Doi prieteni

Mulți ani în urmă, în China, trăiau doi prieteni. Unul cânta foarte bine la harpă. Celălalt era dotat de o rară artă de a știi să asculte. Atunci când primul cânta la harpă un cântec despre munte, al doilea spunea: Văd muntele ca și cum ar fi în fața noastră. Atunci când primul cânta la harpă un cântec despre un pârâu, cel care asculta spunea: Aud cum curge apa printre pietre. Dar într-o bună zi, cel care asculta s-a îmbolnăvit și a murit. Primul prieten a tăiat corzile harpei și nu a mai cântat deloc.

Cu adevărat, existăm dacă cineva ne ascultă. Darul cel mai mare pe care-l putem face unei persoane este să-l ascultăm cu adevărat.    

Pomana

Un bogat ajunse în Paradis. Mai întâi făcu un tur prin piață și, mirat foarte, văzu că marfa se vindea foarte ieftin. Scoase imediat portofelul și începu să cumpere mărfurile cele mai frumoase și mai scumpe. În momentul în care trebui să plătească, îi întinse îngerului vânzător o sumă mare de bani. Îngerul surâse și-i spuse: Îmi pare rău, dar acești bani nu au nici o valoare. Cum? se miră bogatul. Aici au valoare numai banii care pe pământ au fost dăruiți, răspunse îngerul.

Astăzi nu uita capitalul tău pentru Paradis.

Cea mai gravă boală

Într-una din zile, unul din cei mai buni medici din lume a fost întrebat care este cea mai gravă boală a secolului.

Cei prezenți se așteptau să spună că boala cea mai gravă a secolului este cancerul sau infarctul. Mare a fost stupoarea generală când medicul a răspuns: Indiferența!

Cei prezenți l-au întrebat care este tratamentul pentru această boală.

Medicul a răspuns: să ne dăm seama de ea.

Despre tăcere

Un om s-a dus odată la un călugăr și l-a întrebat:

Ce anume înveți din viața ta de tăcere?

Călugărul tocmai scotea apă dintr-o fântână și-i spuse vizitatorului său:

Privește jos în fântână! Ce vezi?

Omul privi în fântână. Nu văd nimic.

După ceva vreme în care a rămas perfect imobil, călugărul spuse vizitatorului:

Privește acum! Ce vezi în fântână?

Omul privi și răspunse: Acum mă văd pe mine însumi: mă oglindesc în apă.

Călugărul răspunse: Vezi, atunci când eu cobor găleata, apa este tulbure. Acum, în schimb, apa este limpede. Aceasta este experiența tăcerii: omul se vede pe sine însuși!

Despre mândrie

Odată, un înțelept chinez a invitat acasă la el un om foarte instruit și foarte mândru. Era mândru  pentru că învățase tot ce se putea învăța. Mai mult încă, era convins că știa orice, chiar orice.

Înțeleptul chinez îl pofti să șadă lângă el și îi vărsă ceai într-o cană, dar, prefăcându-se distrat, vărsa în continuare, chiar și atunci când cana era deja plină. Astfel, mult ceai a început să curgă pe jos, și chiar pe pantalonii oaspetelui său.

Acesta, mirat de ceea ce se întâmpla, spuse:

-          Atunci când cana este plină, nu mai încape nimic în ea. Este inutil să mai verși ceai în ea!

-          Înțeleptul răspunse:

-          Ai spus bine! Să știi că și atunci când o minte este mândră, ea este ca o cană plină. Nu mai încape nimic, nici cel mai mic dintre gânduri.

RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE

În rugăciune noi purtăm toată viața noastră. Iar noi suntem ființe în relație cu alți oameni: ceilalți fac parte din noi, relațiile cu ei contribuie la determinarea a ceea ce noi suntem și devenim. În consecință, în rugăciune, adresându-ne în calitate fii Tatălui, noi suntem și confirmați în fraternitatea care ne leagă de alți oameni. Și este mijlocirea, rugăciunea în care, cu mai multă evidență, se manifestă plinătatea existenței noastre ca relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Iar mijlocirea demonstrează și unitatea profundă dintre responsabilitate, angajare istorică, caritate, dreptate, solidaritate pe de o parte, și rugăciune, pe de altă parte.

În fond, ce vrea să spună a mijloci? Din punct de vedere etimologic, inter-cedere înseamnă „a face un pas între”, a se „interpune” între două părți, indicând astfel o compromisiune activă, un a lua în serios atât relația cu Dumnezeu, cât și cea cu ceilalți oameni. În special, înseamnă a face un pas pe lângă cineva în favoarea unui altuia. Parafrazând Ps 85, 11, am putea spune că în mijlocire „se întâlnesc credința și dragostea”, se îmbrățișează „credința în Dumnezeu și iubirea față de oameni”. Mijlocirea nu ne conduce să-i amintim lui Dumnezeu necesitățile oamenilor, pentru că el „știe de ce avem nevoie” (cf. Mt 6, 32), dar să ne conducă pe noi să ne deschidem față de necesitățile altora, făcându-ne amintire/memorie în fața lui Dumnezeu și primindu-l din nou pe celălalt din partea lui Dumnezeu iluminat de lumina voinței divine.

 Această dublă mișcare, acest a umbla între Dumnezeu și oameni, strânși între obediența față de voința lui Dumnezeu asupra noastră, asupra altora și asupra istoriei, și mila față de om, compasiunea față de oamenii care se găsesc în situațiile lor de păcat, în nevoile lor, în mizeria lor, explică pentru ce mijlocirea, în Biblie, este mai mult decât oricând sarcina păstorului poporului, al regelui, al preotului, al profetului, și-și găsește prefigurarea ei deplină și totală în Cristos „unic mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1Tim 2, 5). Da, cu Isus Cristos, și acesta răstignit, că se realizează visul și dorința lui Iob: „Între noi nu se află un al treilea care să-şi pună mâna peste noi amândoi și care să depărteze varga Sa de deasupra capului meu, aşa încât groaza Lui să nu mă mai tulbure” (Iob 9, 33-34). Aici Iob cere un mijlocitor! Dacă în Vechiul Testament icoana mijlocitorului o găsim în Moise, care, stând drept pe munte între Aron și Hur care îl susțin, ridică brațele spre cer asigurând victoria poporului care combate jos la câmpie (Ex 17, 8-16), în Noul Testament, icoana este cea a lui Cristos Răstignit, care-și întinde brațele pe cruce pentru a-i conduce la Dumnezeu pe toți oamenii. Cristos cel Răstignit pune o mână pe umărul lui Dumnezeu și una pe cea a omului. De aceea, limita mijlocirii este darul vieții, substituția vicară, crucea! Acest lucru este foarte bine exprimat de Moise, atunci când el mijlocește pentru fii lui Israel: „O, Doamne, dacă tu ai ierta păcatele lor! Dacă nu, șterge-mă din cartea pe care ai scris-o” (Ex 30, 32).

În mijlocire învățăm să ne oferim lui Dumnezeu pentru alții și să trăim concret, în cotidian, această ofertă. Mijlocirea ne conduce în inima vieții responsabile creștine: în deplină solidaritate cu oamenii păcătoși și nevoiași, fiind și noi păcătoși și nevoiași, să facem și noi un pas, să intrăm într-o situație umană în comuniune cu Dumnezeu care în Cristos a făcut un pas decisiv pentru mântuirea oamenilor. Slujitorul lui Dumnezeu mijlocește pentru păcătoși asumând păcatul lor, pedeapsa dată lor, purtând infirmitățile și slăbiciunile lor (Is 53, 12). De aceea, Cristos, prin întruparea și moartea pe cruce, a împlinit mijlocirea radicală, pasul decisiv dintre Dumnezeu și om, iar acum, Viu pentru totdeauna lângă Dumnezeu, continuă să mijlocească pentru noi în calitate de Mare Preot plin de milostivire (Ev 7, 25). Mâna lui pe spatele nostru fondează încrederea și curajul nostru, parresía noastră: „Cine va condamna? Cristos Isus care a murit, ba mai mult, a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi?” (Rom 8, 34). Darul Duhului ne face părtași de mijlocirea lui Cristos: Duhul ne conduce să ne rugăm „după planul lui Dumnezeu” (cf. Rom 8, 26-27), conformând adică rugăciunea și viața noastră la cea a lui Cristos.

Numai în Duhul Sfânt, care ne rupe de individualitatea noastră închisă, noi putem să ne rugăm pentru alții, să-i facem pe alții să sălășluiască în noi și să-i ducem în fața lui Dumnezeu, ajungând chiar să ne rugăm pentru dușmani, pas esențial de făcut pentru a ajunge să-i iubim și pe dușmani (Mt 5, 44). Există o strânsă reciprocitate între rugăciunea pentru alții și iubirea față de alții. Mai mult încă, am putea spune că punctul culminant al mijlocirii nu constă atât în cuvintele pronunțate în fața lui Dumnezeu, ci a trăi în fața lui Dumnezeu în poziția Răstignitului, cu brațele întinse, în fidelitatea față de Dumnezeu și în solidaritatea cu oamenii. Și uneori nu putem facem nimic altceva, pentru a păstra o relație cu celălalt om, decât numai a-l păstra în rugăciune, în mijlocire. În acest punct este clar că mijlocirea nu este o funcțiune, o datorie, ceva care se face, dar esența înseși a unei vieți devorate de iubirea față de Dumnezeu și de oameni. Biserica ar trebui să-și amintească de toate acestea: ce altceva este ea dacă nu mijlocire pe lângă Dumnezeu pentru toți oamenii? Aceasta este slujirea cu adevărat puternică pe care ea este chemată să o facă în lume. O slujire care o așează în lume nu ca un cruciat, ci semnată de cruce!      

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Moștenirea împăratului Iustinian cel Mare

Fără opera legislativă a lui Iustinian, fără ctitoriile sale, care au devenit modele pentru arta şi arhitectura de mai târziu, fără concepţia sa politică şi, nu în ultimul rând, fără gândirea sa teologică şi fără ataşamentul său faţă de Biserică, Europa de astăzi ar fi arătat, fără doar şi poate, altfel. Mult mai săracă şi mai puţin civilizată. Pentru toate acestea, pe drept i s-a acordat binecredinciosului împărat Iustinian supranumele de „cel Mare“.
Cursul vieţii lui Iustinian este strâns legat de cel al familiei sale. Se poate spune, folosind o expresie la modă, că este o poveste de succes, dar caracteristică lumii romano-bizantine şi întâlnită astăzi, mai ales, în spaţiul american. Nepot de soră al lui Iustin, general roman, care, deşi analfabet, a reuşit să urce de la simplu soldat până în sferele cele mai importante de conducere ale imperiului, Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus a beneficiat de la bun început, bineînţeles ajutat de foarte influenta sa rudă, de o educaţie aleasă, dobândită, probabil, la Universitatea imperială din Constantinopol, înfiinţată în 425 de împăratul Teodosie al II-lea (408-450). Nu este exclus să fi frecventat şi profesori din învăţământul privat.
Odată cu urcarea pe tron, în 518, a unchiului său, la care şi tânărul Iustinian a contribuit într-o decisivă măsură, el reuşind să convingă majoritatea senatorilor şi soldaţilor să-l accepte ca împărat, după ce, în urma morţii subite a împăratului Anastasie I (491-518), apăruse confuzia nenumăratelor încoronări făcute ad-hoc de cine ştie ce partidă, Iustinian devine cel mai influent şi mai puternic om din imperiu, după împărat. Nu am greşi dacă am afirma că Iustinian nu a domnit doar în răstimpul dintre 527 şi 565 cum, de altfel, convenţional este recunoscut, ci pornind chiar din 518. Nu întâmplător se consideră că dinastia iustiniană începe cu anul 518. În cele mai multe situaţii, numele dinastiei a fost dat în Bizanţ de primul împărat, şi nu de al doilea, ca în cazul de faţă. Nimic din politica internă, externă sau religioasă a înaintaşului său nu a făcut obiectul criticii lui Iustinian, ci, dimpotrivă, a mers mai departe pe aceeaşi linie, de la sine înţeles, trasată chiar de el însuşi.


Înnăbuşirea răscoalei Nika a salvat tronul împăratului.

Parcă şi în căsătorie avea să-i urmeze unchiului său, luându-şi o soţie cu moravuri de tinereţe foarte asemănătoare cu ale mătuşii sale şi de o origine la fel de umilă. Dar, spre deosebire de Eufemia, pe numele ei adevărat Lupicina, Teodora lui Iustinian avea să dobândească mai târziu, cu adevărat, supranumele de împărăteasa Bizanţului. Ei i-a datorat Iustinian, în momentul crucial al vieţii sale, şi anume răscoala cunoscută sub numele de Nika (532), tronul. Atunci, pentru prima dată în istoria romană, verzii şi albaştrii, cele mai importante partide politice (deme) din Bizanţ, s-au unit într-un singur scop, şi anume alungarea împăratului. De nu ar fi fost Teodora cea calculată, cu sânge rece, iubitoare de putere şi care să creadă cu convingere că purpura, aşa cum afirma în faţa curţii imperiale speriate, „este cel mai frumos linţoliu (giulgiu)“ pentru un împărat, Iustinian ar fi fugit, iar epoca lui s-ar fi sfârşit brusc şi tragic în 532. Sfârşitul lui Iustinian, care părea iminent, s-a transformat, deodată, prin schimbarea cursului istoriei, în favoarea sa, adică prin înăbuşirea răscoalei, într-un nou început.
Nu vom zăbovi asupra nenumăratelor războaie purtate de Iustinian - în Nordul Africii, împotriva vandalilor, în Italia, împotriva ostrogoţilor sau în Orient, împotriva inamicului moştenit de la greci, Imperiul persan -, care au dus, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, aproape limitată la viaţa împăratului însuşi, la împlinirea, într-o bună măsură, a visului acestuia de a face ca imperiul să se întindă din nou între graniţele sale de odinioară, transformând Marea Mediterană într-un lac roman, reafirmând, astfel, puterea şi unitatea imperiului. Cu siguranţă, aceste victorii militare reprezintă succesul viziunii politice a lui Iustinian, consecinţă a capacităţii sale de a-şi alege generali competenţi ca Belizarie sau Narses, al căror merit nu este cu nimic mai prejos decât cel al împăratului.
În istorie însă, Iustinian a rămas mai mult prin opera sa juridică, arhitecturală, teologică, deci: cultural-spirituală. De aceea, mă voi limita să vorbesc despre Iustinian legislatorul, ctitorul şi teologul.


Opera juridică a lui Iustinian


Convins că „majestatea imperială nu trebuie susţinută doar prin arme, ci trebuie să fie înarmată şi cu legea, căci aşa poate fi guvernat statul, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, ca împăratul să nu fie victorios doar asupra inamicilor de pe câmpul de bătălie, ci să reprime şi nedreptatea calomniatorilor prin înţelepciunea legilor sale“ (Prefaţă la Instituţiile, 21 nov. 533), Iustinian a demarat încă de la începutul domniei sale opera de codificare a Dreptului Roman. El considera codul de legi al lui Teodosie al II-lea Caligraful (408-450) învechit. În plus, reforma juridică era cerută şi de faptul că aceste numeroase texte de legi erau prolixe şi, de multe ori, confuze şi chiar contradictorii, ceea ce făcea ca justiţia să depindă din ce în ce mai mult de voinţa sau interesul judecătorului. Cât de familiară ne este nouă această situaţie pre-iustiniană!
La începutul anului 528, la foarte puţin timp de la urcarea sa pe tron, Iustinian numi prima comisie de codificare a Dreptului Roman. Această comisie, formată din zece membri şi condusă de Tribonian, mâna dreaptă a lui Iustinian, la care se mai adăugau un profesor de drept de la Universitatea din Constantinopol, Teophilus, doi avocaţi şi doi funcţionari, a reuşit să publice, după paisprezece luni de muncă, toate constituţiile imperiale care se găseau în mai-vechile coduri de legi, numite gregorian, hermogenian şi teodosian. O muncă titanică, dacă ţinem cont că una asemănătoare fusese întreprinsă şi de Teodosie al II-lea, dar atunci durase nouă ani. Textul codului iniţial, publicat pe 7 aprilie 529, purtând titlul de Codex Justinianus, nu ni s-a păstrat, probabil din cauza faptului că Iustinian a numit o a doua comisie, mai restrânsă, pentru a redacta o a doua ediţie, care să aibă în vedere textele mai recente. Această nouă ediţie a fost finalizată în 534 şi publicată pe 16 noiembrie, sub numele de Codex repetitae praelectionis, anulând prima ediţie.


„Dumnezeu a permis ca legile vechi, depăşite, să aibă, prin grija noastră, o nouă strălucire...“


O a doua misiune dată lui Tribonian în 530 a avut ca scop sintetizarea şi editarea, într-o colecţie uşor de folosit, a marii mase de lucrări de jurisprudenţă. Comisia a avut de citit şi excerptat 1.528 de cărţi scrise de juriştii romani începând cu secolul I al erei creştine, până în secolul al IV-lea. Lucrarea a fost terminată la sfârşitul anului 533 şi împărţită în cincizeci de cărţi. A primit numele de Digesta (lat. Ceea ce a fost pus în ordine) sau Pandectae (gr. Pandektai, atotcuprinzătoare). În cea de-a doua prefaţă la Digesta (16 dec. 533), Iustinian scria: „Atât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu Cel întrupat faţă de noi, că nu încetează a ne copleşi cu daruri veşnice ş…ţ. Dumnezeu a permis ca legile vechi, depăşite, să aibă, prin grija noastră, o nouă strălucire şi să fie adunate într-o colecţie care cu greu poate fi înţeleasă: nimeni înainte de noi nu a sperat să poată reuşi ceea ce părea întrutotul imposibil minţii umane: ş…ţ a restaura unitatea şi armonia Dreptului Roman de la întemeierea oraşului Roma până în epoca noastră ş…ţ. O astfel de întreprindere a fost lucrarea Providenţei, căci ea este irealizabilă pentru slăbiciunea umană“.
Considerând că „nu toţi sunt în stare să ducă povara imensităţii cunoştinţelor“ din cele două lucrări, din Codex şi Digesta, Iustinian s-a gândit la o formă abreviată a celor două, la un manual destinat celor tineri, care se pregăteau să devină jurişti, încât „toate izvoarele tulburi ale jus vetus“ să ducă „într-un singur lac limpede“. Astfel, Tribonian, ajutat de amintitul profesor Teophilus din Constantinopol şi de Dorotheus, profesor la Universitatea din Beirut, cea mai bună şcoală romană de drept, a redactat Instituţiile (Institutiones), cărora, deşi redactate ca manual, Iustinian le-a dat, la fel ca celorlalte două opere anterioare, putere de lege.
Toate legile date după 534 au fost publicate sub numele de Novellae leges, legi noi, şi, în cea mai mare parte, în limba greacă, semn că imperiul se îndrepta spre o grecizare care avea să fie ireversibilă începând cu domnia lui Heraclius (610-641). Aceste Novellae nu au fost niciodată adunate într-o colecţie.
Din cauza faptului că latina a devenit în Bizanţ din ce în ce mai mult o limbă străină, opera legislativă a lui Iustinian în interiorul imperiului nu a reprezentat singura sursă de drept. Totuşi, codificările ulterioare ale Dreptului Roman, care au culminat cu Basilika lui Leon al VI-lea Filosoful (886-911), au încercat să facă accesibilă şi opera lui Iustinian în limba greacă. Un mai mare impact l-a avut aceasta asupra lumii occidentale, inclusiv America, prin intermediul coloniilor spaniole, portugheze şi franceze. În secolul al XI-lea au fost redescoperite Digesta. Irnerius s-a aplecat asupra operei legislative a lui Iustinian cu mare conştiinciozitate şi a început să ofere cursuri de jurisprudenţă romană la Universitatea din Bologna, chiar din 1088, considerat anul de întemeiere a universităţii. Munca lui Irnerius a fost continuată de succesorii săi la catedră, care au început să scrie glose sau note explicative la Dreptul Roman, drept pentru care au fost numiţi de posteritate „glosatori“. Opera legislativă a lui Iustinian va purta din secolul al XII-lea, tot datorită Universităţii din Bologna, numele de Corpus Juris Civilis. Prin intermediul şcolii de drept întemeiate de Irnerius, conceptele Dreptului Roman au pătruns peste tot în Europa, cu excepţia Angliei, unde regele Henric al II-lea (1154-1189) a preferat să creeze un sistem propriu legislativ, preluat, mai târziu, şi de coloniile britanice din America.


Iustinian a construit în Constantinopol 33 de biserici

Nu doar disponibilitatea de a construi sau dragostea pentru artă au fost decisive în materializarea atâtor opere de artă din timpul lui Iustinian. Un set de factori au reprezentat mobilul acestei evoluţii arhitectonice şi artistice: descoperirea a noi materiale de construcţie şi tehnici, perfecţionarea celor deja existente, dezvoltarea şcolilor de profil.
Imboldul pentru o operă susţinută de reconstrucţie a Constantinopolului i-a fost dat lui Iustinian şi de consecinţele răscoalei Nika. Multe clădiri au fost distruse sau avariate, între ele Augustaion-ul (spaţiu deschis încercuit, folosit doar de curtea imperială, în mijlocul căruia, în vârful unei coloane, se afla statuia unuia dintre împăraţi), Sfânta Sofia, multe dintre clădirile situate de o parte şi de alta a Mese (şoseaua centrală). Ceea ce avea să realizeze Iustinian a depăşit cu foarte mult situaţia de dinaintea răscoalei, ne spune Procopius de Cezareea, în a sa lucrare De Aedificiis, căci el nu s-a mulţumit doar să restaureze ceea ce fusese distrus, ci a mărit şi înfrumuseţat acele clădiri, construind şi altele noi. Despre Marele Palat sau Palatul Sacru, ne spune acelaşi Procopius că a fost restaurat de o aşa manieră, încât cei care îl cunoşteau foarte bine înainte au avut impresia, după restaurare, că au intrat într-o clădire nouă. Acum era plin de mozaicuri şi fresce care aminteau de cuceririle lui Iustinian, prezentând cortegii de prizonieri în frunte cu regele lor şi soldaţi romani aducând prăzile de război capturate.
Este neîndoielnic faptul că Iustinian, un om religios profund, a simţit, înainte de toate, o datorie faţă de Dumnezeu. Astfel, a construit în Constantinopol 33 de biserici, dintre care două sunt dedicate lui Dumnezeu Însuşi, Sf. Sofia (Înţelepciunea lui Dumnezeu) şi Sf. Irina (Pacea lui Dumnezeu), patru Maicii Domnului, pentru care Iustinian avea o evlavie specială, una Sfintei Ana, patru Sf. Dimitrie, sfânt militar, dar considerat şi taumaturg; altele, Sfinţilor Apostoli şi Martiri. Iustinian avea să construiască mai mult decât dublul bisericilor găsite de el în Constantinopol.
Tot ca o cinstire adusă lui Dumnezeu, Iustinian a construit spitale şi l-a mărit pe cel deja existent, al unui binefăcător pe nume Samson. A construit spitale şi dincolo de graniţele oraşului, unul pe malul Bosforului şi altul la Marea Neagră, pentru săracii suferinzi de boli incurabile, muribunzi. Tot pentru cei săraci, dar care veneau în Constantinopol cu treburi juridice şi administrative, Iustinian a construit case de oaspeţi.


Sfânta Sofia - perla lui Iustinian

Această fascinantă biserică, minune a lumii civilizate, simbol al creştinătăţii răsăritene, în faţa căreia puţini dintre creştinii ortodocşi nu sunt încercaţi de o mare emoţie, emblema lui Iustinian în veşnicie, are o istorie care începe în secolul al IV-lea. Cel care a demarat lucrările la biserica Sf. Sofia a fost Constantin cel Mare (306-337), iar cel care le-a terminat a fost fiul său Constantius al II-lea (337-361), cu un an înainte de moartea sa, 360. Forma acelei biserici ne este necunoscută. Această biserică a ars în 404, în urma răscoalei izbucnite în Constantinopol din cauza exilării Sf. Ioan Gură de Aur de către împărăteasa Eudoxia, şi a fost reconstruită de împăratul Teodosie al II-lea în 415, în formă basilicală longitudinală. Aceasta a ars, la rândul ei, în timpul răscoalei Nika, drept pentru care, pe locul ei, Iustinian a înălţat-o pe a sa, cu ajutorul a doi iluştri arhitecţi şi ingineri, Antim din Tralles şi Isidor din Milet. Lucrările au durat 5 ani, începând cu 532, şi a fost sfinţită pe 27 decembrie 537. În 558, cupola s-a prăbuşit şi a fost reconstruită de Isidor cel Tânăr. Noua cupolă era mai înaltă decât cea veche cu 7 metri. A fost resfinţită pe 24 decembrie 562. Reparaţii au mai fost făcute, de-a lungul istoriei bizantine, în secolele al IX-lea, al X-lea şi al XIV-lea. După cucerirea Constantinopolului de către trupele otomane ale sultanului Mahomed al II-lea Fatih (1444-1446, 1451-1481), Marea Biserică (Megale Ekklesia), cum a fost cunoscută în Bizanţ, a fost transformată în moschee (Ayasofya Camii). Ultimele reparaţii majore au fost făcute între 1847 şi 1849 de fraţii arhitecţi Gaspare şi Giuseppe Fossati.

Înainte de a începe lucrările, patriarhul Epifanie al Constantinopolului a săvârşit în prezenţa împăratului slujba de sfinţire a locului, iar acesta din urmă a pus prima piatră de temelie a bisericii. Iustinian a inspectat aproape zilnic lucrările. Cu siguranţă Sf. Sofia i-a fost cea mai dragă ctitorie. 10.000 de muncitori au lucrat continuu la ridicarea Sf. Sofia, organizaţi în 100 de echipe de lucru. Pentru a nu izbucni nemulţumiri între aceştia, Iustinian a poruncit ca ei să fie plătiţi zilnic. Ioan Lydus povesteşte că banii curgeau râuri, încât, atunci când construcţia avea un metru, se cheltuiseră deja 51 de milioane de piese de aur (nomisma). I s-a reproşat lui Iustinian că a secat visteria imperiului prin această construcţie. Nimic mai fals! Toată a costat 361 de milioane de nomisma, iar bugetul imperiului pe un an de zile era de aproximativ 11.000 de milioane de nomisma (3,2%).
Marmură albă şi galbenă, de cea mai bună calitate, a fost folosită la construcţie. Navele ancorau una după alta pentru a descărca cele mai rare materiale de construcţie aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Cea mai fascinantă parte a bisericii este, fără doar şi poate, cupola, care are 31 m în diametru, este ridicată la o înălţime de 54 de metri şi luminată de cele 40 de ferestre, încât pare coborând din cer. Când biserica a fost terminată, cupola şi tavanul au fost poleite cu aur. Decoraţiunile erau atât de bogate, încât marele savant şi inventator arab Al-Jazari (sec. al XII-lea) spunea că pe pereţii „celei mai mari şi mai minunate construcţii din câte pot fi văzute“ sunt reprezentate „toate oraşele şi toate meseriile (tehnicile) din lume, încât, dacă cineva doreşte să aleagă o meserie pentru fiul său, îl ia cu sine în biserică şi i le arată“. Toată cunoaşterea şi înţelepciunea bizantină aveau să se regăsească materializate în ea. Nu e de mirare că atunci când biserica a fost terminată, plin de admiraţie şi uimire, Iustinian ar fi rostit: „Te-am învins, Solomoane!“.


„Postea deplin două zile şi două nopţi, mai ales în preajma sărbătorii Paştilor“

Împăratul Iustinian nu este Teologul, aşa cum au fost consideraţi Sfinţii Ioan Evanghelistul, Grigorie Teologul şi Simeon Noul Teolog. Niciodată Biserica nu i-a recunoscut un astfel de titlu, dar se ştie că teologia a fost una dintre preocupările sale principale, lucru recunoscut chiar şi de Procopius, în Istoria Secretă, scrisă cu scopul de a-l denigra. Iustinian ducea o viaţă mai apropiată de monahism decât de a unui împărat. Teologia o împletea cu post şi rugăciune. Nu era doar un teoretician, căci „postea două zile şi două nopţi, mai ales în preajma sărbătorii Paştilor. De multe ori, atunci rămânea nemâncat două zile de-a rândul, după cum am spus; se mulţumea cu puţină apă şi câteva buruieni sălbatice“.

Convins că unitatea imperiului este asigurată şi de unitatea Bisericii, Iustinian a întreprins o lucrare de împăcare a celor două mari partide religioase: a ortodocşilor şi a monofiziţilor. A mediat întâlniri între acestea (532, 536) şi a convocat chiar un sinod general, în scopul clarificării şi sancţionării învăţăturii ortodoxe în 553, cunoscut ca cel de-al V-lea Sinod Ecumenic. A fost sensibil la orice chestiune religioasă şi a luat atitudine, nu doar prin legi, ci şi prin scrieri cu conţinut teologic. Sunt multe scrierile, epistolele, decretele sale cu caracter teologic. O prezentare amănunţită trebuie făcută într-un tratat. Dar câteva din ele merită amintite. Astfel, urmându-i Sfântului Sava cel Sfinţit (439-532) de la Lavra din Palestina, Iustinian a luat atitudine împotriva noului curent origenist care apăruse în Palestina şi pe care marele părinte îl denunţase. Din Tratatul împotriva lui Origen, din Epistola către Sf. Sinod despre Origen şi discipolii săi, înţelegem care a fost gravitatea curentului origenist în epocă. Pentru Iustinian, Origen este izvorul tuturor ereziilor. Origen nu a fost condamnat din întâmplare la Sinodul al V-lea Ecumenic, condamnarea sa a fost una contextuală. Alte tratate privesc disputa celor trei capitole (condamnarea vieţii şi operei lui Teodor de Mopsuestia, a anumitor scrieri ale lui Teodoret de Cyr şi a scrisorii lui Ibas, episcop de Edesa, către regele persan Mari), considerate a fi nestoriene. Nici monofizitismul nu a fost trecut cu vederea, căci a scris, spre exemplu, un Tratat împotriva călugărilor monofiziţi din Egipt. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 2 august 2009)

Sursa: www.basilica.ro