Discuţiile referitoare la istoria filosofiei româneşti au
relevat faptul că, cel puţin între cele două războaie mondiale, datorită unor
împrejurări speciale, alături de filosofii profesionişti, au existat şi numeroşi
savanţi şi oameni de cultură care au avut contribuţii filosofice remarcabile,
uneori chiar mai importante decât ale celor dintâi. Mulţi dintre ei n-au fost
încă valorificaţi din perspectivă filosofică, cel mai important fiind chiar
Mihai Eminescu. Centenarul Nicolae Steinhardt ne prilejuieşte ocazia încadrării
acestuia, cel puţin prin lucrarea sa monumentală, "Jurnalul Fericirii", printre
filosofii neprofesionişti cu rezultate admirabile.
Ne referim aici chiar la noţiunea de "fericire", care a fost şi
a rămas, alături de "înţelepciune", în centrul preocupărilor
etico-filosofice.
Fericirea poate fi studiată din mai multe perspective. Cea mai
simplă este perspectiva psihologică, fericirea, ca şi bucuria, fiind
legată de plăcere, mai precis, de o stare generală benefică. Sinergetic,
de o cumulare a plăcerilor fizice şi intelectuale, spre deosebire de "bucuriile
simple", despre care vorbise filosoful Constantin Noica, un fost coleg de liceu
al lui Steinhardt, într-o lucrare de tinereţe, pe care i-o cunoştea de bună
seamă.
Fericire în detenţie
Tot despre fericire a vorbit şi Petre Andrei, din perspectivă
însă mai mult sociologică, despre fericirea în societate şi pentru societate,
care poate să meargă până la jerfta de sine. Vorbise şi Mircea Vulcănescu, din
perspectivă etică, respectiv comportamentală, şi Petre Ţuţea, care îi adaugă şi
dimensiunea religioasă.
Este remarcabil faptul că toţi au sfârşit-o năprasnic, ceea ce
ilustrează cuvintele tragedianului antic: să nu spui despre nimeni că a fost
fericit până nu-i cunoşti sfârşitul. Primul şi-a luat viaţa, al doilea a murit
sacrificându-se în temniţa de la Aiud, iar ultimul în chinuri groaznice.
Dar ce este fericirea? Grecii îi spuneau eudaimonia, un
fel de indemonizare, căci, deşi era o activitate a sufletului,
enérgeia tes psyches, ea se datorează şi intervenţiei divine, demonice
sau dumnezeieşti. Fiind creştineşte o îndumnezeire (theosis). Dar nu este dată
oricui, zice Aristotel, ci numai înţeleptului sau iubitorului de înţelepciune,
filosofului, căci eudaimonia este legată de sophia.
Fiind o trăire specială, superioară, ariston, kálliston kai
hédiston, cea mai nobilă, cea mai bună şi cea mai plăcută, zice Aristotel,
este o purificare (chatharsis) a sufletului. Şi este legată de cele cinci
componente ale acestuia: frica, mila, dragostea de oameni, plăcerea şi
uimirea.
Se pare că Steinhardt cunoştea toate acestea, căci vorbeşte
despre fiecare, dar pe Aristotel îl menţionează doar cu afirmaţia îndoielnică
despre uleiul care nu îngheaţă iarna.
Oricum însă, Steinhardt încearcă un fel de expunere
genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi
succede. Aceasta este semnificaţia gândului său.
Ceea ce intrigă este faptul că datele nu se prezintă
cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Explicaţia o dă singur,
este bergsoniană. Evenimentele trec în timp, dar rămân în durată pentru
totdeauna. Nu contează când s-a petrecut ceva, căci evenimentul se păstrează şi
se acumulează oricum.
Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl
reprezintă detenţia şi botezul.
Abia spre sfârşitul jurnalului este prima prevestire din 1924,
pe care o reţine Steinhardt, de pe bancheta din fundul maşinii, între părinţii
săi: "Pe şosea, deodată, dintre stejari, apare o biserică şi o cruce în bătaia
soarelui". Aceasta este prevestirea.
Ne interesează însă mecanismul declanşării sentimentului de
fericire, care nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă
detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul
Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de
viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci
concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată.
La început, autorul ia în glumă şi arestarea. Procesul
Noica-Pillat este redat, de către Constantin Noica, după eliberare, în termeni
evanghelici. "I-am tras după mine pe toţi în bezna iadului", va zice Noica, în
opoziţie cu vorbele Mântuitorului: "Când mă voi înălţa la cer, vă voi trage la
mine pe toţi".
Intrat în iadul detenţiei comuniste, Steinhardt trăieşte frica,
groaza de neimaginat, tortura şi umilinţa, decăderea fizică şi psihică. Scene
greu de imaginat se tot repetă de la începutul şi până la sfârşitul
jurnalului.
Iată cum descrie Steinhardt iadul comunist: "Celula 34 e un fel
de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o
hrubă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină
stearpă, e un crater de vulcan stins, este o imagine de iad decolorat".
Aşa se nasc frica, groaza de nestăpânit, dar şi mila pentru
fiinţele umane care trăiesc aici în propriile lor mizerii.
Botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei
de oameni
Cea mai zguduitoare scenă care îl doboară pe Steinhardt este
întâlnirea cu Noica la interogatoriu. "Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă
dincolo de orice putinţă de a mă exprima este înfăţişarea lui Noica: slab,
gălbejit, neras, cu ţoale ponosite care atârnă pe el, cu ochelarii negri, ca de
fantomă, speriat şi umil, turnându-şi toţi prietenii şi cunoscuţii". El, Noica,
cel mai mare filosof român! Mila şi groaza ating aici culmea disperării.
Poate că nimeni n-a mai descris aceste sentimente reunite mai
bine ca Steinhardt.
Dar frica cea mai mare care este şi începutul înţelepciunii
este frica de Dumnezeu, căci oricând poate să fie şi mai rău. Arche sophias
phobos Theou.
Cutremurat de frică şi de milă, cu dragoste neţărmurită pentru
semenii în suferinţă (philanthropon, cum îi zicea Aristotel), Steinhardt
cere botezul creştin, trecerea la credinţa milei şi a dragostei de oameni,
tocmai în opoziţie cu iadul în care trăia, el visează la raiul creştin.
După încreştinarea făcută în astfel de condiţii, dar cu toată
gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii.
Într-o noapte, sub forma unui vis. Vede o lumină uriaşă, care îl cuprinde din
toate părţile şi înţelege că este lumina Taborului. Îl cuprind o plăcere
nemărginită şi uimirea (taumaston) unei minuni de nedescris. Aceasta este
fericirea, cu toată măreţia ei. Şi o zice Steinhardt: sunt fericit, fericit,
fericit!
Nimic nu se compară cu fericirea, doar atâta că, tot în spirit
existenţialist, oricât de măreaţă ar fi clipa, ea trece.
Trece şi vremea detenţiei, vine eliberarea, dar clipa fericirii
nu mai revine, decât jurnalistic, prin reamintirea ei permanentă.
Steinhardt nu renunţă însă la calea pe care a pornit. Îşi
desăvârşeşte Botezul şi îşi măreşte credinţa până spre sihăstria creştină,
isihia, cum îi zice el, adică liniştirea, purificarea totală faţă de
nimicnicia lumii, pregătirea pentru fericirea cea adevărată şi veşnică.
Se spune că fiecare om are o poartă a lui, poarta destinului
său, pe care o aminteşte şi Steinhardt. Poarta pe care unii o caută toată viaţa.
Câte unul o şi găseşte, dar ea poate să fie închisă sau bine păzită, ca în
povestea lui Kafka. A fost însă un om, am putea să zicem ca într-un basm, pe
care îl chema Nicolae Tare ca piatra (Steinhardt) şi care după multe rătăciri
ajunse la poarta unei mănăstiri.
Bătu cu toiagul în poartă, hotărât să lupte pentru a intra cu
oricine l-ar opri. Dar în locul paznicului la care se aştepta, în pragul porţii,
cu cheile la brâu se arată Sfântul Petru. "Nicolae, Nicolae, pe unde ai rătăcit
atâta vreme, căci tocmai venisem ca să încui poarta aceasta? Am făcut un ocol,
Preasfinte, şi am intrat pe altă poartă, de unde era să nu mai ies. Am tot
căutat înţelepciunea şi fericirea, pe care le-am şi trăit într-un vis de lumină,
cuprins de frică şi de milă. Dar visul a trecut, Preasfinte, şi am venit aici
pentru adevăratul botez şi pentru fericirea veşnică.
Dacă pentru o clipă de fericire, îi zise Sfântul Petru, ai
îndurat atâta frică, ce vei face în faţa fricii de Dumnezeu, frica cea mare
(mega fobia)? Nu ştiu, Părinte, ce voi face, dar merită să încerc, căci
pe mine mă cheamă Tare ca piatra.
Şi omul nostru a intrat pe poarta care duce spre Împărăţia lui
Dumnezeu. Pe poarta Mănăstirii "Sfânta Ana" de la Rohia.
Până unde o fi ajuns oare, nu vom şti niciodată. Cert este însă
că, cel puţin în ultimii săi ani, omul acesta a încercat să meargă pe urmele lui
Iisus Hristos, căci Acesta este calea, adevărul şi viaţa (he hodos, he
aletheia, he zoe), fără să uite însă, ca învăţătură de minte şi pentru noi,
că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu.
Sursa: www.ziarullumina.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial