Verbum Domini" este o scriere globală în care se împletesc teologia,
spiritualitatea şi pastoraţia
Vineri 11 noiembrie 2011, cardinalul preşedinte al
Consiliului Pontifical al Culturii prezintă cartea Verbum Domini. Studii şi
comentarii asupra exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al
XVI-lea (îngrijită de Paolo Merlo şi Giuseppe Pulcinelli, Cittŕ del Vaticano,
Lateran University Press, 2011, 508 pagini). Vor interveni secretarul general al
Sinodului Episcopilor, arhiepiscopul Nikola Eterovic, şi rectorul Universităţii
Pontificale Lateran, episcopul Enrico dal Covolo. Cardinalul ne-a trimis, despre
temă, următorul articol.
de Gianfranco Ravasi
Vladimir: "Ai citit vreodată Biblia?". Estragon: "Biblia?...
cred că m-am uitat o dată în ea". Glumele pe care şi le spun cei doi vagabonzi
protagonişti ai celebrei drame a lui Samuel Beckett
Aşteptându-l pe Godot
(1952) exprimă o atitudine comună pentru mulţi: o scurtă privire trebuie totuşi
dată acestui text aşa de aclamat însă, aşa cum se întâmplă pentru clasici, aşa
de puţin citit. Chiar şi pentru catolici poetul francez Paul Claudel nu ezita să
spună că ei nutresc faţă de Biblie un mare respect şi acest respect îl
demonstrează stând cât mai departe posibil de ea. Într-adevăr, trebuie
recunoscut că Conciliul al II-lea din Vatican a făcut în aşa fel încât această
distanţă să se micşoreze în liturgie, în cateheză şi chiar în teologie. Tot mai
mult, chiar şi în ambientul "laic", se recunoaşte, de asemenea, necesitatea de a
avea în mâini acest "mare cod" al culturii occidentale pentru a-i putea descifra
şi admira producţiile cele mai înalte în domeniul artelor şi chiar şi anumite
aspecte ale cotidianităţii noastre, ca să nu vorbim apoi despre incidenţa pe
care Sfânta Scriptură a avut-o asupra orizontului etosului şi al eticii comune
(să ne gândim numai la însemnătatea Decalogului).
La distanţă de decenii de Vatican II, în faţa unei oarecare
încetiniri şi mai ales a unei obişnuinţe care putea crea o derivă de
genericitate şi de spiritualism vag sau, dimpotrivă, de tehnicisme aride din
partea specialiştilor, Sinodul Episcopilor convocat de Benedict al XVI-lea în
octombrie 2008 a dat un impuls semnificativ pentru o întoarcere intensă şi
autentică la Cuvântul lui Dumnezeu. Roadele acelei adunări exprimate în
multiplicitatea documentelor sale - de la materialele pregătitoare până la
intervenţiile Părinţilor sinodali, de la discuţiile pe zone lingvistice la
mesajul final pentru poporul lui Dumnezeu, de la conferinţele oficiale la
propositiones votate de Sinod - au fost prezentate Papei care a elaborat
respectiva Exortaţie apostolică post-sinodală semnificativă deja chiar în titlul
său, Verbum Domini, şi în genul său, dată în mod emblematic în
comemorarea liturgică a sfântului Ieronim, la 30 septembrie 2010.
Noi acum am vrea să oferim un scurt profil structural al ei, cu
o singură subliniere finală care cu siguranţă va trebui să fie deschisă la o
vastă şi aprofundată analiză din partea exegeţilor şi teologilor. Noi suntem în
faţa unui apel slab şi esenţial care ţine loc de stimulent pentru comunităţile
ecleziale şi pentru credincioşi; nici nu este un text pur doctrinal sau tematic,
aşa cum nu vrea să se reducă numai la domeniul pastoral şi operativ; nu optează
nici pentru prezentarea câtorva teze teoretice şi a propunerilor practice
într-un soi de schemă destinată să fie umplută cu motivaţii, documentări şi
aplicaţii succesive. În schimb suntem în faţa unei adevărate scrieri globale,
aproape asemănătoare unei "constituţii" conciliare, unde se împletesc teologia
şi pastoraţia şi unde reflecţia este susţinută şi îmbogăţită de broderie de
citate semnificative şi de trimiteri eficace.
Nu folosim termenul "tratat" pentru că el trage cu sine o
conotaţie negativă, academică, de manual şi fin datată, însă substanţa exprimată
de etimologie se adaptează bine la acest text papal: în el tema Cuvântului lui
Dumnezeu este "tratată", adică analizată, dezvoltată, aprofundată în toate
iridescentele sale.
Există şi o adevărată linie-călăuză sau cheie interpretativă
care susţine întreaga Exortaţie: este prologul Evangheliei lui Ioan (nr. 5) care
ritmează tripticul în care se împarte documentul, făcând în felul acesta clară
desfăşurarea sa şi făcând în aşa fel încât doctrina şi practica, credinţa şi
viaţa, Cuvântul şi "carnea" istorică să se împletească armonios. Astfel se
porneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, perceput în revelarea sa
amplă care excede şi precede însă Biblia, delineată în aspectul său dialogic
(ascultarea, alianţa, credinţa, invocaţia, dar şi păcatul) şi exaltată în piscul
ei care este Cristos. Pe această cale există un comentariu ideal la afirmaţia
capitală a lui Ioan: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul s-a făcut trup" (1,1.14). Unul din capitolele
fundamentale în acest prim tablou din triptic este desigur cel dedicat
hermeneuticii (nr. 29-49), indispensabil tocmai datorită legăturii indisolubile
dintre Logos şi sarx, dintre divinitate şi umanitate, dintre
absolut şi contingent, dintre eternitate şi istoria proprie a Revelaţiei
biblice, dintre Cuvântul transcendent şi cuvintele umane conotate lingvistic şi
cultural.
Multe şi sugestive sunt notele care sunt oferite nu numai
pentru lectura credinciosului, ci sugerate şi ca o călăuză pentru exerciţiul
teologic. Astfel, dacă pe de o parte se preocupă de "paginile obscure" ale
Bibliei (nr. 42) sau despre riscul care este înnăscut în fundamentalism sau şi
despre angajarea ecumenică sau despre cea existenţială, bazată pe frumosul moto
al sfântului Grigorie despre viaţa corectă ca lectură vie a Bibliei (viva
lectio, vita bonorum), pe de altă parte se ating probleme importante în
domeniul teologic, ca aceea care - pe urma lui Dei Verbum (nr. 12) -
propune o interpretare a Scripturii care să nu anuleze una din cele două feţe
ale sale. Desigur, nu trebuie ştearsă dimensiunea istorică şi literară care este
oglindă a Întrupării, dar nici nu trebuie ignorat profilul transcendent al
Bibliei, dacă nu se vrea reducerea ei "la pură istoriografie, la istorie a
literaturii". Hermeneutica "literei" şi hermeneutica "spiritului" (nr. 32-39)
trebuie să coexiste dacă se vrea să se dea cont despre realitatea vie şi unitară
a Cuvântului lui Dumnezeu în cuvinte umane.
Aceasta este doar o aluzie în jurul unor pagini care se
revelează foarte bogate şi variate, permiţând să se adune respiraţia seculară a
unei tradiţii, dar deschizând şi perspective ulterioare şi reafirmând
necesitatea unei pregătiri autentice a credinciosului pentru ca apropierea de
textul sacru să nu fie unilaterală sau "instinctivă" sau naivă. Pe această cale
suntem conduşi spontan la al doilea tablou al tripticului desenat de Benedict al
XVI-lea; după Verbum Dei, Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, avem
Verbum in Ecclesia, adică însuşi Cuvântul care interpelează şi intră în
Biserică pentru a fi primit acolo şi pentru a deveni normă a credinţei şi a
vieţii. Răsună aici cealaltă afirmaţie din prologul lui Ioan: "Celor care l-au
primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Am putea să
afirmăm sintetic că în această intrare a Cuvântului în terenul eclezial Benedict
al XVI-lea a găsit două parcursuri.
Primul este cel glorios şi regal al liturgiei, "loc
privilegiat" în care trebuie făcut să răsune şi să palpite Cuvântul (nr. 52-71).
Aici este interesant de notat şi cum Pontiful se mişcă de-a lungul versantului
dublu al reflecţiei teologice (numai pentru a sugera un exemplu, a se vedea
paragraful despre "sacramentalitatea" Cuvântului, nr. 56) şi al aplicaţiei
pastorale. În această ultimă privinţă - tot pentru a exemplifica - ni se pare
semnificativ să evocăm atenţia rezervată, printre altele, nevăzătorilor şi celor
surzi (nr. 71), precum şi interesul faţă de acustica în ambientul arhitectonic,
în aşa fel ca să aibă Cuvântul proclamat acea "sonoritate" care de la a auzi
conduce la a asculta şi a respecta, pentru a folosi cuvintele lui Isus
(Lc 8,19-21; 11,27-28). Tocmai de aici putem face să difuzăm celălalt
parcurs care face să iasă Cuvântul din templu şi din cult pentru a intra în
piaţă şi în casă, adică în viaţa eclezială zilnică.
Prezenţa Bibliei
capătă deci trăsături diferite, implicând şi interpelând diferiţii subiecţi
ecleziali, păstori şi credincioşi, comunităţi călugăreşti şi familii, trezind
angajări multiple care merg de la studiu la
lectio divina. Aceasta din
urmă este urmărită de documentul papal cu multă acurateţe ajungând să-i ritmeze
etapele clasice ale lui
lectio, meditatio, oratio şi
actio,
adevărată "scară" - aşa cum spune certozinul Guigo al II-lea - pentru a urca la
Stăpânul Cuvântului. Comunitatea eclezială se transformă astfel în martor vital
şi nu numai în vestitor al Cuvântului. Scria Ferdinand Ebner (1882-1931) că "un
comentariu la Evanghelie nu trebuie scris ci trăit. Şi există mult mai multe
comentarii vii la Evanghelie decât poate să pară la prima vedere". În anumite
privinţe acest autor austriac, înainte ateu şi apoi credincios zelos, făcea ecou
la cuvintele unui agnostic explicit ca filozoful Nietzsche care afirma: "Dacă
vestea cea bună din Biblia voastră ar fi scrisă şi pe faţa voastră, n-aţi avea
nevoie să insistaţi aşa de încăpăţânat pentru ca să se creadă în autoritatea
acestei cărţi: acţiunile voastre ar trebui să facă aproape superfluă Biblia
pentru că voi înşivă ar trebui să fiţi Biblia însăşi".
Prin această operaţiune de discrazie se creează corolarii
semnificative cu urmări riscante mai ales pentru înţelegerea împlinită şi
completă a Scripturii care, dacă este analizată exclusiv cu microscopul
istorico-critic sau cel al altor abordări mai recente (repetăm, mereu necesare,
dacă nu se vrea căderea într-un soi de gnosticism biblic, aşa cum s-a întâmplat
pentru cristologie chiar dacă în sensul opus), se reduce la un simplu document
din trecut, atestare a unui eveniment istoric interesant, dar depăşit şi datat,
la text literar clasic, care trebuie situat numai în istoria literaturii sau în
istoriografie, şi aşa mai departe. În afară de asta, la nivel teoretic mai
general s-ar nega structura deplină a fiinţei şi a existenţei care nu poate fi
redusă la un simplu fenomenism pozitivist, afară de cazul în care se recurgă la
o concepţie secularistă simplificată care recunoaşte ca valabile şi întemeiate
numai afirmaţiile de tip fizic sau istoriografic şi neagă orice dimensiune
transcendentă a realităţii, deci exclude prezenţa divinului în istorie şi în
creaţie.
În sfârşit, însăşi natura lui Verbum Domini cere ca să
se denunţe cu vogoare şi rezultatele teologice, pastorale şi spirituale negative
ale acestei contrapoziţii, pornind de la naşterea unui inevitabil "dualism
apăsător între exegeză, care se atestă numai pe primul nivel, şi teologie, care
se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu
respectă caracterul istoric al Revelaţiei" (nr. 35). Redundanţele acestei mod
disociat de a pune problema se reverberează apoi în viaţa spirituală, în
activitatea pastorală şi în însuşi itinerarul formativ al preoţilor şi al
credincioşilor. Pentru aceasta, apelul lui Benedict al XVI-lea la întoarcerea la
o "înţelegere" mai coerentă dintre cercetarea strict exegetică şi investigaţia
teologică - ambele părtaşe de unicul mister al Cuvântului, deci ambele dotate cu
calitate "teologică", deşi în diversitatea statutelor - capătă o căldură şi o
intensitate deosebită. Primul şi ultimul cuvânt care pecetluieşte această
Exortaţie apostolică, pusă de acum în mâna tuturor Bisericilor pentru ca să o
mediteze şi să o considere ca o călăuză pentru itinerarul lor de credinţă şi de
viaţă în lumina Cuvântului, este "bucurie" (nr. 2 şi 123), încă o dată pe urma
Evangheliei lui Ioan atunci când Cristos, în ultima seară a vieţii sale
pământeşti, doreşte ca "bucuria voastră să fie deplină" (16,24). Pentru a obţine
această "fericire" pe care Maria, mama lui Cristos, a experimentat-o, este
necesară puritatea credinţei: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini
cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Şi este necesară de lăsat spaţiu şi
tăcerii ascultării, aşa cum sugera Dietrich Bonhoeffer, martor de credinţă şi de
iubire pentru Cuvânt până la ţinta extremă a martiriului: "Să facem tăcere
înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate
spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta ne
vorbeşte încă, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineaţa devreme
pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a
ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparţine lui Dumnezeu. Să facem tăcere
numai din iubire faţă de Cuvânt".
(După L'Osservatore romano, 11 noiembrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Spre surprinderea lor insa, cind au coborit din avion si au ajuns cu autocarul la marginea unei localitati, au observat o persoana care mana oile din spate si nu mergea inaintea lor, asa cum li se spusese in avion. Surprins de aceasta situatie, ghidul a ramas fara cuvinte. A cerut sa se opreasca imediat autocarul, pentru a discuta cu aceasta persoana.
