Se afișează postările cu eticheta ecleziologie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ecleziologie. Afișați toate postările

luni, 23 februarie 2026

Cristos a înviat cu adevărat? Raportul dintre credință și realitate. Învierea fără Cel înviat!

Massimo Borghesi


Cristos a înviat cu adevărat? 

Raportul dintre credință și realitate 

ÎNVIEREA FĂRĂ „CEL ÎNVIAT”


traducere: Pr. Pătrașcu Damian


1) Învierea fără miracol


„Învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment empiric. Iar credința în înviere nu depinde de faptul dacă se acceptă sau se respinge realitatea istorică a mormântului gol”. Așa recită motto-ul de pe coperta cărții lui Andrés Torres Queiruga, La risurrezione senza miracolo, de puțină vreme tradusă în limba italiană . Micul text este interesant în măsura în care este expresia împlinită a unei tendințe care, după Bultmann, a devenit dominantă în studiile exegetice și teologice: cea pentru care învierea este o piatră rătăcitoare, un bolovan strâmb pe care critica trebuie să îl îndepărteze pentru a face comprehensibil omului modern conținutul credinței creștine. Cristos-ul cel Înviat al lui Piero della Francesca, sau necredința lui Toma al lui Caravaggio aparțin artei trecutului. În viitor nu se va mai putea face o lectură realistă a învierii, numai cea „simbolică” va putea fi acceptată. Într-o singulară răsturnare a proceselor cognitive, credința nu presupune mormântul gol și experiența tangibilă a celui Înviat; contrar, este Cristos cel înviat care „apare” astfel numai în pre-comprehensiunea credinței. Astfel, o mare parte a literaturii teologice – cea care dă ca fiind scontată distincția dintre „Cristosul istoric” și „Cristosul credinței – abandonează poziția realistă și se întâlnește în mod necesar cu punctul de vedere idealist. Pentru aceasta nu este realitatea, ceea ce concret se întâmplă, care mișcă și explică „persuaziunea”; contrar, este „viziunea lumii”, credința preliminară, care face evidente, „vizibile”, faptele care altfel nu subzistă. Credința, privată de orice raționalitate, nu mai este „judecată”, ci pre-judecată care „vede” în mod diform realitatea, locul unei experiențe „mistice”, afective, idealizante. Credința idealizează, grație medierii imaginative, obiectul său. În cazul creștinismului, acest lucru înseamnă că Isus Cristos „apare” ca cel înviat în credință, grație credinței. În afara credinței există numai misterul unui mormânt gol, al unui cadavru dispărut. O problemă care nu interesează credința și pentru care ceea ce interesează este numai Cristosul ideal, divin. Învierea nu are nevoie de carnea/trupul lui Isus din Nazareth, a persoanei lui singulare; este suficientă ideea, simbolul Omului-Dumnezeu. Credința trăiește din idee, nu din realitate.

Această condiție preliminară, adevărată și proprie aprioritate conceptuală, este evidentă în textul lui Torres Queiruga. Pentru filosoful din Santiago din Compostella, cuceririle ireversibile ale exegezei și ale culturii actuale fac astfel ca să nu se mai poată concepe „prezența activă a lui Dumnezeu ca o apariție punctuală, adică, fizică și accesibilă simțurilor, în intrigile acestei lumi” . O definiție perfectă a Întrupării pe care autorul o șterge cu o simplă radieră. La fel ca Bultmann, pentru care „mitologică este concepția în care non lumescul, divinul, apare ca lumescul, umanul, cel dincolo de și cel dincoace de” , și pentru Torres Queiruga, Dumnezeu nu poate acționa în mod sensibil în această lume. Din acest motiv, „analiza învierii lui Isus ca «miracol» - cel mai spectaculos – a dispărut definitiv din tratatele serioase, până la punctul că, până și în tratatele cele mai «ortodoxe» se poate citi afirmația că învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment «istoric» . 

„Experiența Celui Înviat trebuie să elimine orice prezență de tip empiric. „Dacă Cel Înviat ar fi tangibil sau ar mânca, ar fi în mod necesar limitat de legile spațialității, adică nu ar fi înviat. Și același lucru s-ar întâmpla dacă ar fi din punct de vedere fizic vizibil” . A crede diferit ar însemna să ne supunem „imperialismului principiului empirist” , ar însemna a face imposibilă „raționalitatea credinței în înviere” . Pentru autorul nostru, „discipolii nu l-au văzut cu ochii lor pe cel Înviat, nici nu l-au atins cu mâinile lor, pentru că acest lucru era imposibil, fiind El dincolo de posibilitatea simțurilor lor” .  Ceea ce discipolii „au văzut”, „nu poate păstra nici un raport material cu corpul spațio-temporal” . În fond, „nici măcar în viața pământească trupul nu poate fi considerat ca fiind suportul indispensabil al identității”, nici „nu se vede ce ar putea aduce în plus transformarea (?) trupului mort, adică cadavrul” . Pentru „idealistul” Torres Queiruga, „realitatea” lui Cristos cel Înviat nu presupune realitatea lui sensibilă, corporală. Ea se bazează pe subiectivitatea credinciosului, pe „experiențele psihice, pe viziualizări sau convingeri intime. Convingeri ce pot avea un referent real – misticul în viziunea lui se leagă în mod real cu Cristos – fără ca să fie forma sub care se prezintă” . „Viziunea” presupune experiența interioară, particulara condiție personală și ambientală, plecând de la care „medierea imaginativă”  – pe care autorul o evocă inspirându-se de la Kant – se actualizează dând formă obiectului aspirației lui. În cazul discipolilor, „în interiorul culturii timpului, deschisă manifestărilor extraordinare și empirice ale supranaturalului, putea să funcționeze natural schema imaginativă a învierii ca o specie de revenire la viață” . Discipolii, adică, au crezut că-L văd predispuși fiind pentru această experiență de un context, un cadru spiritual. În interiorul acestui orizont, elementul decisiv, scânteia, este provocată de experiența fundamentală a morții lui Isus: „contextul foarte viu emotiv cauzat de drama Calvarului” . Tocmai aici, în drama dispariției persoanei dragi, se maturizează „ceea ce am putea numi din punct de vedere kantian «schema imaginativă», pentru a înțelege învierea ca deja întâmplată” .

În contextul mesianico-escatologic al lui Israel, moartea lui Isus provoacă un gol teribil, o experiență de durere care împinge spre rezoluția ei. Crucea lui Cristos se „preschimbă” în înviere: „învierea are loc pe crucea însăși” . Cristos, cel mort, în credință se reîntoarce viu. Torres Queiruga urmează ad litteram, fără a-l cita însă, pe Rudolph Bultmann: „crucea și învierea ca eveniment «cosmic» sunt un singur lucru” . Învierea nu este un eveniment real care urmează morții pe cruce al lui Isus. Este, simbolic, transfigurarea ideală a lui Cristos indusă de experiența tragică a sfârșitului său. Într-o formă paradoxală, care se află în centrul modelului idealist, absența produce prezența, golul face loc unei plinătăți, privarea se preschimbă în victorie. Acest lucru cere ca din cruce să fie îndepărtat aspectul de scandal, nebunia în sensul paulin: Fiul lui Dumnezeu atârnat de acel lucru care pentru oamenii lumești este furca. Acest aspect ar fi, în evanghelii, o construcție literară, și nu un element istoric. Torres Queiruga recunoaște că „o obișnuință înrădăcinată, care se sprijină foarte mult pe litera evangheliilor, a condus să se vadă crucea ca loc al scandalului, care decreta sfârșitul credinței discipolilor, care la acest punct ar fi fugit, negând și trădând pe Maestrul lor. Pentru a explica ulterioara lor convertire a trebuit să se întâmple ceva extraordinar și miraculos care, prin evidența ei incontestabilă, i-ar fi restituit credinței. Acest ceva ar fi învierea, care obține astfel o autentică demonstrație istorică. Nu se poate nega că argumentul are o forță a lui, și de fapt continuă să fie cel mai curent în tratatele în uz. Totuși, o reflecție mai atentă a făcut să se vadă de fiecare cu mai mare claritate și cu mai multă deschidere printre cercetători, natura ei de «dramatizare» literară cu accent apologetic” . Această concluzie ar fi dovedită de faptul că «ipoteza unei trădări și a unei renegări rezultă profund incomprehensibilă și nedreaptă cu discipolii»” . Aceștia l-ar fi trădat pe Isus în momentul probei supreme, ar fi fost ingrați și fără inimă, lucru care, pentru autor, este inadmisibil. Pe de altă parte, scandalul are valoare pentru romani și nu pentru evrei: «criminalii din Roma erau eroii poporului de ei subjugat»” .

Crucea lui Cristos, în optica total pozitivă pictată de Torres Queiruga, nu este ceea ce îndepărtează, locul solitudinii, contrar, crucea este punctul coagulant al credinței: „răstignirea, cu oribilul scandal al nedreptății lui, apare ca și catalizatorul cel mai determinant pentru a înțelege că ceea ce s-a întâmplat pe cruce nu putea să fie concluzia definitivă” . Crucea nu este un punct de fugă, ci de „cotitură”. Aceasta fiind o concluzie necesară a lui Torres Queiruga, în măsura în care între moartea lui Isus și credința Bisericii care se naște nu se întâmplă nimic. Idealismul, ca filosofie a ne- întâmplării, implică un scurt circuit pentru care credința trebuie să preceadă evenimentul, nu să-l urmeze. Argumentul că discipolii fug, cuprinși de frică și demoralizați, are o „putere a lui”, așa cum recunoaște autorul, și, cu toate acestea, nu poate fi acceptat. Golul trebuie să producă plinul, moartea să-și facă o idee despre Cel Înviat, și nu să genereze scandal, fugă, dezorientare. Diferit, am avea „apologetică”, nu istorie. Nu efectualitatea ei, moartea este un steag, simbolul unei vieți care nu putea să apună.


2) În viziunea lui Hegel


Este un fapt inedit că Torres Queiruga îl citează de mai multe ori pe Kant – pentru medierea imaginativă a credinței – și nu face referință, în schimb, la Hegel. Ceva, de altfel, inedit întrucât reflecția lui se așază, în mof perfect, în interiorul orizontului speculativ idealist, recălcând cristologia lui, cea hegeliană, cu discordanțe care, pentru tema tratată, sunt în totalitate marginale . Ca pentru Hegel, la fel și pentru filosoful spaniol, revelația „nu constă în apariția a ceva exterior, ci în descoperirea unei prezențe care, poate ignorată și probabil presimțită, era deja înăuntru și încerca să se facă cunoscută” . Creștinismul privește ontologia, nu istoria. Revelează ceea ce este dintotdeauna prezent, deși în mod învăluit, în interioritatea eului; este un raport imanent, și nu produs din exterior. „Nu există un moment dat în care Dumnezeu «intră» în lume pentru a revela ceva printr-o intervenție extraordinară. El este totdeauna prezent și activ în lume, în istorie și în viața indivizilor, și încearcă totdeauna să caute să-și facă simțită prezența, pentru ca să reușim să-l interpretăm în mod corect” . Pentru aceasta „ceea ce este de folos nu e soarele care trebuie să înceapă să strălucească, ci ca ferestrele să fie curate și deschise” . Revelația nu este un Dumnezeu care se „revelează”, pentru că El face acest lucru dintotdeauna, cât descoperirea umană „care constituie revelația în sens strict” . Torres Queiruga destoricizează în mod radical creștinismul. Îl rezolvă într-o structură ideală, într-o concepție gnostico-panteistă unde Dumnezeul-în-lume dorește să se facă cognoscibil perforând vălul de umbră a ignoranței umane. Cristosul istoric, ca și la Hegel, este numai „ocazia” trezirii, în conștiință, a conștiinței Cristosului ideal. La fel ca Socrate, El este „moașa” a cărei artă maieutică aduce la lumină pe Dumnezeul-cu-noi după „bogata și profunda tradiție a magisterului interior” .

Această perspectivă, ideea unei revelații imanente, față de care Cristosul istoric este numai o provocare contingentă, clarifică al doilea punct al apropierii dintre Hegel și Torres Queiruga: negarea dimensiunii empirice a credinței. În lecții asupra filosofiei religiei, Hegel distinge o dublă credință: credința exterioară și credința interioară. Credința „exterioară” se fobdează pe Cristosul istoric, pe autoritatea și persoana lui. Aceasta, însă, pentru Hegel, este o credință limitată, contingentă. Este „o modalitate exterioară, accidentală a credinței. Adevărata credință odihnește în duhul adevărului. Cealaltă privește încă un raport cu prezența sensibilă imediată. Credința adevărată este cea spirituală, este cea în duh: ea are ca fundament adevărul ideii” . Față de aceasta, „credința exterioară trebuie să fie considerată numai un instrument pentru a ajunge la adevărata credință; fiind exterioară, este supusă contingenței, iar spiritul ajunge la adevărul său nu ținând cont de contingența lui ci cu ajutorul liberei mărturii” . Credința interioară se sprijină pe ideea veșnică, pe idealul imanent al spiritului, nu pe miracole sau pe o revelație empirică. Este acea credință care, după idealistul Hegel, „produce” ideea Omului-Dumnezeu, transformă mortul într-un înviat. Credința interioară operează metamorfoza Cristosului istoric, un utopist evreu având un mesaj revoluționar, în Cristosul „teologic”, divin. Grație acestei credințe interioare, figura lui Isus din Nazareth este predată memoriei, trecutului, primei apariții non spirituale a divinului. 

Punctul care mediază trecerea dintre cele două imagini ale lui Cristos, cea empirică și cea ideală - și acesta este al treilea element care unește cristologia lui Torres Queiruga de cristologia hegeliană – este moartea lui Cristos. Moartea este învierea: acest topos al cristologiei idealiste, de la Hegel la Bultmann, este adevăratul nod în jurul căruia se învârte mare parte a exegezei istorico-critice. Este un nod care ține, pe planul speculativ, numai dacă este valabil subiectul dialecticii, cel pentru care de la negativ purcede în mod necesar pozitivul. Scrie Torres Queiruga: „Însăși gândirea modernă, atât cea filosofică cât și cea teologică, posedă capacități revelatoare ale acestui tip de experiență, pentru că aceeași contradicție în interiorul ei obligă să se facă o sinteză capabilă să o reconcilieze” . În cazul morții lui Isus „numai învierea și înălțarea permiteau să se depășească acest teribil contrast, care amenința să afunde totul în absurd” . Din moarte, din negativ, apare necesitatea pozitivului. O necesitate ideală: Cristos învie în idee, în concepția comunității, în credința interioară, și nu în realitatea faptică. Astfel, așa cum scrie Hegel: „această moarte este punctul central în jurul căruia se învârte totul, în concepția ei rezidă diferența dintre concepția exterioară și credința, adică a spune medierea cu spiritul” . Ca și consecință, rezultă că credința autentică se fondează pe moartea lui Isus, și nu pe învierea Lui, apare din Cristosul mort, nu din cel înviat. Idealismul, subînțeles distincției dintre Cristosul credinței și Cristosul istoriei răstoarnă astfel termenii cu care, în concepția Bisericii se prezintă raportul dintre credință și realitate. În măsura în care Cel Înviat presupune deja credința în Omul-Dumnezeu, acea credință trebuie să apară, în mod necesar, din sublimarea unui faliment, și nu din empirismul ioanian fondat pe ceea ce a fost „văzut, auzit, pipăit cu mâinile”.  


3) O moarte incomprehensibilă și o credință fără înviere. Investigație asupra lui Isus, de Augias-Pesce


Idealismul istorico-critic, fondat pe dialectica negativului face dificilă nu numai înțelegerea învierii – operă oricum a unor „vizionari” – dar și pe cea a morții lui Cristos. Dacă Isus nu a fost condamnat la moarte pentru că s-a proclamat Dumnezeu, de ce a fost răstignit? Auto-proclamarea divină este negată în numele distincției dintre Cristosul istoric și Cristosul credinței. Numai comunitatea credincioșilor îl divinizează pe Isus care, în sine, nu s-a conceput niciodată ca Dumnezeu. Pentru a explica motivul condamnării nu rămâne decât ipoteza politică: Isus ca potențial zelot care, periculos pentru ordinea romană, este răstignit. Este leitmotivul lui Isus „evreu” cel care conduce Investigația asupra lui Isus al lui Corrado Augias și Mauro Pesce . O ultimă încercare a unei cercetări, curioasă și pe alocuri fără să fie banală care, cu toate aceste slăbiciuni, nu reușește, din cauza presupunerilor încă odată idealiste, să producă nimic nou. Isus evreu necreștin  al lui Augias-Pesce este un utopist, apropiat de grupul lui Ioan Botezătorul, caracterizat de o totală încredere în Dumnezeu și de o atenție specială față de cei din urmă. Un radical, fără totuși o utopie socială organizată care, dincolo de tonuri și mărturie, nu arată nimic original, în morală, față de legea evreiască. De ce atunci, acest visător, lipsit de tact și inofensiv, a fost trimis la moarte? Pesce declară că nu pentru motive religioase, ci politice Isus a fost condamnat de puterea romană. Responsabilitățile membrilor Sinedriului ar fi opera unei reconstrucții posterioare, a redactorilor evangheliilor, filoromani. Care sunt, însă, motivele politice pentru care Isus este condamnat? Este vorba de suspiciuni asupra naturii unei mișcări, inventate de cei care „nu au observat intențiile reale ale acțiunii lui Isus. Deci, s-a tratat, din partea romanilor, de o grosolană și gravă eroare de evaluare politică” . O considerație cu adevărat surprinzătoare, care lasă în întregime suspendate motivele condamnării la moarte a lui Isus. Fără să fie extinse, pe de altă parte, și acest lucru rezultă ciudat, și la discipolii lui. La fel de misterioasă rămâne învierea, afirmată nu de martori oculari ci de vizionari care „vedeau” în interiorul schemelor cultural-religioase al lui Israel. La fel de enigmatic, în Investigație asupra lui Isus rezultă a fi apariția creștinismului. Pesce nu este de acord „asupra ideii că creștinismul se naște odată cu credința în învierea lui Isus, nici că se naște grație lui Paul [...]. Nici Paul, ca și Isus, nu este un creștin, ci un evreu care rămâne în ebraism” . Creștinismul ar fi apărut mai târziu, în a doua jumătate a secolului al II-lea, într-un proces de elenizare a originarei poziții ebraice. Față de Hegel și de Torres Queiruga, Augias și Pesce adaugă o ulterioară fractură care face încă și mai enigmatică nașterea credinței creștine. În optica hegeliană, creștinismul este mediat de moartea lui Isus, al cărui produs este ideea Celui Înviat. În Investigație asupra lui Isus, acesta apare mult după viziunea învierii, nu ca rod al credinței, ci al unei tardive elaborări teologico-filosofice de matriță elenistă. Ceea ce rămâne ferm este toposul dominant: credința nu se bazează pe înviere, o precedă sau îi urmează, fără a avea raport cu ea. O impostare care în loc să simplifice problema, o complică enorm. Dacă Cristosul istoric este cel descris de Augias-Pesce, un evreu observant fără nimic original, nu se înțelege cum poate fi „omul care a schimbat lumea”. Nu se înțelege de ce a fost condamnat. Dacă acest om și-a terminat viața în ofsaid nu se înțelege, pentru cine nu acceptă necesitatea logică a dialecticii, cum dintr-un mort să se poată naște, în primitiva comunitate creștină, credința într-un om viu. Nu se înțelege, în sfârșit, cum „Cristosul credinței” să poată face abstracție de înviere, reală sau imaginară ar fi ea, și să se formeze numai în secolul al II-lea, așa cum dorește Pesce. Un destin singular datorită raționalismului istorico-critic: născut cu intenția de a face clar contextul, acesta reușește să delinieze un cadru complexiv plin de zone de umbră și de salturi în gol. Modelul idealist își arată toate limitele lui. Plecând de la prejudecata că faptul nu se poate să se fi întâmplat – că Dumnezeu nu poate deveni om și să învie din moarte – acesta trebuie să justifice credința ca idealizare. Cu aceasta, însă, narațiunea evanghelică devine incomprehensibilă. Dacă descrierile lui Cristos cel Înviat constituie marea enigmă, pentru cititorul din vechime și pentru cel modern, eliminarea ei constituie o serie de interogative fără răspuns. Cristosul istoric devine incomprehensibil. Regăsit, din punct de vedere arheologic, sub straturile credinței, El apare ca un visător, radical și ingenuu în același timp, care nu motivează incendiul care a investit istoria. Concluziile raționalismului critic – a obține un om viu dintr-unul mort, o revoluție spirituală dintr-un utopist analog multor altora – sunt profund iraționale. Partea slabă a acestei poziții este premiza „critică” în vederea reluării unei poziții realiste care nu are pretenția de a demonstra dogma, cât de a recunoaște că este împotriva oricărei evidențe raționale a afirma că vederea pustie a unui răstignit poate genera ideea, glorioasă, a unui înviat.   



marți, 7 ianuarie 2025

Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".


marți, 9 ianuarie 2024

Tentațiile noastre față de Biserică/3

Există o altă tentație. Nici ea nu vine de la sufletele de rând. Dintre toate este cea mai gravă. 

Ea se insinuează începând cu o constatare pe care a făcut-o cu mult timp în urmă Sf. Paul: „Fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați, le scria Sf. Paul creștinilor din Corint, nu sunt nici umulți înțelepți, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales printre voi!” . Înțelepții au putut veni, și puternicii, și cei din neam ales. Cugetarea Apostolului și-a păstrat însă adevărul profund și cu multiple valențe. Biserica, la fel ca Învățătorul ei, apare în ochii lumii ca o sclavă. Ea există în lumea de aici „cu înfățișare de roabă” . Și nu doar de înțelegerea lumii, luată în sens larg, duce lipsă: cel puțin în aparență, ea duce lipsă de înțelepciunea minții. Ea nu este nici o academie de savanți, după cum nu este nici un cenaclu de spirite sublime, nici o adunare de supraoameni. Ba este chiar contrariul. Ologii, bolnavii, nenorociții de toate felurile dau năvală în ea, ca și cei mulți și neajutorați, care se simt aici în largul lor și își dau aici frâu liber. Progresele ei cele mai pline de măreție pun și mai bine în lumină acest caracter, în media membrilor ei, ca și în țesătura vieții de fiecare zi. Ar fi cât se poate de ușor să arătăm aceasta în amănunt. În schimb, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru omul de rând, atâta timp cât gândurile sale cele mai intime nu au fost răscolite , să descopere într-o asemenea faptă împlinirea kenozei mântuitoare și urma demnă de iubire a „umilinței lui Dumnezeu.


În toate timpurile, Biserica și-a atras disprețul unei elite. Filosofi sau oameni de spirit, multe minți înzestrate, preocupate de viața profundă, au refuzat să adere la ea. Printre ei unii sunt în mod fățiș ostili. Precum Celsus, ei sunt dezgustați de „această adunătură de oameni simpli, lipsiți de minte și fără cultură , și îi întorc spatele, fie ca Goethe, cu seninătate olimpiană, fie ca Nietzche, cu accese de furie dionisiacă. Aveți pretenția, par ei să spună, că sunteți Trupul lui Cristos – Trupul lui Dumnezeu! Trupul lui Dumnezeu să fie oare plămădit dintr-un aluat atât de grosolan? Și, de altfel, Dumnezeirea poate oare să aibă un trup . 

Mulți alții dintre acești înțelepți se gândesc să-i facă dreptate Bisericii și protestează când sunt numiți adversarii ei. Ei ar apăra-o la nevoie. Consideră că rolul ei este util. „Și ce?”, ar putea zice vreunul dintre ei, ca răspuns unor prieteni ce l-ar crede prea favorabil școlilor creștine, „doar n-ați vrea să-i explic Parmenidele bucătăresei mele” . Dar păstrează distanța. Ei nu doresc o credință care i-ar pune alături de toși nenorociții, față de care se simt superiori prin cultura lor estetică, prin gândirea lor rațională sau prin nevoia lor de interioritate. Acești „aristocrați” nu-și propun să se amestece cu turma. Biserica, în concepția lor, îi conduce pe oameni pe căi prea bătute. Sunt înclinați să-i recunoască arta de a prezenta adevăruri înalte sub vălul imaginilor , dar, deosebindu-se drept, „cei ce știu” de masa „celor care cred”, ei pretind că o cunosc mai bine decât se cunoaște ea însăși. Ei o privesc cu condescendență, își arogă puterea de a desprinde fără consimțământul ei, printr-o „transpunere metafizică” , sensul profund al învățăturilor și al faptelor sale. Ei pun mai presus de credința sa propria intuiție, așa cum absolutul e mai presus de relativ, așa cum participarea directă și activă la cunoașterea dumnezeiască e mai presus de o participare indirectă și pasivă… Aceștia sunt, am putea spune, „specialiști ai logosului”  – dar care nu au citit din Sf. Paul că Logosul „respinge orice trufie potrivnică cunoașterii lui Dumnezeu” . Sunt înțelepți – dar care nu văd că de douăzeci de veacuri se împljnește profeția: „Voi nimici înțelepciunea celor înțelepți” . Sunt bogați, dar le rămâne să audă vocea primei fericiri. Unii, făcându-se conducători de școală sau de sectă, sporesc îndoit cu momeala secretului promisiunea de a cunoaște: la fel ca Valentin, în vremea de demult, sau ca Faustus, al cărui prestigiu l-a atras o vreme pe Sf. Augustin ; tot astfel, dar într-un alt stil, René Guénon – căci mirajul inițierilor fascinează mințile de orice fel. Alții, în sfârșit, se închid în singurătatea lor. Aceasta nu înseamnă la toți un refuz satanic. Este, de cele mai multe ori, o pretenție ridicolă. Dar poate fi, tot atât de simplu, dezgustul pe care îl încearcă un spirit ales pentru forme de gândire și de viață care l-ar pune alături de norod. Ori, în anumite cazuri, este reținerea, retragerea înfrigurată a unui suflet sensibil. Astfel se dezvoltă un „individualism distins dar închis, care acceptă cel mult câteva ființe alese, cărora le împărtășește prietenește experiența lor lăuntrică . Așa cu mar cerceta îngrădirea liberă și ar frâna îndrăzneala elanului minții, apartenența strictă la Biserică nu ar aduce oare cu sine o înrolare și o oarecare promiscuitate cu cei de jos? 

Din aceste obiecțiuni, din aceste respingeri, un ecou mai mult sau mai puțin șters ajunge la unele conștiințe creștine. Credința nu este, poate, zdruncinată, dar legăturile cu Biserica pot slăbi, în cordialitatea și în activitatea lor. Fără să se ajungă la ruptură, este uitată corelația strânsă dintre fidelitatea ecleziastică și fidelitatea religioasă. Pe planul adevărului, creștinismul poate ieși învingător din încercare; cu toate acestea, Biserica nu se justifică; justificarea ei teoretică, cel puțin, nu învinge neapărat această respingere resimțită. O anchetă nepărtinitoare poate stabili că înțelepciunea propusă și răspândită de ea, nu constă din această îngrămădire de „futilități puerile” din care o credea făcută Sf. Augustin, înainte ca predicile Sf. Ambroziu să-i deschidă ochii . Ea poate foarte bine să conducă și la descoperirea trăiniciei dogmei sale, la înțelegerea profunzimii tainelor sale și a interpretării lor ortodoxe prin marii doctori. În sfârșit, ea poate să-și lase admirate splendorile artei și bogăția culturii care, cel puțin în anumite epoci, îi ilustrează chipul omenesc. Toate acestea nu schimbă vulgaritatea vizibilă a țesutului conjunctiv cu care orice catolic trebuie să se obișnuiască în viața de zi cu zi și în care este chiar necesar să se insereze. 

În fața picturilor din catacombele romane, prima expresie figurată a Cuvântului care a răsunat prin Cristos, André Malraux exclamă: „Biete chipuri... ce stângaci răspund acestei voci adânci” . Putem extinde remarca. Oare nu se întâmplă cu fel cu orice altă exprimare a realității catolice, indiferent de mod ori de natură? De fapt, în predica obișnuită, ce devine Revelația? Ce devine chemarea lui Dumnezeu în reprezentarea comună? Ce devine Împărăția lui Dumnezeu în imaginația unora și a altora, credincioși și teologi? Ce devine, în inimi prea puțin purificate de patimile omenești, sfânta iubire de unitate? Sau, în cărțile de școală, ce devine prea adesea Misterul? Pascal îi admira proprietatea de a lega extremele parcurgând tot intervalul, unind astfel atâtea adevăruri „care par respingătoare și care subzistă toate într-o ordine admirabilă” , dar în practică, această sinteză înaripată nu se transformă oare în formula  plată „a dreptei măsuri”? Minunatul complexio oppositorum (unirea contrariilor) pe care catolicismul îl oferă sub toate aspectele sale îi sperie pe atâția credincioși! Biserica însăși nu obișnuiește să încurajeze nici gândirea prea îndrăzneață, nici spiritualitatea prea sublimă; formele pe care le aprobă cu predilecție nu trebuie să fie oare acelea care să se înscrie în „ambianța catolică de mijloc”? Și nu suntem oare obligați să recunoaștem că aceasta este tot timpul „ceva destul de fad și de mediocru”?  Până și din partea celor care se cred docți, ce hrană, reînnoită din veac în veac, ofrandă pentru acea irrisio infidelium (zeflemea a necredincioșilor)! Într-adevăr, dincolo de orice utopie, nu în eterul ideilor pure, ci în realitatea sa concretă, „ce este Biserica dacă nu, ca să spunem așa, un trup al umilinței care provoacă insulta și sacrilegiul”, sau îndepărtarea severă, sau cel puțin rezerva indulgentă „la oamenii care nu trăiesc deloc pentru credință?”  Or, este vorba despre acest întreg complex care nu trebuie doar îndurat în fatalitatea lui, și cu siguranță nici canonizat în bloc, ci, într-o loialitate care nu trebuie să rămână doar de suprafață, trebuie asumat. Nu există „creștinism privat” , iar pentru a accepta Biserica este nevoie să o luăm așa cum este, în realitatea ei umană și cotidiană, precum și în forma sa veșnică și divină, căci de fapt și de drept disocierea este imposibilă. Pentru a iubi Biserica, este necesar, odată ce ne-am învins aversiunea, să o iubim în tradiția ei masivă și să pătrundem în viața ei densă, așa cum sămânța prinde rădăcini în pământ. De asemenea, trebuie să renunțăm la otrava subtilă a misticilor și a filosofiilor religioase care ar vrea să-i înlocuiască credința sau care s-ar oferi să o transpună.  Aceasta este viziunea catolică de a ne pierde pentru a ne regăsi. Fără această ultimă meditație, misterul mântuirii nu ne poate atinge și transfigura. Trebuie să împingem până la capăt logica Întrupării, prin care dumnezeirea se adaptează slăbiciunii omenești. Pentru a intra în posesia comorii, trebuie să avem „vasul de lut” în care se află  și în afara căruia comoara se risipește. Trebuie să acceptăm ceea ce Sf. Paul, care cunoștea ispitele potrivnice, numea „nevinovăția cea întru Cristos” . Trebuie, fără reținere, să fim „pălmașii lui Dumnezeu”. Altfel spus, nevoia de a fi umil pentru a adera la Isus Cristos aduce cu sine nevoia de a fi umil pentru a-L căuta în Biserica Lui, și de a împleti supunerea înțelegerii cu „iubirea frățească” :


Se unește cu Dumnezeu doar acela care se ține laolaltă cu toți ceilalți membri ai Trupului său. Bogat, el nu spune celui sărac: „N-am trebuință de tine. Puternic, el nu-i spune aceasta celui slab. Înțelept, el nu i-o spune celui cu minte puțină... El face parte din Trupul lui Cristos care este Biserica. El trebuie să știe că, cei care în Biserică se arată slabi, săraci și cu minte puțină, la fel ca și păcătoșii, trebuie să aibă parte de mai multă cinstire și să fie întâmpinați cu mai multă grijă. Astfel, el va putea spune despre sine însuși: „Eu sunt dintre cei care se tem de Domnul. El trebuie să-i compătimească pe cei de felul acesta, nicidecum să se arate stânjenit de ei, trebuie să sufere cu cei care suferă, pentru ca astfel să învețe că noi suntem toți un singur Trup, cu părțile lui strâns unite” .


Acesta este prețul binelui fără de preț: comuniunea catolică. Chiar asta scria Sf. Clement Romanul, unul din primii succesori ai Sf. Petru, mergând astfel în miezul Bisericii: „Cristos aparține celor care au sentimente umile,, și nu celor care se țin mai presus de turmă” .

În Biserică, în ochii omului superior, totul este josnic. Dar „forța se împacă cu această josnicie” . Forța nu se împacă decât cu această josnicie. Formele ideale în care omul superior se complace nu i se par mai înalte și mai pure decât pentru că sunt opera gândirii sale. Dacă el caută acolo un instrument pentru a sculpta o personalitate bogată, armonioasă și puternică, un cadru pentru a interpreta universul sau o trambulină pentru a se lansa dincolo de limitele care îngrădesc condiția omenească, toate sunt la fel de neputincioase, nefiind nici măcar în stare să-i miște inima. Cu sublimul lor aparent, gândurile omului superior nu sunt pentru el decât o oglindă în care se admiră pe sine și care îl înlănțuie în vanitate. Ele îi înalță în suflet un idol , pe care, îmbrățișându-l, el îmbrățișează doare neantul: precum acest Unul, care nu este pur decât dacă nu este Ființa sau această Potențialitate universală din care ar devia multiplele stări ale ființei... Ida vanitate sentit humana, non veritate divina (El percepe aceasta datorită vanității omenești, nu adevărului dumnezeiesc) . Noi știm prea bine, din păcate, că mărturisirea (de credință) catolică, și cea de catolic luptător, nu conferă, automat, sfințenia, ba mai mult, trebuie să fim de acord că printre noi, până și în cercurile cele mai pure și mai fervente, numeroase slăbiciuni omenești stăvilesc adesea acțiunea Duhului. Dar tot atât de bine știm că cel mai umil dintre sfinții noștri, este mai liber înlăuntrul său, decât cel mai mare dintre maeștrii înțelepciunii. Unul vorbește cu modestie despre mântuire, celălalt vorbește cu plăcere despre eliberare; dar ne dăm repede seama care dintre ei este cu adevărat „eliberat”. Câte pretenții vane, la capătul unor eforturi nobile și sincere pe care le strică o pornire plină de cutezanță! Singurele genuni care nu aduc nici o dezamăgire, cele pe care Duhul însuși le pune în adâncul omului , presupun terenul „credinței comune”, acceptat fără gânduri ascunse și niciodată abandonat. Numai acolo izvorăsc apele răului Siloe . Numai acolo se deschide calea împărătească. 

O humilitas, o slublimitas! Domus lutea, et aula regia! Corpus mortis, et templum lucis! Despectio denique superbis, et sponsa Christi! (O, smerenie, o măreție! Casă de lut și palat regesc! Trup muritor și templu al luminii! Dispreț, în sfârșit, pentru cei trufași, și mireasă a lui Cristos!” ). În aparenta ei josnicie, Biserica este harul, adică semnul adevărat și eficient ale acestor „adâncuri ale lui Dumnezeu”. Cu același prilej n-i se deschid și adâncurile omului: abyssus abyssum invocat (abisul, abisul cheamă) . 

De aceea, pagina din Apostol pe care am comentat-o, este, în același timp, pentru omul natural, constatarea unui fapt ieșit din comun și, pentru credincios, un strigăt de triumf:

 „Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” . 


Doar o minune a harului ne poate face să înțelegem aceste lucruri. Fără el, cele mai frumoase sentimente și cele mai înalte însușiri spirituale nu sunt decât obstacole. Ele îl fac pe om asemeni codrului din Liban pe care încă nu l-a doborât. Ele alimentează orgoliul și opresc caritatea. Chiar înăuntrul Bisericii, ele pot, așa cum am spus, să devină o ispită. Dacă într-o zi ni s-ar întâmpla chiar nouă, poate că ar fi de folos să ne reamintim, evocând împrejurările concrete ale faptelor lor, exemplul câtorva oameni care le-ai ținut piept cu curaj.

Când, împins de o logică lăuntrică care nu era o simplă logică pe hârtie, Newmann s-a pus la picioarele părintelui Dominic Barberi cerându-i să-l primească în rândul Bisericii, el nu-și sacrifica doar situația, obiceiurile dragi, prieteniile de preț, un sălaș al spiritului la care ținea mult, o reputație răsunătoare. La vremea aceea condițiile erau din cele mai vitrege. Era într-o seară din toamna anului 1845, spre sfârșitul pontificatului lui Grigore al XVI-lea. „Catolicismul le părea tuturor un învins al vieții, încă și mai demn de plâns fiindcă era înconjurat de multe urme derizorii ale unei splendori abia apuse”. Omenește nu mai putea avea nici o influență asupra fostului fellow Oriel. „Nu trăim”, va spune el câțiva ani mai târziu, „o epocă de glorie pentru Biserică în aceste timpuri, una dintre acele epoci care au prinți cu respect pentru îndatoririle față de ea, guverne loiale, epoci când Biserica avea proprietăți întinse, locuri de meditație, școli vestite, biblioteci bogate, lăcașuri de știință, ctitorii la mare cinste. Epoca noastră seamănă mai degrabă cu timpurile de început ale Bisericii, când noblețea și știința, ca și bogăția moștenirii Domnului, se înfățișau umile, când își strângea adepții dintre cei de pe urmă, oameni ai societății, când era săracă și lipsită de știință, disprețuită și urâtă de cei mari și de filosofi, ca alcătuind o adunătură de neciopliți, de proști și de încăpățânați; în acele vremuri în care istoria nu menționează nici un sfânt care să îmbogățească spiritul așa cum face o idee de seamă, nici un sfânt așa cum aveau să fie Sf. Toma de Aquino sau cu Ignațiu de Loyola, ci vremuri în care cei mai iscusiți scriitori renumiți aparțineau unor școli eretice. Avem puține lucruri onorabile de arătat, iar cuvintele Psalmului par să se împlinească pentru noi: „Au dat foc lăcașului tău, au întinat locul unde sălășluiește numele tău pe pământ, nu ne-am văzut semnele, acum am rămas fără profet...” . Newmann nu găsea nimic atrăgător la romano-catolici. Nu am nici o simpatie pentru ei, mărturisea el. Nu aștept mare lucru de la ei. Mergând către ei, devin eu însumi un paria. „Îmi întorc cu totul fața spre deșert. Și nici nu bănuia spinii care aveau să-l rănească, străbătând acest întins deșert! Dar, pentru sufletul lui credincios, un asemenea demers era o „necesitate”, și niciodată, după aceea, n-avea să-l regrete vreo clipă... .

Am putea să recitim și ce ne povestește Sf. Augustin în cartea a opta din Confesiunile sale. El cunoștea această povestire de la prietenul lui Simplicianus, și știe ce emoție adâncă a resimțit în momentul când el însuși a luat o astfel de hotărâre. Bătrânul Victorinus era un filosof „inițiat în toate disciplinele liberale”. Or, acestui magistru al atâtor senatori de vază, acestui gânditor celebru, care și-a văzut propria statuie ridicată în Forum, „nu i-a fost câtuși de puțin să se facă sclavul lui Cristos, să-și plece capul sub jugul umilinței și să-și plece fruntea sub povara crucii”. Dar aceasta nu s-a întâmplat decât după o lungă rezistență, la care contribuia o trufașă lipsă de înțelegere. Exemplul este cu atât mai frumos: 


O, Doamne, Doamne. Tu, Cel care ai apropiat de noi cerurile și Te-ai coborât la noi, Cel care ai atins cu mâna ta munții și ei au fumegat, în ce chip ai putut Tu să te strecori în inima lui? Căci, după cum povestea Simplicianus, el citea Sf. Scriptură și cerceta plin de râvnă toate scrierile creștine, le examina și-i spunea lui Simplicianus, nu în văzul lumii, ci mai în ascuns și în mod mai familiar: „Află că eu sunt deja creștin”. Iar celălalt îi răspundea: „Nu te voi crede și nu te voi considera printre creștini decât după ce te voi fi văzut în Biserica lui Cristos”. Iar el râdea de acesta, zicând: „Așadar pereții au ajuns să dea naștere creștinilor?” Și, una-două, el zicea că deja a devenit creștin. Iar Simplicianus îi răspundea de fiecare dată, și din nou era repetată expresia „cu pereții”, sub privirile zâmbitoare ale celuilalt. Căci el se temea să-și ofenseze prietenii, mândri cinstitori ai demonilor, ale căror vrăjmășii socotea că se vor prăvălii la tot din culmea strălucirii lor babiloniene, întocmai ca din cedrii Libanului, cedrii pe care Domnul nu-i distrusese încă. 

Dar, mai apoi, citind necontenit și minunându-se de ceea ce citea, a sorbit tăria și s-a temut să nu fie tăgăduit de Cristos în fața sfinților îngeri, dacă și el s-ar teme „să-l mărturisească pe Cristos pe el în fața oamenilor”, și i s-a părut că se face vinovat de o mare crimă, în cazul în care s-ar rușina de taina smereniei Cuvântului Tău, și nu s-ar rușina de misterele nelegiuite ale trufașilor demoni, cel pe care el îi acceptase ca un trufaș imitator al acestora; i-a fost rușine tare de această deșertăciune, și a roșit în fața adevărului, și, pe neașteptate, i-a zis lui Simplicianus, așa cum povestea el însuși: „Să mergem la Biserică, căci vreau să devin creștin”. Iar acela, fără să se lase cuprins de veselie, s-a dus cu el. acolo, însă, a fost supus doar primelor taine ale catehezei, și, nu mult după aceea, i-a fost dat numele ca să fie renăscut prin botez, spre uimirea Romei și spre bucuria Bisericii....” .

Dacă bătrânul Victorianus nu s-ar fi încumetat să facă acest pas hotărâtor și să intre astfel în turma credincioșilor „practicanți”, tot ne-am aminti de el ca de un filosof eminent. Poate că l-am admira încă în el pe gânditorul care, cel dintâi, a conceput elementele teoriei interne a Sf. Treimi, ale cărei formule definitive pentru Occident aveau să fie elaborate de Sf. Augustin. Ne putem chiar imagina că ar fi fost capabil, fără să intre în Biserică, să-și compună imnurile închinate Sf. Treimi; în acest caz, și numele lui ar rămâne printre cele ale poeților dogmei . Nici că i s-ar potrivi un titlu mai bun. Nu ar fi meritat să poarte numele, comun la drept vorbind și, în ochii multora, lipsite de relief, dar dintre toate cel mai frumos când ajungi să-i înțelegi întinderea: n-ar fi fost mai catolic.


H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, pp. 230-239.

   


duminică, 7 ianuarie 2024

Tentațiile noastre față de Biserică/2

Dificultatea devine pentru unele spirite și mai vie, durerea pentru unele suflete și mai sfâșietoare, când constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare, prin efectul cauzelor care zădărnicesc orice inițiativă, acțiunea Bisericii este departe de a fi eficientă. Departe de a merge înainte, ea dă înapoi. Chiar acolo unde, în aparență, influența sa este recunoscută, încurajată, ea nu înstăpânește Evanghelia, iar ordinea socială nu este transformată după principiile ei. Or, nu judecăm pomul după roadele lui? Și atunci, nu suntem îndreptățiți oare să credem că Biserica și-a trăit traiul? Nu este nevoie oare să ne temem că nu va putea nicicând să-și îndeplinească decât simbolic ceea ce alții își închipuie că realizează cu adevărat? Nu trebuie, prin urmare, să transferăm asupra acestora încrederea pe care i-o consacrasem? 



Câte echivocuri, într-un raționament în aparență atât de simplu! Desigur, dacă fiecare ar fi în Biserică ceea ce trebuie să fie, este limpede că Împărăția lui Dumnezeu ar înainte în alt ritm, în ciuda obstacolelor mereu sporite din jurul ei, așa cum am văzut într-un capitol precedent, și chiar dacă rămân nevăzute pentru cei neluminați de Dumnezeu. Tot atât de adevărat este că o anumită incidență istorică sau un anumit context social, independent de voința individului, pot crea condiții defavorabile, neînțelegeri profunde, „divorțuri”, ridicând astfel probleme serioase. Dar pentru a avea sorți de reușită în rezolvarea acestor probleme, sau cel puțin, dacă este necesar să recunoaștem că unele dintre ele sunt, deocamdată, de nerezolvat, pentru a ne menține încrederea intactă, trebuie să risipim multe din echivocurile latente. Lăsând, deci, la o parte, toate considerentele de ordin sociologic, să ne ocupăm mai întâi de acest discernământ prealabil . 


Când este vorba despre Biserică, să nu judecăm în termeni de aproape și de departe, de succes și de eșec, cum se procedează cu lucrurile vremelnice. Bunul suprafiresc a cărui lucrătoare este în lumea de aici se totalizează în nevăzut. El se regăsește în veșnicie. Din generație în generație, comuniunea sfinților se lărgește. Dar să nu visăm la o Biserică spectaculos triumfătoare. Învățătorul său nu i-a promis succese răsunătoare și mărețe. Fără să cedăm elocinței sau vreunui sentiment romantic, ci enunțând o lege a naturii sale, să amintim despre ea cuvintele lui Pascal: „ea trebuie, asemenea lui Cristos, să fie în agonie până la sfârșitul lumii. Să nu uităm exigențele înțelepciunii mântuitoare” . Să o vedem la lucru în viața și în faptele lui Isus: această privire ne va ajuta, în neliniștea noastră, să nu ne pierdem răbdarea. Ea ne va ajuta să trecem peste neliniște și să ajungem la liman, depășind acea resemnare care ar putea duce la prăbușire. Apostolul trebuie să știe să aștepte. Preotul trebuie deseori să accepte că se poate simți neputincios. El trebuie să accepte că nu este aproape niciodată înțeles. 


Mai presus de toate, să nu înțelegem greșit această Împărăție a lui Dumnezeu, care este scopul Bisericii și pe care ea are misiunea de a o anticipa. E vorba de credința în întregul ei. Fără să ignorăm câtuși de puțin urgența problemelor cetățenești și aportul de neînlocuit al Bisericii în rezolvarea lor , cum putem uita că ea vrea să rezolve o problemă mai înaltă și mai vastă, mai statornică și mai deplină? Asemenea maladiilor care evoluează în mediul purtător de germeni, luptând cu remediul și renăscând sub o altă formă imediat ce le-am crezut învinse, răul radical pe care omul îl poartă în adâncul său reapare cu aspecte imprevizibile, chiar dacă în fond răul este același, pe măsură ce societatea se transformă. Psihologia, obiceiurile, raporturile sociale evoluează: omul rămâne cu răul lui. Aceasta nu înseamnă însă că nu este nevoie să încercăm totul în căutarea binelui. Tenacitatea răului nu poate fi decât o incitare la o luptă și mai înverșunată și de mai mare durată. Dacă am presupune – din păcate suntem încă departe de așa ceva! – că societatea funcționează perfect, nu ca o mașină economică sau politică din cale-afară de puternică, ci ca ordine exterioară cum nu se poate mai umană, atunci lucrarea Bisericii nu ar fi, să spunem așa, începută. Căci ea nu vrea să ne așeze în existența pământească, ci să ne înalțe deasupra ei. Aducându-ne mântuirea lui Isus Cristos, ea vrea să ne smulgă din răul care este în noi și să ne deschidă unei noi existențe. În schimb, dacă ea ar căuta înainte de toate eficiența temporală, nici măcar aceasta nu i-ar fi dată. Dacă ar aștepta, pentru a împlini între oameni opera de mântuire, condiții temporale mai bune – în orice fel ne-am imagina acest optim – ea n-ar fi credincioasă misiunii sale, care nu este să scoată la liman, în viitor, o omenire îndepărtată ce va să vină, ci, de-a lungul timpului, întregul neam omenesc; nu o omenire mitică, ci oamenii concreți din fiecare generație. 


Dacă vrem să rămânem realiști, nu trebuie să ne înșelăm asupra obiectului preocupării noastre. Dacă vrem să fim eficienți, nu trebuie să ne bazăm pe mijloace prea extrinsece, care ar putea să ne îndepărteze de țel. Dacă putem – iar uneori chiar trebuie – să fim severi față de cei care poartă numele de catolici – față de noi înșine – trebuie să fim așa cu bună știință, în numele unor criterii care să nu fie falsificate. Nu trebuie să pierdem din vedere esențialul. 


Dar, acest esențial – care n-ar putea rămâne în orizontul nostru ca obiectiv îndepărtat dacă am refuza să-l admitem ca făcând parte din acțiunea noastră prezentă – nu trebuie considerat din punct de vedere cantitativ. Dumnezeu ne mântuiește unii prin alții după legi care ne rămân necunoscute în aplicarea lor concretă, dar al căror principiu se impune credinței noastre. Acestea sunt legile tainice ale mântuirii noastre. Nici astăzi rugăciunea în numele nostru și jertfa iubirii nu și-au pierdut nimic din puterea tainică. Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât un singur sfânt, ar fi de-ajuns ca să mărturisească valoarea divină a principiului care i-a dat formă. Dar avem noi oare privirea destul de curată și știm oare să ne-o îndreptăm așa încât să vedem în rândurile noastre, în această ordine a sfințeniei, eficiența Bisericii? Să încercăm cel puțin să o întrezărim. Aparențele compacte să nu ne ascundă realitatea centrală. Dezbaterile idelogice zgomotoase să nu ne împiedice să auzim respirația liniștii… cap al unei comunități care nu cuprindea la vremea aceea decât oameni simpli, cu puțină știință de carte, fără vreo înrăurire asupra sorții Imperiului, marele sfânt Ciprian spunea odinioară: „Noi nu suntem filosofi în vorbe, ci în fapte; nu spunem lucruri mari, ci le trăim” . Acest cuvânt de umilă mândrie rămâne mereu adevărat. Esențialul nu este un obiect de discurs. Vitalitatea creștină este mult mai puțin dependentă decât am crede de tot ceea ce se discută și se operează sau se dezmembrează în fiecare epocă pe scena politică. În spatele agitației politice, opinia publică, curentele de idei și controversele, departe de colțurile de stradă și de piețele publice, scăpând de indiscreții și de anchete, se menține, se transmite, se reînnoiește o viață pe care este aproape imposibil să o judecăm din exterior. Orbi care văd, surzi care aud, morți care reînvie, nefericiți care sunt evanghelizați . Împărăția lui Dumnezeu luminează în taină. Ici și colo, scăpărări bruște ne-o descoperă. Pete de lumină se alcătuiesc, se întind, se unesc între ele. Câteva puncte în noapte licăresc cu o strălucire mai vie. Uneori, câteva pete de sânge, ca să ne trezească atenția. Toate sunt semne prevestitoare. 


În mijlocul atâtor discuții despre creștinismul timpului nostru, în mijlocul atâtor plângeri privind „inadaptarea”, ori „ineficiența” lui, să nu încetăm, deci, la aceste considerații foarte simple. Cei mai buni creștini, cei mai plini de viață, nu se numără neapărat, nici în general, printre savanți sau printre șmecheri, nici printre intelectuali, nici printre politicieni, nici printre „autoritățile sociale”. În consecință, vocea lor nu răsună în presă, faptele lor nu atrag atenția publicului. Viața lor este nevăzută pentru ochii lumii și, dacă ajung să fie de oarecare notorietate, aceasta este o excepție și nu se întâmplă decât târziu, cu riscul unor ciudate deformări. Chiar și în sânul Bisericii, unii dintre ei dobândesc un prestigiu de necontestat doar după moarte. Și, totuși, ei sunt cei care contribuie mai mult decât ceilalți să facă astfel încăt pământul să nu se transforme într-un infern. Cei mai mulți nici nu se întreabă dacă credința lor este „adaptată”, nici dacă este „eficientă”. Se mulțumesc să o trăiască, așa cum trăiesc realitatea însăși, mereu actuală, și fructele care rodesc din ea, adesea neștiute, sunt minunate. Chiar dacă nu au acționat ei înșiși în exterior, ei se află la originea tuturor inițiativelor, a tuturor activităților, a tuturor lăcașurilor care nu trebuie să rămână zadarnice. Ei sunt cei care păstrează sau ne redau oarecare speranță. Am îndrăzni oare să spunem că ei nu mai sunt azi atât de numeroși, atât de activi ca în alte timpuri? . 

Pentru un vis de eficiență himeric, poate, să nu rămânem orbi la rodnicia reală a Maicii noastre.     


H. DE LUBAC, Meditație asupra Bisericii, Humanitas, pp. 227-230.

 


vineri, 29 decembrie 2023

Cateheza 1: despre vicii și virtuți. Păzirea inimii

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri, 27 decembrie 2023


Cateheze. Viciile şi virtuţile. 1. Introducere: păzirea inimii


Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!


Astăzi aş vrea să introduc un ciclu de cateheze despre tema viciilor şi a virtuţilor. Şi putem porni tocmai de la începutul Bibliei, acolo unde Cartea Genezei, printr-o relatare despre primii părinţi, prezintă dinamica răului şi a ispitei. Să ne gândim la paradisul pământesc. În cadrul idilic reprezentat de grădina Edenului, apare un personaj care devine simbolul ispitei: şarpele, acest personaj care seduce. Şarpele este un animal viclean: se mişcă lent, târându-se pe teren, şi uneori nici nu-ţi dai seama de prezenţa sa - este silenţios -, pentru că reuşeşte să se mimetizeze bine cu ambientul şi mai ales acest lucru este periculos.


Când începe să dialogheze cu Adam şi Eva, demonstrează că este şi un dialectic rafinat. Începe aşa cum se face în bârfele rele, cu o întrebare răutăcioasă: "A spus cu adevărat Dumnezeu să nu mâncaţi din niciun pom al grădinii?" (Gen 3,1). Fraza este falsă: în realitate, Dumnezeu a oferit bărbatului şi femeii toate roadele din grădină, în afară de cele ale unui pom precis: pomul cunoaşterii binelui şi răului. Această interdicţie nu vrea să-i interzică omului uzul raţiunii, cum se interpretează uneori rău, ci este o măsură de înţelepciune. Ca şi cum ar spune: recunoaşte limita, nu te simţi stăpân a toate, pentru că mândria este începutul tuturor relelor. Şi astfel, istoria ne spune că Dumnezeu îi pune pe primii părinţi ca stăpâni şi păzitori ai creaţiei, dar vrea să ferească de prezumţia de atotputernicie, de a se face stăpâni ai binelui şi ai răului, care este o ispită, o ispită urâtă şi acum. Aceasta este capcana cea mai periculoasă pentru inima umană.


Aşa cum ştim, Adam şi Eva nu au reuşit să se opună ispitei şarpelui. Ideea unui Dumnezeu care nu este chiar bun, care voia să-i ţină supuşi, s-a strecurat în mintea lor: de aici prăbuşirea a toate.


Cu aceste relatări, Biblia ne explică faptul că RĂUL NU ÎNCEPE ÎN MOD ZGOMOTOS, când un fapt este de acum evident, ci răul începe cu mult înainte, când începe să se întreţină cu el, să-l legene în imaginaţie, gânduri, ajungând să fie capturat de linguşirile sale. Uciderea lui Abel nu a început cu o piatră aruncată, ci cu supărarea pe care Cain a păstrat-o în mod tragic, făcând-o să devină un monstru înăuntrul său. Şi în acest caz, nu valorează nimic recomandările lui Dumnezeu.


Cu diavolul, iubiţi fraţi şi surori, nu se dialoghează. Niciodată! Nu trebuie să se discute niciodată. Isus n-a dialogat niciodată cu diavolul; l-a alungat. Şi în deşert, în timpul ispitirilor, nu a răspuns cu dialogul; pur şi simplu a răspuns cu cuvintele din Sfânta Scriptură, cu cuvântul lui Dumnezeu. Fiţi atenţi: diavolul este un seducător. A nu dialoga niciodată cu el, pentru că el este mai viclean decât noi toţi şi ne va face să plătim. Când vine o ispită, a nu dialoga niciodată. A închide uşa, a închide fereastra, a închide inima. Şi astfel, ne apărăm de această seducţie, pentru că diavolul este viclean, este inteligent. A încercat să-l ispitească pe Isus cu citatele biblice, prezentându-se ca un mare teolog. Fiţi atenţi! Cu diavolul nu se dialoghează şi cu ispita nu trebuie să ne întreţinem, nu se dialoghează. Vine ispita: închidem uşa, păzim inima.


Trebuie să fim păzitori ai propriei inimi. Şi pentru aceasta nu dialogăm cu diavolul. Este recomandarea - păzirea inimii - pe care o găsim în diferiţi Părinţi, sfinţii. Şi noi trebuie să cerem acest har de a învăţa să păzim inima. Este o înţelepciune aceea de a şti să păzim inima. Fie ca Domnul să ne ajute în această lucrare. Dar CINE PĂZEȘTE PROPRIA INIMĂ PĂZEȘTE O COMOARĂ. Fraţilor şi surorilor, să învăţăm să păzim inima.


________________


Şi vă rog să nu uităm să ne rugăm pentru cei care suferă consecinţele teribile ale violenţei şi ale războiului, în special să ne rugăm pentru martirizata Ucraina şi pentru populaţiile din Palestina şi Israel. Războiul este un rău. Să ne rugăm pentru sfârşitul războaielor.


Şi pentru toţi binecuvântarea mea!


Franciscus


Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

miercuri, 28 octombrie 2020

Slujitorii lui Dumnezeu, Iosif și Victoria Ulma, împreună cu cei şase copii. Familie de martiri


de Gianpiero Pettiti

Iosif Ulma şi soţia lui, Victoria Niemczak, au fost supranumiţi "samaritenii din Markowa", de la numele satului lor polonez, dar şi pentru că în Biblia găsită în casa lor erau subliniate cu roşu câteva versete din pilda Bunului Samaritean, din Evanghelia după Luca.

Cu toate acestea, apare nedrept sau cel puţin reductiv să fie numiţi astfel, pentru că, în vreme ce personajul de evanghelică amintire, în afară de faptul de a fi depăşit seculara prejudecată şi de a fi coborât de pe animalul său, a dat din partea lui, în afară de timp, numai uleiul şi vinul folosite pentru pansare, şi doi bănuţi, pe care i-a predat hangiului, "samaritenii" polonezi şi-au pus în joc însăşi viaţa lor.

Înainte de al II-lea Război Mondial, localitatea Markowa era un sătuc agricol foarte vivace, cu ţărani profund catolici şi întreprinzători, acolo trăind şi circa o sută de evrei. Aici se experimentau noi culturi şi tehnici agrare, lucru în care excela Iosif Ulma, născut în anul 1900, un abil pomicultor şi pasionat apicultor, care cultiva şi interese culturale, fiind foarte activ şi în asociaţia "Tinerii Catolici". Devora cărţile şi avea hobby-ul fotografiei, graţie căreia noi posedăm astăzi o frumoasă colecţie fotografică cu cei din familia lui.


O va cunoaşte şi se va îndrăgosti de Victoria Niemczak (născută în anul 1912), pe care o va lua în căsătorie în anul 1935, imediat sosind şi cei şase copii ai lor: Stanisława (alintată Stasia), născută în 18 iulie 1936; Barbara (alintată Basia), în 6 octombrie 1937; Władysław (Wladzio), născut în 5 decembrie 1938; Franciszek (Franuœ), născut în 3 aprilie 1940; Antoni (Antoœ), născut în 6 iunie 1941; Maria (Marysia), născută în 16 septembrie 1942.

În momentul în care va începe deportarea sistematică în câmpurile de concentrare a evreilor prezenţi pe teritoriul polonez, aceştia vor reuşi să se salveze numai ascunzându-se în casele celor care acceptau să-i primească. Cercetările din ultimii ani au scos la lumină foarte multe episoade de eroism autentic a cel puţin şase mii de polonezi care, cu riscul vieţii lor au ascuns şi salvat astfel evrei, în ciuda nemţilor care ameninţau cu uciderea oricui ar fi făcut acest lucru.

Şi în satul Markowa mulţi polonezi au primit şi ascuns evrei în casele lor. Soţii Ulma au ascuns în casa lor. Nu unul, ci opt evrei, profitând de faptul că locuiau departe de centrul satului şi, cel puţin în aparenţă, ar fi fost mai feriţi de percheziţiile naziştilor. Se crede că "Iuda" ar fi fost poliţaiul de origine ucraineană, pe nume Włodzimierz Leœ, care de multă vreme le cerea bani, astfel că, în puţină vreme, aceştia trebuiseră să vândă toate proprietăţile familiei. În momentul în care nu au mai avut ce să-i dea poliţaiului, acesta i-ar fi denunţat autorităţilor.

Astfel, în dimineaţa zilei de 24 martie 1944, naziştii au încercuit casa familiei Ulma şi i-au capturat pe cei opt evrei ascunşi acolo, împuşcându-i imediat pe toţi cu un glonţ în ceafă. Apoi a sosit rândul stăpânilor casei, vinovaţi de a-i fi ascuns pe evrei la ei: Iosif şi Victoria au fost ciuruiţi în pragul uşii, în faţa copiilor lor şi a multor altor martori, aduşi anume ca să asiste la execuţie, ca să nu facă şi ei la fel ca soţii Ulma.

Plânsul disperat al celor şase copii, cel mai mare având opt ani, în vreme ce cel mai mic avea numai un an şi jumătate i-a supărat pe soldaţii nazişti. Imediat, cuprinşi de o mânie de nedescris, au deschis focul asupra lor, exterminând astfel întreaga familie. "V-am scutit de greutatea de a fi trebuit să vă gândiţi la ei", spun aceştia în batjocură celor prezenţi care, în mai puţin de zece minute a trebuit să asiste la uciderea a 16 persoane; ba nu, a 17 persoane, deoarece Victoria era gravidă în luna a şaptea. Îngropaţi în grădina casei de către concetăţeni, constrânşi să sape gropile lor, zece luni mai târziu vor fi deshumaţi pe ascuns şi, cu riscul represaliilor, i-au dus şi i-au înmormântat în cimitirul parohial din Markowa. Atunci se va descoperi că creatura din sânul femeii mai avea puţin şi ar fi ieşit la lumină.

Iosif şi Victoria Ulma, în anul 1995, au fost recunoscuţi "Drepţi între naţiuni". În anul 2003, Dieceza de Przemyœl a deschis cauza lor de beatificare, incluzându-i iniţial în grupul alcătuit din 122 de martiri polonezi din al Doilea Război Mondial, în frunte stând preotul Henryk Szuman. În cursul fazei diecezane s-a decis să fie adăugaţi acestui grup şi cei şase copii, datorită credinţei părinţilor lor. Procesul s-a încheiat în ziua de 24 mai 2011 în dieceza de Pelplin.

În anul 2017, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor a acceptat cererea Mons. Adam Szal, arhiepiscop de Przemyœl, ca procesul familiei Ulma să continue separat de ceilalţi din grup.

Drumul lor spre cinstea altarelor a devenit, deci, autonom, în aşteptarea ca ceea ce mulţi deja cred să fie recunoscută de Biserică: adică să fie recunoscut că această familie a mărturisit iubirea într-un mod excepţional, până la martiriu.

Sursa: http://www.santiebeati.it/dettaglio/92819

Foto: www.yadvashem.org/righteous/stories/ulma.html

Traducere de pr. Damian Pătraşcu, OFMConv.

sâmbătă, 29 august 2020

Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.


Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

miercuri, 17 iunie 2020

CREDINȚĂ ȘI RELIGIE. ÎN CE/CINE SE CREDE? Răspunsul lui Dostoievsky



Pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătrașcu
Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – Roman (NT)

         Timpul nostru este unul plin de contraste. Lumini şi umbre se urmăresc şi se ciocnesc, deseori în ritmuri convulsive, şi fac dificilă analiza situaţiei. Pericolul maniheismului stă la pândă, sugerat de ambiguitatea condiţionărilor în care omul se găseşte. Ca întotdeauna în istorie, binele şi răul influenţează societatea şi o orientează într-un sens sau altul, neavând însă niciodată o dominaţie definitivă. Pentru o analiză obiectivă a situaţiei este necesară nu numai o seninătate în judecată, ci şi o capacitate de a vedea dincolo de aparenţe.
         Cu siguranţă, aspectele pozitive, capabile să alimenteze speranţa, nu
lipsesc astăzi. În enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), Fericitul Ioan Paul al II-lea vorbeşte de o progresivă convergenţă a popoarelor faţă de idealurile şi valorile evanghelice, şi enumeră unele: refuzul violenţei şi al războiului, respectul faţă de persoana umană şi drepturile acesteia, dorinţa de libertate, dreptate şi fraternitate, tendinţa de depăşire a rasismelor, afirmarea demnităţii şi valorizarea femeii. Pe alte fronturi se vorbeşte de o redeşteptare a sacrului, o răspândire a nostalgiei faţă de Absolutul care ia locul afirmării ateismului dintr-o anumită perioadă, destul de recentă. Şi Scrisoarea Apostolică Mottu proprio Porta Fidei a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, emisă cu ocazia anunţării Anului Credinţei, aminteşte că „se întâmplă destul de des ca oamenii creştini să se preocupe mai mult de consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca o  condiţie evidentă a convieţuirii” (nr. 2).
         Dacă aspectele pozitive nu lipsesc, cele negative sunt numeroase şi îngrijorătoare. Indiferentismul, agnosticismul, ateismul, mai mult practic decât teoretic, relativismul, au cucerit largi straturi ale societăţii noastre. Statisticile spun că 89% (10% nu, 1% nu ştie) din români se declară religioşi/creştini[1]. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cât priveşte credinţa, numai o minoritate profesează „toată” credinţa Bisericii. În privinţa incidenţei credinţei în propria viaţă, numai pentru puţini ea are o influenţă puternică; pentru majoritatea, importanţa credinţei este minoră sau chiar nulă. Pentru a sintetiza, am putea spune că suntem mai mult religioşi, decât credincioşi.
         Să ne gândim, de exemplu, la sectorul mass media. Răsfoind unele ziare şi privind anumite programe la televizor, mi-ar veni să spun că trăim într-o epocă postcreştină, foarte pacific secularizată. Practica religioasă trezeşte uimire, ca fiind ceva arhaic, în vreme ce abandonarea şi negarea – sau mai bine spus, uitarea – lui Dumnezeu nu mai interesează pe nimeni: dacă este luată în consideraţie, aceasta se face pentru a mai avea un breaking news în plus.
         Aţi urmărit anumite programe de serviciu? În ambiente elegante, el, ea, celălalt, cealaltă, cu multă candoare povestesc aventurile lor extraconjugale, ca şi cum ar fi vorba de episoade din punct de vedere moral licite, ba chiar pozitive. Mai grav apoi este să notăm cum valori ca: fidelitatea, castitatea, rugăciunea, umilinţa, sunt respinse sau uitate, considerate relicve ale trecutului. Multe pagini ale celor mai răspândite ziare sunt pline de pornografie, iar publicitatea se foloseşte de trupul femeii chiar şi pentru a vinde mai multă brânză sau  şuncă.
         O altă dificultate pentru credinţa creştină, de această dată strict pentru ambientul nostru din România, este creată de emigrarea multor credincioşi de-ai noştri în ţări cu o veche tradiţie creştină, dar care în aceşti ultimi ani suferă de o amnezie şi o carenţă destul de gravă în transmiterea credinţei. Dar, pentru că acest argument ar merita un simpozion aparte, mă opresc aici, limitându-mă numai să-l semnalez.  
         Problema este gravă: se creează o cultură vătămătoare pentru credinţă şi pentru viaţa morală, mai ales printre tineri.
         Acum vrem să încercăm să răspundem unui interogativ, vechi dar totdeauna nou, astăzi foarte urgent pentru trezirea conştiinţelor din letargie: de ce nu se mai crede? De ce, după educaţia religioasă avută în copilărie, ne găsim pe căi atee, agnostice şi indiferente? Chestiunea este complexă; ea implică psihologia, pedagogia, etica, dogmatica, sociologia. Pentru un răspuns la aceste interogaţii dăm cuvântul acum lui Feodor Dostoievsky, cunoscutul scriitor rus de faimă mondială, care, consider, nu mai are nevoie de alte prezentări.

***

         În ultimii ani ai vieţii Dostoievsky devenise un fel de stareţ, consilier spiritual, mai ales al tinerilor; „ghidul spiritual al poporului rus” îl numea Berdjaev. Lumea, şi mai ales tinerii, i se adresa pentru a primi mângâiere, sfaturi, explicaţii. Cu un an înaintea morţii (1881), primea o scrisoare de la o tânără studentă. Tânăra îi mărturisea propria suferinţă pentru că şi-a pierdut credinţa. În data 15 ianuarie 1880, scriitorul răspundea:

„[…]. Cât priveşte scrisoarea dumneavoastră, ce aş putea să vă răspund? Acestor întrebări nu se poate răspunde printr-o scrisoare […]. Dacă vreţi, treceţi pe la mine şi, chiar dacă de obicei am puţin timp, între patru ochi se vede şi se spune mult mai mult decât într-o scrisoare, în care tonul este abstract. Scrisoarea dumneavoastră este caldă, cordială şi sinceră. Dumneavoastră suferiţi cu adevărat şi nu puteţi să nu suferiţi; de ce vă chinuiţi atâta? Şi alţii şi-au pierdut credinţa, dar sau mântuit. Îmi scrieţi că au distrus în dumneavoastră credinţa în Cristos. Dar cum de nu v-aţi pus, înainte de toate, întrebarea: cine sunt cei care îl neagă pe Cristos ca Mântuitor? Eu nu întreb dacă sunt buni sau răi, ci dacă-l cunosc pe Cristos în substanţa lui. Credeţi-mă, nu-l cunosc, pentru că, după ce l-ar fi cunoscut, chiar şi numai în parte, nu se poate să nu se vadă că este ceva excepţional şi nu o fiinţă comună/obişnuită, asemănător cu toţi oamenii buni sau răi. În al doilea rând, toţi aceia sunt aşa de slabi pentru că nu au nici măcar o minimă pregătire ştiinţifică pentru a cunoaşte ceea ce neagă. Aceştia neagă cu mintea. Dar este pură mintea lor şi este senină inima lor?
Repet, eu nu spun că sunt oameni răi, dar sunt contagiaţi de acel element morbid general care se află în toţi ruşii din intelighentia, de felul lejer de a trata argumentele, de o prezumţie atât de excepţională, la care nici măcar marile minţi europene nu ar fi visat, în sfârşit, de fenomenala ignoranţă a ceea ce judecă.
Ar fi de ajuns aceste consideraţii, cred, pentru a vă opri în negarea dumneavoastră, sau cel puţin pentru a vă face să reflectaţi, să vă îndoiţi. Eu cunosc numeroşi negatori care, la sfârşit, au trecut cu toată fiinţa lor la Cristos. Dar aceştia aveau sete sinceră după adevăr, şi cel care caută nu poate să nu găsească. Vă mulţumesc mult pentru caldele dumneavoastră cuvinte adresate mie şi despre mine. Vă strâng mâna şi, dacă veţi vrea, la revedere. Al Dumneavoastră F. Dostoievsky”[2].


***

Această scrisoare merită o reflecţie atentă pentru că este foarte actuală, punctuală şi clară, în particular pentru creştinismul nostru din România, şi în general pentru cel  din Europa.
Înainte de toate, o premisă: nu suntem credincioşi pentru că suntem buni, sau atei, sau răi. Credinţa şi necredinţa au alte rădăcini, chiar dacă bunătatea sau răutatea sunt elemente ce determină sufletul să accepte sau să respingă credinţa.
După Dostoievsky, prima cauză a necredinţei este ignoranţa privitoare la „substanţa” lui Cristos. Cristos nu este cunoscut în „substanţa lui, adică în profunzimea lui, în misterul personalităţii lui unice şi transcendente, ca cel care a rostit  «cuvinte veşnice», care este mântuirea omului (pentru că omul nu este în stare să se mântuiască, ci este mântuit de revelaţie şi apoi de Cristos, adică de intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa lui), ca cel care «poartă în sine şi în Cuvântul lui idealul frumuseţii», «omul fără măsură, fără limite bun». Cu alte cuvinte, ca cel în care se manifestă plinătatea umanităţii şi a divinităţii”.
Astfel îl cunoscuse Dostoievsky pe Cristos, după ani de suferinţă interioară. „Nu asemenea unui copil eu cred în Cristos şi îl profesez, ci osana mea a trecut prin marele cuptor al îndoielilor”[3]. „Marele cuptor al îndoielilor” se referă mai înainte la tentaţia atee, apoi la cea iluministă, care vede în Cristos „omul divin”, adică omul în care se manifestă maximumul de înţelepciune şi de moralitate, dar nu Dumnezeul întrupat. Studiul Părinţilor Bisericii iluminase căutarea interioară a scriitorului şi îl ajutase să ajungă la credinţa Bisericii, singura capabilă să mântuiască. „Mulţi cred că este suficient să creadă în morala lui Cristos pentru a fi creştini. Nu morala lui Cristos, nici învăţătura lui Cristos nu vor fi cele care vor salva lumea, ci credinţa în acestea, faptul că Isus Cristos s-a întrupat”[4].
A doua cauză a necredinţei – tot după Dostoievsky – este superficialitatea. Este un apendice al ignoranţei, se hrăneşte cu diletantism cultural, se ornează cu beteli ciudate, deseori este umflată şi cârcotaşă. Ultima cauză este impuritatea minţii şi a inimii (Este pură mintea şi este senină inima lor?). Scriitorul face aluzie la prejudecăţile intelectuale, la prezumţia de a şti şi de a defini totul, la lipsa luminii interioare, cauzată de păcatul care împiedică să se vadă şi să se înţeleagă.


  ***

Analiza făcută de Dostoievsky este substanţial exactă. Pentru a o înţelege mai bine, precizăm câteva adevăruri teologice. Credinţa nu este opera inteligenţei şi a voinţei omului, ci darul lui Dumnezeu, un har a cărui origine şi al cărui motiv se găsesc numai în iubirea lui Dumnezeu şi în voinţa lui de a mântui oamenii. A spune acest lucru nu înseamnă a afirma că omul nu poate şi nu trebuie să facă nimic pentru a ajunge la credinţă şi a persevera în ea. Primatul harului în credinţă nu distruge libertatea omului: el poate să consimtă şi să coopereze cu harul credinţei, dar poate şi să refuze să-şi dea propriul asentiment şi propria cooperare, şi să rămână, astfel, în necredinţă. Acceptarea credinţei depinde totdeauna de libertatea umană.
Două sunt principalele elemente care împiedică dezvoltarea şi viaţa credinţei: întunericul minţii şi îngreunarea inimii. În privinţa primului element este oportun să amintim învăţătura Sf. Augustin. Credinţa – aminteşte Sfântul – precedă raţiunea. Deci, crede ut intelligas[5], adică pentru a înţelege trebuie să crezi, pentru că inteligenţa este premiul credinţei; dar este adevărat şi contrariul: intellige ut credas[6], pentru că este raţiunea cea care demonstrează „cui trebuie să se creadă”[7]. Mai mult încă, „a crede nu este altceva decât un gând însoţit de asentiment. Nu oricine gândeşte, crede […], dar oricine crede, gândeşte; şi gândeşte crezând şi crede gândind”[8].
Intellige ut credas augustinian se poate parafraza astfel: forţează-te, cu ajutorul studiului aprofundat, să descoperi valoarea şi puterea motivelor de credibilitate, să înţelegi din interior creştinismul tău, să observi lumina pe care aceasta o proiectează asupra existenţei noastre, să-i percepi profunda frumuseţe, pentru ca actul tău de credinţă să fie mai deplin, mai personal şi mai matur; să fie mai puţin dependent de condiţionările sociologice şi psihologice externe, şi mai mult „al tău”; să fie mai bucuros, mai iradiant asupra celor care te întâlnesc.
Acum este necesar să recunoaştem că mulţi dintre contemporanii noştri, din punct de vedere spiritual şi intelectual adulţi, pe teren religios au rămas la un nivel elementar. Mai rău încă, şi-au „creat” o credinţă proprie, apelând la izvoare contaminate, superficiale, foarte bine îngropate, pentru a ascunde inconsistenţa ei. În acest sens apar continuu „cărţi”, „romane”[9], „descoperiri”[10] prezentate pe posturi de televiziune ca Discovery, şi cântăreţi care se folosesc de simboluri creştine pentru a provoca şi a-şi creşte audienţa, ca de exemplu Madonna care s-a arătat crucificată, sau Lady Gaga care poartă crucea în părţile joase ale corpului.
Ne întrebăm: ce poate găsi un cititor obişnuit în lectura sau vizionarea acestor cărţi şi emisiuni? Dacă are o credinţă robustă va încerca o tristeţe profundă faţă de superficialitatea şi banalitatea cu care se tratează argumente atât de grave şi atât de delicate; dacă nu are credinţă, sau are puţină, va sfârşi prin a se complace şi mai mult în letargia agnostică.
Nu arareori ignoranţa religioasă determină omul să-şi construiască un dumnezeu după propria imagine şi asemănare, şi aceasta este, cred, forma cea mai răspândită în zilele noastre. Atunci când această construcţie este ornată de artă, rezultă statui de idoli înaintea cărora se prosternează autori şi admiratori. A propos de dumnezeul lui Sartre, Julien Green scria în jurnalul său, în ziua de 20 ianuarie 1951: „Muştele a lui Sartre, operă superbă şi plină de forţă, nu lipsită de frumuseţe. Discursul Electrei în faţa statuii lui Zeus […]. Aici autorul se dezlănţuie în ateismul său şi cred că va tulbura mulţi spectatori. Dar dumnezeul pe care Sartre ni-l prezintă este atât de mediocru şi limitat, încât nu este dificil să înţelegem ateismul autorului faţă de un asemenea dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dumnezeul lui Sartre, eu aş fi ateu de douăzeci de ori în loc de una, aş fi ateu de acel dumnezeu, şi încă unul fanatic. Dar, aşa cum se întâmplă, există totdeauna o eroare de persoană”.


***

Celălalt element negativ pentru credinţă este îngreunarea inimii, adică imoralitatea în sensul cel mai vast. A crede nu înseamnă în primul rând a adera la un complex de adevăruri, ci a adera la Isus Cristos, a fonda pe el viaţa noastră. Cu alte cuvinte, „înseamnă a-l privi pe Cristos faţă în faţă, a aşeza persoana noastră în raport cu viaţa lui, a ne pune sub privirea lui, a primi de la el adevărul nostru, a învăţa de la el cine suntem şi cine trebuie să fim. Înseamnă a accepta cu inteligenţa noastră că în el ne este dată puterea de a deveni ceea ce el este, şi a adera la această putere cu întreaga noastră inimă şi cu toată voinţa noastră”[11].
În consecinţă, credinţa este un raport interpersonal între Cristos şi om: raport liber, plin de iubire, încrezător. Atunci când omul în mod liber comite păcatul, rupe acest raport pentru că îl refuză pe Cristos. Se verifică aici ceea ce spune Sf. Augustin: păcatul „tulbură, închide şi orbeşte ochiul inimii cu care se vede Dumnezeu”.  Aşa cum ochiul exterior, dacă este bolnav, fuge de lumina pentru care este făcut, „la fel şi ochiul inimii, tulburat şi rănit, se depărtează de  lumina dreptăţii, nu îndrăzneşte să o contemple, nu este capabil să facă acest pas”. De aceea, „sarcina noastră în această viaţă constă în a păstra sănătos ochiul inimii pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Cu acest scop se celebrează sfintele mistere şi se ascultă Cuvântul lui Dumnezeu”. Acum, „ce anume tulbură ochiul inimii? Cupiditatea, avariţia, fărădelegea, concupiscenţa: toate acestea tulbură, închid, orbesc ochiul inimii”[12].
Din aceste consideraţii este uşor să deducem că într-o societate ca a noastră, impregnată de erotism, permisivă şi libertină, lacomă de avere şi de putere, pentru credinţă nu mai este loc, pentru că ea înfloreşte pe terenul umilinţei minţii şi pe deschiderea sufletului faţă de har. Dostoievsky nu era cu siguranţă un sfânt, dar era conştient că păcătuieşte şi, în consecinţă, că are nevoie de iertare, şi se ruga, frecventa biserica. Astăzi, în schimb, se exaltă transgresiunea, se neagă păcatul, se uită rugăciunea. Pentru a lansa o carte sau un spectacol termenul cel mai eficace este transgresiv, adică – în cuvinte simple – este împotriva oricărei legi civile şi morale, blasfemică, impudică. Păcatul? Dar nu este un reziduu al tradiţiei iudaico-creştine, de acum depăşit? Şi rugăciunea nu este alienare şi drog? Exact acest lucru este ilustrat de Peter Weiss în drama Persecuţia şi asasinarea lui Jean Paul Marat: că rugăciunea stinge indignarea împotriva nedreptăţii şi contribuie la afirmarea opresiunii. Fără a incomoda eroul sartrian din opera Muştele care afirma: „Fiecare om trebuie să-şi găsească drumul său”, deoarece „nu mai există nici bine nici rău, şi nu mai există nimeni care să-mi poruncească”, să ne gândim la actualul libertinism radical care condamnă ca tabu normele morale sexuale şi exaltă totala libertate în acest câmp, ca o eliberare şi o maturizare umană.
În acest sens, Dostoievsky scria:

„Fără Dumnezeu, conştiinţa este înfricoşătoare, poate să se rătăcească până la a comite faptele cele mai imorale”[13], şi iarăşi, „În Occident l-au pierdut pe Cristos […], şi din acest motiv Occidentul cade, exclusiv din acest motiv”[14].


***

De ce nu se mai crede? L-am ascultat pe Dostoievsky punctând câteva idei de-ale sale. Nu am vrea însă ca discursul nostru să pară pesimist şi generalizant. Dacă este adevărat că astăzi ateismul şi descreştinizarea se prezintă ca fenomene masive şi arogante, este şi adevărat că sentimentul religios şi nostalgia după Evanghelie revin să atingă inimile, nu arareori cu rezultate promiţătoare. Nu ar putea fi altfel: ateismul este antiuman. Dumnezeu ne este necesar ca aerul. Nu putem trăi îndelung şi cu demnitate fără El. Dostoievsky a înţeles acest lucru şi s-a exprimat foarte frumos: „Toată legea existenţei umane constă în aceasta: ca omul să se poată închina totdeauna în faţa Celui Infinit mai mare. Dacă oamenii ar fi privaţi de Cel Infinit mai mare, ei nu ar mai putea trăi şi ar muri în disperare. Nemăsuratul şi Infinitul este indispensabil omului, la fel ca şi acea mică planetă pe care El locuieşte”[15].
A ne putea închina în faţa lui Dumnezeu şi a lui Cristos este nevoia cea mai profundă a existenţei, şi norocul ei cel mai mare. Acesta este mesajul pe care Dostoievsky îl adresează omenirii de astăzi. La începutul secolului al XXI-lea, putem înţelege acest mesaj mai bine. De ce? Pentru că idolii – de piatră, de hârtie, de carne – în faţa cărora, timp de atâtea decenii ne-am închinat, s-au năruit în mod mizerabil. Dacă încă sunt adoraţi, acest lucru se întâmplă din cauza orbirii, inerţiei şi a laşităţii. Acestea ne-au lăsat pe drumuri care au dus numai spre disperare şi neant. Dar din disperare şi neant nu se poate trăi. Din nou, Dostoievsky este cel care ne atenţionează: „Ori credinţa, ori să ardem”[16]. El a crezut, pentru a nu arde. Noi?
Noua evanghelizare, în care suntem implicaţi cu toţii, este o angajare exaltantă şi dificilă. Dificilă pentru că bariera secularizării şi a indiferentismului este masivă; exaltantă pentru că astăzi, „ispita după Dumnezeu”, adică nostalgia după adevăr şi pace, este foarte mult vehiculată  la nivel universal. Şi aceasta este bogăţia noastră.

Articol publicat în Revista Dialog Teologic, XV, 30 (2012), pag. 91-99


[1] Sondaj Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), aprilie 2012.
[2] F. DOSTOIEVSKY, Epistolario, (sub îngrijirea), E. LO GATTO, vol. II, ESI, Napoli 1950, pp. 543ss.
[3] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 424.
[4] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1027.  
[5] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 43, 6, PL 38, 257.
[6] Idem, 7, 258.
[7] SFÂNTUL AUGUSTIN, De vera religione, 24, PL 34-35, 141.
[8] SFÂNTUL AUGUSTIN, De praedestinatione sanctorum, 2, 5, PL 44, 962ss.  
[9] Vezi de exemplu JOSÉ SARAMAGO, Evanghelia după Isus Cristos, Polirom, Bucureşti 2012;
[10] Vezi de exemplu descoperirea rămăşițelor pământeşti ale lui Isus Cristos, etc.
[11] J. MOINGT, «Conoscere il Padre nel Figlio», în La fede în Gesù Cristo, Ave, Roma 1968, p. 91.
[12] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 88, 5 şi 6, PL 38, 542.
[13] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 408.
[14] DOSTOIEVSKY, Epistolario, vol. II, op. cit., p. 310.
[15] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 746.  
[16] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1016.