredinţată o altă persoană, ea va avea grijă de dânsa şi nicidecum nu va încerca să o chinuiască, să o domine sau, mai rău, să o elimine (aşa cum se întâmplă din păcate cu avortul).

• Care sunt după părerea dumneavoastră virtuţile tipic feminine care caracterizează femeile?

Virtuţile şi caracteristicile care constituie cred particularitatea femeii sunt următoarele: primirea, iertarea, înţelegerea, empatia, generozitatea, dăruirea, duioşia, atenţia, delicateţea, sacrificiul, spiritul intuitiv. Apoi, femeia căsătorită trebuie să fie în familie îngerul credinţei, îngerul casei. Trebuie să privească la toate acele virtuţi care o caracterizează pe Preasfânta Maria pentru a putea trăi ca ea în harul lui Dumnezeu, dând exemplu bun, trăind cu acea conştiinţă că este mereu sub privirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când face cumpărături sau merge la muncă în birou, în timp ce spală vasele sau îi ajută pe copii să-şi facă temele. Sunt lucruri mici, dar erau chiar lucruri mici acelea pe care le făcea Sfânta Fecioară. Şi fetele sau femeile necăsătorite trebuie să privească la Sfânta Fecioară ca la modelul lor, pentru că şi ele sunt chemate să trăiască în harul lui Dumnezeu pentru a transmite apoi această frumuseţe interioară persoanelor cu care se relaţionează.

• Şi care sunt îndeosebi virtuţile pe care le exaltă viaţa de călugăriţe şi consacrate?

Dincolo de virtuţile care caracterizează viaţa călugărească în general, atât masculină cât şi feminină, cred că pentru femeia consacrată sunt valabile mereu acele virtuţi pe care le-am amintit deja ca tipic feminine, pentru că nu trebuie să uităm că orice călugăriţă, înainte de a fi o consacrată, este o femeie. De fapt, sfinţenia se construieşte pe o bază de umanitate, tocmai prin acel unicum constituit din suflet şi trup. Este natural că va fi diferită modalitatea în care aceste virtuţi vor trebui să fie exercitate: primirea, atenţia, dăruirea sunt trăite diferit de femeia consacrată - total dăruită lui Dumnezeu şi fraţilor, inserată într-o comunitate călugărească - faţă de cum le trăieşte o mamă în cadrul familiei sale. Dacă apoi privim la viaţa celor mai multe mari sfinte călugăriţe, virtuţile care le exaltă viaţa sunt cele tipic referitoare la viaţa consacrată în general: ascultarea, caritatea, credinţa, curăţia, sărăcia, umilinţa, fidelitatea, prudenţa...

Maternitatea şi fecioria sunt două dimensiuni deosebite ale femeii, în lumina revelaţiei divine, care îşi au exprimarea cea mai înaltă în Sfânta Fecioară, care este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. "Persoana Născătoarei de Dumnezeu îi ajută pe toţi - în special pe toate femeile - să observe în ce mod aceste două dimensiuni şi aceste două căi ale vocaţiei femeii, ca persoană, se explică şi se completează reciproc". Iată deci că Preasfânta Maria este cea pe care atât femeia "laică", cât şi femeia consacrată trebuie să o aibă mereu în faţă ca model pentru a observa în ea virtuţile care trebuie imitate.

• În ce mod viaţa călugărească reuşeşte să sublimeze şi să practice dorinţa de familie şi maternitate?

Femeia - care ca şi bărbatul este o "fiinţă în relaţie" - se descoperă "făcută pentru bărbat", pentru o comuniune nupţială cu el. Aşa ne-a creat Domnul, cu această "diversitate în egalitate" (sexualitatea ne diferenţiază în cadrul umanităţii). În viaţa consacrată, acest "pentru bărbat" - după o frumoasă definiţie a lui Arnaldo Pigna - este înlocuit cu "pentru Cristos". Mirele este însuşi Cristos, El este Persoana cu care femeia consacrată intră în relaţie, în comuniune, dedicându-se totalmente Lui, deci găsind plinătate şi realizare personală numai în El. Nu este un "a iubi mai puţin", ci un "a iubi mai mult". Cine îmbrăţişează fecioria consacrată vrea să ajungă la plinătatea iubirii - deci a sexualităţii - lipsindu-se de medierea, dar şi de limitările fizicului, ale trupului. "Se alege continenţa nu pentru a iubi mai puţin, ci pentru a iubi mai bine [...]. A fi cast în mod feciorelnic înseamnă a ţine inima în potenţă absolută de a iubi, fără altă limită decât propria capacitate" (A. Pigna): fecioria nu închide la iubire, ci dimpotrivă învaţă la găsirea ei. Dorinţa de familie este umplută de noua familie constituită de comunitatea şi de institutul călugăresc din care se face parte. Apoi, maternitatea nu este "suprimată" în femeia consacrată, ci este trăită într-un mod mai elevat: este maternitatea spirituală. De fapt, maternitatea este constitutivă a femeii, element fundamental al identităţii sale, deoarece ei Dumnezeu îi încredinţează misiunea de "a se îngriji de viaţă": nu implică în mod necesar naşterea fizică a unei alte creaturi, ci este constituită de o atitudine de fond, de o deschidere a spiritului caracterizată de dăruirea de sine, de atenţie, de a lua asupra sa pe alţii, de sacrificiu. Femeia consacrată trăieşte deci în plinătate maternitatea sa, devenind mamă a tuturor, a copilului precum şi a bătrânului, născându-l pe Cristos în inima aproapelui. Deci şi maternitatea spirituală este o maternitate fecundă.

• O anumită cultură modernă tinde să indice ca model figuri de femei care trezesc provocare şi scandal, dar nu sunt mai revoluţionare şi emancipate femei ca Maica Tereza de Calcutta sau sfânta Clara de Assisi?

Este adevărat, femeii moderne îi sunt indicate adesea ca model aceste figuri provocatoare şi scandaloase, datorită influenţei greşitei filozofii feministe "liberal-socialist-radicale". Să nu uităm însă că în domeniul catolic a avut dezvoltare un feminism care promovează demnitatea autentică a femeii şi care s-a detaşat clar de gândirea celorlalte curente laice. Trebuie amintit şi că în pofida marilor divergenţe cu feministele catolice, militantele din curentele radicale şi socialiste au căutat şi au găsit figuri de femei autoritare, libere şi "puternice" chiar în interiorul catolicismului. Ecaterina de Siena, Tereza de Avila, Tereza de Lisieux, Francesca Saverio Cabrini - şi astăzi am putea spune şi Maica Tereza de Calcutta - sunt numai câteva din numele acelor multe femei "revoluţionare şi emancipate", în sensul adevărat al termenilor, care au fost luate ca model şi de feministe foarte depărtate de modul catolic de a gândi şi de a trăi. De ce? Pentru că aceste sfinte sunt un exemplu al modului cum trebuie să fie o femeie, deşi s-au dăruit total lui Dumnezeu şi Bisericii! În Mulieris dignitatem citim că "Femeile sfinte sunt o întrupare a idealului feminin" (cf. nr. 27). Acest lucru ne face să înţelegem că noi cu cât încercăm mai mult să-l imităm pe Cristos, Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat, cu atât ne realizăm mai mult ca persoane, pentru că numai în misterul Cuvântului întrupat are adevărată lumină misterul omului. Aşadar, departe de a tăia aripile emancipării, catolicismul ajută femeia la deplina realizare de sine, dăruindu-i acea demnitate şi acele drepturi care în alte ambiente sociale, culturale sau religioase îi sunt negate.

• Puteţi să ne povestiţi care sunt motivele care v-au convins să alegeţi viaţa călugărească? Şi de ce aţi ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

Lucrul pe care ţin mereu să-l precizez este că a mea nu a fost atât o alegere, cât mai degrabă un răspuns dat Cuiva care m-a ales. Dacă trebuie să explic motivele care m-au făcut să întreprind acest drum, în urmă cu 13 ani, am o anumită dificultate pentru că ştiu că nu pot să le exprim în toată profunzimea lor şi probabil nu este nici uşor de înţeles pentru cel care nu a primi aceeaşi chemare.

În orice caz, cred că răspunsul meu a fost facilitat de insatisfacţia de fond pe care o percepeam în inimă. Aveam un loc de muncă, mulţi prieteni, hobbies care îmi dădeau satisfacţie... Şi totuşi în adâncul meu simţeam mereu o anumită nefericire, o nemulţumire, o "nerealizare" de mine însămi deşi avea satisfacţii tangibile în viaţa pe care o duceam. Educată într-o familie catolică practicantă, eram totuşi foarte departe de Dumnezeu, raportul cu El era nesemnificativ pentru mine. Căuta fericirea în cu totul alte lucruri şi credinţa mea se reducea la "obligaţia de a merge la Liturghie duminica". Însă îmi amintesc că pe la vârsta de 17 ani am văzut într-o zi o tânără soră aşezată pe o bancă şi de pe faţa ei transpărea mare seninătate şi bucurie. Am simţit înlăuntrul meu o mare emoţie, însoţită de o puternică dorinţă de bine, de bunătate, de convertire, pe care însă am sufocat-o aproape imediat. Era Dumnezeu care începea să se facă simţit... Aveam să-i deschid inima abia după 4 ani...

La 21 de ani a venit harul convertirii şi după câteva luni am perceput pentru prima dată chemarea la viaţa călugărească. Am ales Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei pentru că Domnul le-a pus pe drumul meu: tocmai cunoscându-le pe ele, pentru prima dată, mi-am pus problema vocaţională. De fapt, eram sigură că mă voi căsători şi voi forma o familie a mea. Nu-mi pusesem niciodată problema despre "ce anume vrea Dumnezeu de la mine", şi pentru că eram convinsă că vocaţia era ceva care trebuia să se perceapă încă de când suntem copii. Văzând câteva tinere postulante (tinere care sunt la începutul perioadei formative în convent) de la Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei am fost literalmente fascinată: bucuria lor, seninătatea lor, veselia lor, frumuseţea interioară care transpărea din fiinţa lor era tocmai ceea ce doream pentru mine şi ceea ce căutam cine ştie unde, de mulţi ani, fără nici un rezultat. Aprofundând cunoaşterea lor, am rămas uimită şi de carisma Institutului şi de iubirea lor faţă de Biserică şi faţă de Sfântul Părinte. Însă în mod deosebit m-a atras spre "Slujitoare" marea lor evlavie mariană şi iubirea faţă de Euharistie.

• Ce fac Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei?

Noi Slujitoarele Inimii Neprihănite a Mariei suntem legate în mod constitutiv de Mişcarea eclezială a Familia Inimii Neprihănite a Mariei - formată din Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei, din noi Slujitoarele şi din laicii care împărtăşesc cu noi singura carismă - şi ne angajăm să-l ducem pe Cristos lumii prin intermediul Inimii Neprihănite a Mariei. Recunoscând în cuvintele rostite de Fecioara Maria la Fatima un apel divin, încercăm să le realizăm înainte de toate în noi printr-o solidă viaţă interioară, având ca primă şi fundamentală angajare pe aceea a rugăciunii. Model, maestră şi călăuză în viaţa noastră de consacrare şi în misiunea apostolică este Fecioara Preasfântă. Inima carismei este repararea, precum şi alte aspecte care provin din spiritualitatea de la Fatima cum ar fi: rugăciunea, pocăinţa, iubirea faţă de Euharistie celebrată şi adorată, faţă de Sfântul Rozariu, iubirea faţă de Sfântul Părinte, care se concretizează şi prin al patrulea vot de Fidelitate şi Ascultare faţă de Sfântul Părinte şi faţă de Magisteriul său. Colaborarea cu Slujitorii Inimii Neprihănite a Mariei şi cu laicii este fundamentală şi permite o incisivitate mai mare în apostolat graţie complementarităţii vocaţiilor şi graţie aceleiaşi carisme. Rolul nostru în Familia Inimii Neprihănite a Mariei prevede ajutorul în formarea laicilor, cu atenţie deosebită faţă de figura femeii, pentru ca să redescopere demnitatea sa şi importanţa fundamentală în familie şi în societate; apoi dorim să ajutăm fetele şi tinerele pentru ca să se responsabilizeze şi să înveţe să folosească în mod corect libertatea lor, redescoperind acele valori care par astăzi de acum pierdute.

• Dumneavoastră aţi scris articole indicând în Maria, mama lui Isus, frumuseţea femeii. Puteţi să ne explicaţi legătura dintre frumuseţe şi Maria? Şi între frumuseţe şi Dumnezeu?

Societatea de astăzi, în mod fundamental materialistă, tindă să ia în considerare numai trupul, uitând că persoana este constituită din trup şi suflet - care formează un unicum - şi astfel prea des chiar vorbind despre "frumuseţe" se limitează la ceea ce este numai aspectul fizic, exterior.

În Sfânta Fecioară vedem în schimb o frumuseţe care străluceşte înainte de toate în Inima sa şi în sufletul său. Cred că ne poate veni în ajutor enciclica Redemptoris Mater a lui Ioan Paul al II-lea, în care citim că "în lumina Mariei, Biserica citeşte pe faţa femeii reflexele unei frumuseţi care este oglindă a celor mai înalte sentimente de care este capabilă inima umană" (cf. nr. 46): această frumuseţe adevărată, cu care Maria o luminează pe femeie, consistă în a şti să se dăruiască aproapelui în mod gratuit; în a avea tăria interioară în faţa suferinţelor; în fidelitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de propriile angajamente; în munca asiduă făcută din iubire; în empatia care face capabili de a înţelege până la capăt pe celălalt şi de a coparticipa sentimentele sale, încurajându-l cu cuvântul.

În acelaşi document Papa ne aminteşte că harul pe care Maria Preasfântă îl poartă în sine determină "extraordinara măreţie şi frumuseţe a întregii sale fiinţe" (cf. nr. 11). În lumina acestor cuvinte înţelegem, aşadar, că frumuseţea Mariei Preasfinte nu este pur şi simplu şi numai un fapt estetic, fizic, exterior: Sfânta Fecioară este model de frumuseţe mai ales prin virtuţile sale, prin Inima sa Neprihănită, prin harul lui Dumnezeu de care era plină.

În icoane - ne aminteşte enciclica - "Fecioara străluceşte ca imagine a frumuseţii divine" (cf. nr. 33). Pe acest discurs se altoieşte legătura dintre frumuseţe şi Maria şi dintre frumuseţe şi Dumnezeu: de fapt, Sfânta Fecioară străluceşte de lumină reflectată, emană frumuseţea lui Dumnezeu pentru că este plină de El, de Harul său, de Duhul său. "Dacă sfinţenia creştină se configurează după frumuseţea Fiului, Neprihănita Zămislire este cea mai perfectă ilustrare a acestei «opere de frumuseţe». Fecioara Maria şi sfinţii sunt reflexii luminoase şi martorii atrăgători ai frumuseţii singulare a lui Cristos, frumuseţe a iubirii infinite a lui Dumnezeu care se dăruieşte şi se comunică oamenilor. Ei reflectă, fiecare în felul său, ca prismele cristalului, faţetele diamantului, contururile curcubeului, lumina şi frumuseţea originară a Dumnezeului iubirii. Sfinţenia oamenilor este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, deci la frumuseţea sa" (din Documentul final al Adunării plenare a Consiliului Pontifical al Culturii, 2006).

(După Zenit, 7 şi 8 martie)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sfântul Grigorie Palama despre unirea cu Dumnezeu: Vederea în chip lămurit a celor duhovniceşti

Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.

Textul "Triadelor" alcătuite de Sfântul Grigorie Palama în apărarea isihaştilor contra atacurilor defăimătoare ale lui Varlaam şi Achindin conţin, pe lângă demonstraţii bine alcătuite ale fundamentelor practicilor isihaste, elemente de teologie poetică de o deosebită frumuseţe.

Mire al firii omeneşti aflate pe drumul îndumnezeirii

Gustarea harului lui Dumnezeu, comuniunea reală şi plină de elemente concrete dintre creatură şi Creator nu sunt doar elemente ale unei teologii teoretice, ci reprezintă ecouri ale unei experienţe greu de rezumat în cuvinte. Om şi Dumnezeu se întâlnesc într-o tensiune existenţială, la capătul unui urcuş ascetic de despătimire, şi această întâlnire capătă proporţiile unei poveşti de dragoste, sau mai degrabă de îndrăgostire neîncetată. Cel puţin aşa reiese din cuvintele Sfântului Grigorie Palama: omul este Mireasa, care intrată în bucuria Domnului său devine trup al Mirelui, într-o nuntă care are ca miză veşnicia. ""Iată, cât eşti de frumoasă, - le spune celor ce se unesc cu El -, tu ceea ce-mi eşti aproape. Ochii tăi sunt (ca doi) porumbei". La fel şi ei, cei ce s-au străduit prin despătimire să se unească cu El, când simt frumuseţea Mirelui celui inteligibil, îi aduc în acelaşi fel laudă îmbelşugată. Cei iniţiaţi ştiu cine este acest porumbel pe care Mireasa îl are în ochi, când priveşte pentru prima dată, clar, frumuseţea lui Dumnezeu, Mirele său, şi când ea descrie amănunţit această frumuseţe şi demnitate celor care sunt acolo pentru a o asculta cu credinţă". "Porumbelul", devenit parte integrantă a fiinţei celui care se uneşte cu harul, "porumbel" care nu e nimic altceva decât harul veşnic al prezenţei reale a lui Dumnezeu, şi care ne duce cu gândul la Epifania de la Iordan, accentuează caracterul apofatic şi marcant nupţial al descrierii palamite. Cu rădăcini în teologia lui Origen, simbolul porumbelului şi paralelismul ochii Miresei - harul semnificat prin imaginea porumbelului, preluat din Cântarea Cântărilor, devine în teologia palamită un descriptiv apofatic al experienţei isihaste: "Căci după cum strălucirea care e în ochi, unită cu strălucirile soarelui, devine lumină întru totul, şi astfel vede cele sensibile, în acelaşi fel şi mintea, devenind "un duh cu Domnul", vede în mod lămurit cele duhovniceşti".

Omul se uneşte cu Dumnezeu, iar această unire nu este unilaterală. Omul simte "frumuseţea Mirelui său", se lasă ademenit de această logodnă care va deveni Nuntă în veşnicie, şi îşi transformă înşişi ochii în har, în "porumbei inteligibili": "Aceştia dobândesc ochi duhovniceşti şi "au mintea lui Hristos". Pot astfel să vadă pe Cel Nevăzut şi să gândească pe Cel mai presus de minte. Căci nu este invizibil pentru El însuşi, ci pentru cei ce gândesc şi văd cu raţionamente şi ochi zidiţi şi naturali. Însă celor cărora Dumnezeu S-a "potrivit" ca un organ sau membru care îi conduce, cum nu le va comunica într-un chip lămurit, prin El Însuşi, contemplaţia harului său?"

Împreună-trăitor cu omul

Dumnezeu, prin harul Său, devine atât de intim unit cu omul, încât Sfântul Grigorie Palama Îl consideră chiar organ conducător al fiinţei. Ochii duhovniceşti, dar inegalabili şi de nedobândit fără vrerea lui Dumnezeu, devin stăpânii absoluţi şi de netăgăduit, mult doriţi şi căutaţi. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Însă dacă cineva va respinge duhul lumii, pe care părinţii îl numesc "întuneric inteligibil care va învălui şi ataca inimile cele necurăţite", dacă va respinge aceasta şi se va curăţi de toată voinţa proprie şi îşi va curăţi voinţa proprie, şi se va depărta de toată tradiţia omenească care ar da naştere chiar şi unei mici întârzieri în zelul împlinirii datoriei, chiar dacă această tradiţie ar părea bună, după cum spune marele Vasile, şi dacă va reuni puterile sufletului cum trebuie, şi va aşeza întru trezvie ochiul raţiunii, iar apoi va trăi în cugetele minţii cele potrivite firii şi plăcute lui Dumnezeu, şi dacă pe de altă parte se va depăşi pe sine însuşi şi va primi în el "Duhul care vine de la Dumnezeu" şi "care cunoaşte cele ale lui Dumnezeu după cum duhul omului cunoaşte cele din om", şi dacă primeşte acestea prin Duhul, după cum predică marele Pavel, "ca să cunoască cele dăruite lui în chip tainic de Dumnezeu", şi "pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit", cum nu va vedea unul ca acesta lumina cea nevăzută? Cum nu va rămâne iarăşi lumina nevăzută, neauzită şi mai presus de minte, chiar dacă este văzută? Căci cei ce privesc văd ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit".

Singura cale, limitată, de descriere a experienţei isihaste

Jocul vizibil-invizibil, înţeles-neînţeles este abordabil doar în cheie apofatic-isihastă. Teoretic, dificultatea aparentă impusă de cadrele matematic-logice ale raţiunii este greu de depăşit. Practic, omul înaintat şi dăruit cu aripile isihiei purtătoare către har, aripi dăruite de harul însuşi, începe să înţeleagă ceea ce în sine nu e un simplu ne-înţeles, ci Supra-Înţelesul prin excelenţă. Nevăzutul rămâne nevăzut, descoperindu-Se însă în vedere mai presus de vedere, în vedere duhovnicească, plină de realitatea experienţei. Experienţa se dezvoltă supranatural, neafectând însă cu nimic naturalul, ci potenţându-l şi dându-i caracteristici greu de imaginat fără apelul la jocul de antinomii amintit mai sus: "Dar şi acum, Stăpânul rămâne nevăzut, într-un chip cu totul superior decât cel pe care-l consideră prin raţionamentele cele atât de pământeşti cei care se apucă să-i contrazică pe oamenii duhovniceşti. Căci nimeni nu a văzut vreodată totalitatea frumuseţii aceleia; de aceea şi spune Grigorie al Nyssei: "nici un ochi nu L-a văzut, deşi Îl privesc fără încetare". Căci nu vede totalitatea frumuseţii aceleia, aşa cum este ea, ci vede atât cât s-a făcut pe sine capabil să primească puterea Dumnezeiescului Duh. Dar alături de această "mai presus de înţelegere", există şi ceva mai desăvârşit dumnezeiesc şi extraordinar: dacă au o înţelegere, această înţelegere e mai presus de înţelegere".

Toate acestea însă sunt roadele unui drum, sintetizat atât de bine de Sfântul Grigorie Palama în Triade: "Dumnezeu Se descoperă numai celor ce caută opinia cea adevărată. Noi însă credem că opinia cea adevărată nu este cunoaşterea pe care o aflăm prin cuvinte şi silogisme, ci cea care se arată din fapte şi din viaţă; aceasta singură nu este numai adevărată ci şi sigură şi de nezdruncinat. Căci se spune: "oricărui cuvânt îi poate sta împotrivă un alt cuvânt", însă cine poate contesta cele ce ţin de viaţă? Credem că nimeni nu va putea să se cunoască pe sine prin metodele distincţiilor, silogismelor şi analizelor dacă nu îşi va face propria minte liberă de mândrie şi rău printr-o pocăinţă dură şi o asceză susţinută. Căci cel care nu va fi pregătit astfel mintea sa, prin aceste mijloace, nu îşi va cunoaşte nici sărăcia în domeniul cunoaşterii; această cunoaştere a sărăciei este un bun început în cunoaşterea de sine".

Autor: Pr. R. Coresciuc

Sursa: www.ziarullumina.ro

26 de operatori pastorali au decedat violent în 2011

31.12.2011, Vatican (Catholica) - Şi în acest an, la final, agenţia Fides a publicat un document care prezintă toţi operatorii pastorali ce şi-au pierdut viaţa în mod violent în cursul ultimelor 12 luni. Conform informaţiilor deţinute de Fides, în 2011 au fost ucişi 26 de operatori pastorali, cu unul mai mult decât în anul 2010. Astfel se ştie că au murit violent 18 preoţi, 4 surori şi 4 laici. Pentru al treilea an consecutiv, locul cel mai afectat, cu un număr mare de operatori pastorali ucişi, îl reprezintă Americile – aici au murit 13 preoţi şi doi laici. Urmează Africa, unde au fost ucişi doi preoţi, trei persoane consacrate şi un laic. În Asia au murit doi preoţi, o soră şi un laic. În Europa a murit violent un preot.
Unii dintre aceşti operatori pastorali au fost victime ale unor tentative de răpiri sau de jefuiri care s-au sfârşit prost; în căutarea unor bogăţii presupuse doar, hoţii au ucis slujitori ai lui Cristos. Alţii au fost omorâţi tocmai datorită credinţei de către persoane care preferă ura în locul iubirii, disperarea în locul speranţei, violenţa în locul dialogului, scrie agenţia Fides. Se aminteşte apoi că la 26 decembrie, în sărbătoarea Sf. Ştefan, Papa Benedict al XVI-lea spunea la rugăciunea Angelus: “La fel ca în antichitate, şi astăzi aderarea sinceră la Evanghelie poate cere sacrificiul vieţii, şi mulţi creştini, în diferite părţi ale lumii, sunt expuşi persecuţiei şi chiar martiriului. Domnul ne aminteşte însă: ‘cine va rămâne statornic până la sfârşit va fi mântuit’ (Matei 10,22).”
Documentul Fides include şi biografii, uneori sărace, subliniind însă că importantă este “adeziunea sinceră la Evanghelie” a respectivilor, nu doar cu cuvintele ci şi cu mărturia vieţilor lor, în situaţii de suferinţă, sărăcie, tensiune, degradare, violenţă… Se subliniază că nu se foloseşte termenul de “martiri” pentru operatorii pastorali, o astfel de decizie ţinând de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Decesele nu sunt toate bine documentate, dar în unele cazuri se pare că motivaţiile uciderilor sunt religioase. În acest an s-a deschis însă procesul de beatificare pentru 15 martiri, misionari şi cateheţi laici, ucişi în Laos între 1954 şi 1970 “din ură faţă de credinţa creştină”.

Sursa: www.catholica.ro

Ispita Crăciunului

de Julián Carrón

Pentru a descrie umanitatea noastră şi pentru a ne privi în mod adecvat pe noi înşine în acest moment al istoriei lumii, cu greu am putea găsi un cuvânt mai oportun decât cel conţinut în acest text din profetul Sofonia: "Bucură-te, fiică a Sionului, strigă de bucurie, Israele". De ce? Ce motiv este să ne bucurăm, cu tot ceea ce se întâmplă în lume? Pentru că "Domnul a revocat condamnarea ta".

Prima contralovitură provocată în mine de aceste cuvinte este datorită uimirii modului în care Domnul ne priveşte: cu ochi care reuşesc să vadă lucruri pe care noi nu am fi în stare să le recunoaştem dacă n-am fi părtaşi de aceeaşi privire asupra realităţii: "Domnul revocă sentinţa ta de condamnare", adică răul tău nu mai este ultimul cuvânt cu privire la viaţa ta; privirea obişnuită pe care o ai cu privire la tine nu este cea corectă; privirea cu care îţi reproşezi încontinuu nu este adevărată. Singura privire adevărată este cea a Domnului. Şi tocmai din aceasta vei putea recunoaşte că El este cu tine: dacă a revocat condamnarea ta, de ce anume îţi va putea fi frică? "Tu nu te vei mai teme de nici o nenorocire". O pozitivitatea inexorabilă domină viaţa. Pentru aceasta, continuă textul biblic, "nu te teme, Sionule, nu lăsa să-ţi cadă braţele". De ce? Pentru că "Domnul, Dumnezeul tău, în mijlocul tău este un mântuitor puternic". Nu există un alt izvor de bucurie decât acesta: "Se va bucura pentru tine, te va reînnoi cu iubirea sa, va tresălta pentru tine cu strigăte de bucurie" (3,14-17).

Faptul că acestea nu au rămas numai cuvinte, ci s-au împlinit este ceea ce ne mărturiseşte Evanghelia; în pruncul pe care Maria îl poartă în sânul ei, acele cuvinte au devenit carne şi sânge, aşa cum ne aminteşte în mod emoţionant Benedict al XVI-lea: "Adevărata noutatea a Noului Testament nu se află în idei noi, ci în însăşi figura lui Cristos, care dă carne şi sânge conceptelor - un realism nemaiauzit" (Deus caritas est, 12). Şi este un fapt atât de real în viaţa lumii încât imediat ce Elisabeta primeşte salutul Mariei, pruncul pe care îl poartă în sânul ei, Ioan, tresaltă de bucurie (cf. Lc 1,39-45). Cuvintele profetului nu mai sunt numai cuvinte, ci s-au făcut carne şi sânge, până acolo încât această bucurie a devenit experienţă prezentă, reală.

Să ne întrebăm: creştinismul este o amintire pioasă sau este un eveniment care are loc astăzi exact aşa cum a avut loc în urmă cu două mii de ani? Să privim la multele fapte pe care ochii noştri le văd încontinuu, care ne surprind şi ne uimesc, începând de la acel fapt impunător care se numeşte Benedict al XVI-lea şi care de fiecare dată face să tresalte măruntaiele eului nostru. Există unul în mijlocul nostru care face să tresalte "pruncul" pe care fiecare dintre noi îl poartă în sân, în interiorul nostru, în profunzimea fiinţei noastre. Această experienţă prezentă ne mărturiseşte că episodul Vizitării nu este numai un fapt din trecut, ci a fost începutul unei istorii care a ajuns la noi şi care continuă să ajungă la noi în acelaşi mod, prin întâlniri, în carnea şi sângele atâtora pe care îi întâlnim pe drum, care ne mişcă în interiorul nostru.

Cu aceste fapte în ochi putem intra în misterul acestui Crăciun, evitând riscul "amintirii pioase", de a reduce sărbătoarea la un simplu act de evlavie, la devoţiune sentimentală. În fond, de atâtea ori ispita este de a nu ne aştepta la cine ştie ce de la Crăciun. Dar celui căruia îi este dat harul cel mai mare care se poate imagina - a-l vedea în acţiune în semne şi fapte care îl documentează prezent - este imposibil să cadă în riscul de a celebra naşterea lui Isus ca "amintire pioasă". Nu ne este permis! Şi nu pentru că suntem mai buni decât ceilalţi fraţi oameni, nu pentru că nu suntem fragili ca toţi, ci pentru că suntem răscumpăraţi încontinuu de această dispariţie a noastră prin forţa Unuia care are loc acum şi care revocă sentinţa noastră de condamnare. Numai cu aceste fapte în ochi vom putea privi Crăciunul care vine: nu cu o nostalgie pioasă, nu cu sentimentul natural pe care mereu îl provoacă în noi un prunc care se naşte şi nici cu un vag sentiment religios, ci în virtutea unei experienţe (pentru că tot restul nu produce altceva decât o reducţie a "acelei" naşteri). Acolo unde se revelează cu adevărat cine este acel Prunc este în această experienţă reală: fiul Elisabetei a tresăltat de bucurie în sânul ei. Reînnoirea continuă a acestui eveniment ne împiedică să reducem Crăciunul şi ne poate face să-l gustăm ca prima dată.

(După L'Osservatore romano, 24 decembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

CRĂCIUNUL DOMNULUI

Evenimentul pe care creștinii îl celebrează la Crăciun nu este o apariție a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ci nașterea unui copil, pe care numai Dumnezeu putea să-l de-a omenirii, un „născut din femeie”, care, însă, venea de la Dumnezeu și trebuia să fie povestea și explicarea lui Dumnezeu. Nașterea Celui care este Domnul și Dumnezeu nu trebuie luat în sens metaforic, dar în întregul ei sens real, istoric, pe care evanghelia o pune în evidență ca „semn”. De fapt, de trei ori, în nararea nașterii lui Isus, evanghelistul Luca repetă cu aceleași cuvinte imaginea de privit fără distrageri: „un copil înfășat în scutece zace într-o iesle” (Lc 2, 7.12.16)! Da, mai este și lumina care strălucește și învăluie păstorii, este prezentă gloria divină care provoacă teamă, este prezent corul îngerilor care cântă pace pentru oamenii iubiți de Dumnezeu, dar toate acestea nu sunt altceva decât atmosfera care pune în lumină cadrul, și încearcă să ne dezvăluie sensul pe care îl ascunde.

Semnul pe care păstorii îl primesc odată cu vestea îngerilor este de o simplitate extremă, un semn sărac, un semn aparținând umanității sărace: se naște un copil, dar în mizeria unui grajd, se naște un copil, fiul unui cuplu sărac, se naște un copil căruia îi este negată ospitalitatea. Semnul Crăciunului se află totul în acest semn! Și totuși, copilul este proclamat Mesia: Mântuitorul și Domnul este un copil sărac, fiu de oameni săraci, născut în sărăcie!

Dacă creștinii, în credința lor, nu ar menține vie legătura dintre copil și Domnul, dintre sărăcie și glorie, nu ar înțelege adevărul Crăciunului. Din păcate, creștinii sunt întotdeauna ispitiți să ascundă sărăcia nudă a copilului și ar vrea să vadă gloria lui în putere și în succes, dar icoana autentică  Crăciunului neagă, tăgăduiește aceste dorințe ale lor.

Întărit de această înțelegere a misterului înnomenirii, astfel cânta solemnitatea Crăciunului un imn creștin din secolul al IV-lea:

„În vreme ce noaptea târzie/neagră și liniștită/învăluia cu tăcerea ei văile și codrii/, Fiul lui Dumnezeu se năștea dintr-o Fecioară/și ascultătoare față de voința Tatălui/și-a început viața lui de om pe acest pământ”.

Începutul unei vieți de om pe pământ: se pare că tocmai datorită acestei extreme simplități că solemnitatea Crăciunului este atât de universală. Într-adevăr, este un mesaj simplu, la dispoziția tuturor, începând de la săracii păstori din Betlehem, și totuși, este o veste mare al unui mare mister, pentru că acel fiu de om ce se va naște va petrece într-un fel atât de ordinar cea mai mare parte a vieții lui: va umbla în mijlocul altor oameni făcând binele, va face miracolul mare al regăsirii comuniunii cu Dumnezeu și cu alții, folosindu-se de semne și minuni, legate de necesitățile esențiale ale omului: pâinea și vinul înmulțite, sănătatea redăruită, natura din nou reconciliată cu omul, fraternitatea restabilită, viața reafirmată ca fiind mai puternică decât moartea. Din acest motiv Apostolul spune că venirea lui Cristos în lume este finalizată să „ne învețe cum să trăim în această lume” (cf. Tit 2, 11-12).

La Crăciun, creștinii celebrează acest mister care a avut loc deja – venirea lui Dumnezeu în trupul lui Isus – ca promisiune și garanție a ceea ce încă mai așteaptă: ca Dumnezeu să fie prezent în întreaga umanitate și ca umanitatea să fie făcută Dumnezeu. Dar dacă acesta este fundamentul sărbătorii, atunci bucuria care sălășluiește în ea nu poate fi supusă nici unei exclusivități: este bucurie „pentru tot poporul”, pentru întreaga umanitate, destinatara iubirii lui Dumnezeu. Creștinii nu pot confisca Crăciunul, sustrăgând-o de la alții, nu pot să încătușeze speranța, care este dorința inimii tuturor oamenilor. Dacă în Isus Cristos, Creatorul s-a făcut creatură, Veșnicul s-a făcut muritor, Atotputernicul s-a făcut neputincios, acest lucru s-a întâmplat pentru ca omul să poată deveni el însuși Fiul lui Dumnezeu. Ne aflăm în fața acelui „admirabile commercium, minunat schimb”, cu care Sf. Părinți ai Bisericii din primele veacuri încercau să le explice contemporanilor lor evenimentul care redase istoriei sensul ei, mai degrabă decât să schimbe sensul acesteia. Aceasta este luminoasa speranță pe care creștinii ar trebui și astăzi să o vestească bărbaților și femeilor în mijlocul cărora trăiesc, atât de însetate de sens, atât de doritoare de speranță, atât de locuite de o așteptare mai mare decât însăși inima lor. Pentru creștini este vorba de a merge, de a sta în mijlocul oamenilor, cu aceeași bucurie cu care Dumnezeu a venit în mijlocul nostru în Fiul, Emanuel, Dumnezeul-cu noi, care nu poate și nu trebuie să mai devină Dumnezeuul-împotriva altora. Atunci Crăciunul – nu numai cel creștin, dar și cel al „tuturor”, și acea climă de bucurie contagioasă de bunătate care învinge ipocrizia unui buonism opac – nu va sfârși ars în consumarea lui în câteva ore și a multor bunuri, nu se va stinge cu sosirea răsăritului, nu va cunoaște degradarea „ofertei” de sfârșit de stagiune, dar se va dilata, multiplicându-se în viața de zi cu zi: va fi garanția unei vieți mai umane, locuită de relații autentice și de respect față de aproapele, o viață bogată în sens, capabilă să exprime în gesturi și cuvinte frumusețea și lumina, ecouri ale acelei lumini care a strălucit în miezul nopții la Betlehem, și care ar trebui să strălucească și astăzi în orice loc învăluit de întunericul durerii și al lipsei de sens. Creștinii știu prin credință că Dumnezeu a voit să se compromită în mod radical cu umanitatea făcându-se om, știu că a intrat în istorie pentru a o orienta definitiv spre ținta mântuirii, știu că a luat fragilitatea omului expus la ofensele răului, tocmai pentru a învinge răul și moartea. Iar această „cunoaștere” a lor sunt chemați să o mărturisească printr-o asumare cotidiană a sărăciei, a înjosirii, pentru a-l întâlni pe aproapele, fiind conștienți că ceea ce unește oamenii este mai mult decât ceea ce îi deosebește și îi pune unul împotriva celuilalt.

Da, dacă la Crăciun creștinii sunt în bucurie, aceasta nu este o bucurie rezervată lor, un dar pe care împărțirea l-ar face inutil: contrar, nu le este permis lor să pună stăpânire pe Crăciun, pentru că nu pot să-l sustragă pe Cristos umanității la care a fost trimis de către Tatăl: Crăciunul este o invitație la speranță, iar această speranță ne este oferită nouă tuturor

Enzo Bianchi
Dare senso al tempo

CD MEDITAZIONI PER NATALE

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian