PREOTUL ȘI SFINȚENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

 

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

Sursa: https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

Pildă: pușca și Rozariul

Într-o seară Padre Pio îi spuse fratelui care îl ajuta să se culce: te rog, adu-

mi pușca pe care o am în buzunarul reverendei. Fratele căută, dar după ceva vreme îi răspunse părintelui: Părinte, în buzunare nu am găsit nici o pușcă. Este în schimb numai un rozariu. La care sfântul răspunse: Și acela ce este dacă nu o armă!

E chiar așa: Rozariul este o armă foarte puternică, o armă împotriva diavolului, a egoismului, a patimilor; o armă care ne-a făcut să câștigăm atâtea bătălii spirituale, și nu numai  

Puterea rugăciunii Sf. Rozariu

Cunosc un evreu care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial stătea

ascuns în groapa făcută de o bombă, împreună cu alți soldați austrieci. bucăți de bombă zburau peste tot. Pe neașteptate, o bombă ucise pe cei patru tovarăși ai lui. El luă rozariul unuia din ei și începu să se roage. Știa rugăciunea pe de rost, pentru că o auzise de mai multe ori de la acei soldați. La sfârșitul primului mister avu senzația că este mai bine să plece din acea groapă. Se tărâ prin noroi și se aruncă într-o altă groapă. În acel moment o grenadă lovi prima groapă în care el stătuse mai înainte. La sfârșitul fiecăruia din celelalte mistere avu aceeași presimțire de a pleca din acele gropi și făcu așa. Alte patru explozii se verificară în gropile abandonate de el. Rămăsese în viață. Atunci el promise să-și dedice viața lui Cristos și Preasfintei sale Mame, și își menținu promisiunea făcută. Anul trecut l-am botezat, iar acum se află în seminar, pregătindu-se să devină preot. (Fulton Sheen, La Madonna)

De ce octombrie este luna Rozariului?

În antichitate, romanii şi grecii aveau obiceiul de a încorona

statuile lor cu trandafiri sau alte flori, simbolizând omagiul şi reverenţa pe care le dădeau lor. Adoptând acest obicei, femeile creştine care erau duse la martiriu, îmbrăcau hainele lor cele mai frumoase şi îşi împodobeau frunţile cu coroane de trandafiri, arătând mulţumirea enormă pe care o aveau mergând la întâlnirea cu Domnul. Noaptea, creştinii adunau florile şi pentru fiecare trandafir recitau o rugăciune sau un psalm pentru martiri.

De aici s-a născut obiceiul recomandat de Biserică de a recita rozariul, care consista în recitarea celor 150 de psalmi ai lui David, care erau consideraţi o rugăciune extrem de plăcută lui Dumnezeu. Totuşi, nu toţi puteau să urmeze această recomandare: a şti să citeşti în epoca aceea era rezervat doar celor culţi şi literaţi. Pentru cei care nu puteau face asta, Biserica a permis înlocuirea celor 150 de psalmi cu 150 de Bucură-te, Marie. A început să fie numit acest „rozariu” ca „psaltirea Fecioarei”.

Cu puţin înainte de încheierea secolului al XII-lea, Dominic de Guzman se confrunta cu situaţia de decadenţă din timpul său, cu gravitatea păcatelor şi cu expansiunea ereziei catarilor. Într-o zi, s-a hotărât să meargă într-o pădure şi cerând cu fervoare ca Dumnezeu să intervină în situaţia creştinătăţii, a început să se biciuiască aşa de tare încât a ajuns să cadă leşinat. Imediat şi-a recăpătat simţurile, când Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus că arma cea mai bună pentru a combate erezia şi a obţine convertirea ereticilor nu era biciuirea, ci recitarea psaltirii sale.

Îndreptându-se imediat spre catedrala din Toulouse, sfântul Dominic de Guzman a trimis să se tragă clopotele şi a adunat poporul. Când voia să înceapă să vorbească, o furtună violentă s-a dezlănţuit cu fulgere şi tunete. Atunci, cei prezenţi au avut un adevărat şoc când au văzut imaginea Născătoarei de Dumnezeu ridicând braţul drept şi ameninţându-i cu privire teribilă. În acest moment, sfântul Dominic a început să recite Rozariul şi împreună cu el tot poporul adunat în catedrală. Pe măsură ce se rugau furtuna se potolea, până când a încetat complet.

Cu altă ocazie, sfântul Dominic ţinea o predică în Notre-Dame din Paris în sărbătoarea sfântului Ioan Botezătorul. Pregătise cu grijă omilia sa, însă înainte de a o rosti s-a rugat cu fervoare Rozariul şi atunci Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus: „Predica ta e bună, însă aceasta pe care ţi-o dau este mai bună!”, şi i-a dat una care se referea la evlavia faţă de Sfântul Rozariu şi cât de mult era plăcută lui Dumnezeu şi Fecioarei.

Mult timp populaţia a recitat cu evlavie Rozariul. Totuşi, după ce au trecut 100 de ani de la moartea acestui mare sfânt, Rozariul a început să fie uitat. În 1349 a fost o teribilă epidemie în Spania care a devastat ţara, căreia i-au dat titlul de „moarte neagră”. Cu această ocazie, Stăpâna Noastră a avut condescendenţa de a apare, împreună cu Fiul său divin şi cu sfântul Dominic, fratelui Alano de la Roche, pe atunci superior al dominicanilor în aceeaşi provincie unde s-a născut evlavia faţă de Sfântul Rozariu. În această apariţie Fecioara Maria cerea ca fratele Alano să facă se reînvie evlavia faţă de Psaltirea sa.

Imediat părintele Alano, împreună cu ceilalţi fraţi dominicani, a început să lucreze la răspândirea acestei puternice devoţiuni, care îi place atât de mult Preasfintei Fecioare. Cu el, Rozariu a luat forma pe care o are astăzi, împărţit în decade şi contemplând misterele vieţii lui Isus şi a Mariei. Începând de atunci această devoţiune s-a extins la toată Biserica.

Când s-a instituit sărbătoarea Sfântului Rozariu?

Marea Lepanto! O imensă bătălie între catolici şi turci este în desfăşurare. Ciocnirea corăbiilor aminteşte de conflagraţia finală, când bolta cerească se va înfăşura ca un pergament. Era ziua de 7 octombrie 1571. Dacă pierdeau catolicii bătălia, creştinătatea ar fi fost scufundată de hoardele lui Mahomed. Religia catolică ar fi dispărut pentru totdeauna.

La multe mile distanţă, în Roma, sfântul Pius al V-lea implora ajutorul divin, prin mijlocirea Maicii Bisericii. Inspirat, Sfântul Părinte Papa a cerut poporului roman ca să se roage Rozariul pentru victoria fraţilor lor.

La un moment dat, în timp ce se ocupa de nişte treburi urgente, însă cu toată atenţia îndreptată spre pericolul în care se afla creştinătatea, acel venerabil bătrân a întrerupt treburile brusc şi se îndreaptă spre fereastră. Cei din jur rămân perplecşi, nu înţeleg atitudinea. Domneşte tăcerea pentru un scurt timp, ruptă de afirmaţia şi mai misterioasă a Pontifului: învingem la Lepanto!

Trimite să-i adune pe credincioşi şi să pregătească această comemorare pentru victoria miraculoasă a lui Ioan de Austria, comandantul flotei. O procesiune solemnă are loc pe străzile cetăţii eterne. Câteva zile mai târziu, sosesc emisarii armatei aducând vestea vestită deja înainte de îngeri. Puţin după aceea era instituită sărbătoarea Stăpânei Noastre a Victoriilor în ziua de 7 octombrie.

Un an mai târziu, Grigore al XIII-lea a schimbat numele pentru sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului şi a stabilit ca să fie celebrată în prima duminică din octombrie (ziua în care a avut loc victoria de la Lepanto). Actualmente sărbătoarea este celebrată în ziua de 7 octombrie.

(După www.es.gaudiumpress.org, 2 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Diavolul este biciuit cu Rozariul

Ştiţi de ce diavolul ne împiedică să recităm şi să medităm

Rozariul, de ce ne smulge Rozariul din mâini şi ne fură lumina lui? La această întrebare ne răspunde papa Adrian al VI-lea (1459-1523), care scrie: "Per Rosarium Diabolus flagellatur" (Diavolul este biciuit cu Rozariul). De aceea, Paul Claudel (1868-1955), un scriitor francez, spunea: "Acolo unde nu domneşte Maria, domneşte Satana".

Cactuși înfloriți

Cineva spunea: "I-am cerut Domnului să-mi

dea un buchet proaspăt de flori, dar am primit un cactus plin de spini teribili. I-am cerut Domnului să-mi dea câţiva fluturi, dar am primit viermi oribili de respingători. Eram speriat, deziluzionat, distrus. Dar iată: după câteva zile, pe neaşteptate, cactusul a început să înflorească cele mai frumoase şi parfumate flori, iar viermii au început să se transforme în fluturi minunaţi".

Vase sparte

Un creştin ce se ruga zilnic Rozariul

împreună cu toată familia sa a fost întrebat de către un altul care nu se ruga: "De ce vă rugaţi voi zilnic Rozariul?" Iar acesta: "Pentru că zilnic pierdem lumina lui. Suntem vase păcătoase, suntem vase sparte, care mereu pierdem lumina misterelor mântuirii; de aceea avem nevoie ca zilnic să ne umplem de lumina lor". 

SF. ROZARIU

Rugăciunea sfântului Rozariu, o praştie puternică a Maicii Domnului


Suntem în luna octombrie, lună dedicată rugăciunii Rozariului Preacuratei Fecioare Maria. Un eveniment din Sfânta Carte, cel în care tânărul David îl învinge pe uriaşul filistean Goliat, aşa cum tot David a învins şi leul şi ursul care voiau să fure oiţe din turma sa, numai cu o praştie, mi-a inspirat o "metaforă" pentru rugăciunea Rozariului, pe care am îndrăznit să o numesc: "Praştia puternică a Maicii Domnului" (cf. 1Sam 17,1-51).

Praştia lui David cu pietricelele ei lustruite este o imagine biblică a Rozariului şi a bobiţelor sale, mult mai multe şi mult mai puternice decât cele din praştia lui David, prin care putem învinge şi noi: "Goliaţii, leii şi urşii care ne atacă sufletele, voind să ni le piardă".

Orice bobiţă a Rozariului simbolizează nu numai piatra desprinsă din praştia lui David, ci şi piatra desprinsă din munte, văzută de Nabucadenţar, care a lovit împărăţiile lumi şi le-a distrus (cf. Dan 2,38-45) dar şi pe Isus Piatra, care va cădea peste duşmanii săi (cf. Mt 21,44).

Şi, ca să fac o aplicaţie cu puterea rugăciunii Sfântului Rozariu, putere care face şi obiectul originii Sărbătorii Sfântului Rozariu, voi aminti două biruinţe obţinute de creştini, cu Rugăciunea Rozariului, contra turcilor, care voiau să transforme Europa Creştină în ţinut musulman.

1. Cea de la Lepanto, din 1571, care a fost la fel de răsunătoare ca şi victoria lui David contra lui Goliat.

Să ne amintim de ravagiile pe care otomanii le făcuseră deja printre ţinuturile creştine. Vechi comunităţi creştine înfloritoare din Asia Mică şi Africa de Nord au dispărut aproape complet. În aceste condiţii, au fost organizate mai multe cruciade, însă acestea n-au reuşit să stopeze decât pentru un timp expansiunea otomană. Avea să urmeze căderea Constantinopolului (1453), ocuparea Insulei Malta (1565), iar în 1570, în încercarea de a pune stăpânire pe Veneţia, trupele sultanului Selim al II-lea (1566-1574) invadau Cipru.

Atunci s-a ridicat David al creştinilor, papa Pius al V-lea (1504-1572) şi a chemat întreaga creştinătate să ia în mâini Rozariul Preacuratei Fecioare Maria şi să se roage pentru victorie. Câte bobiţe ale Rozariului au fost trecute printre degetele creştinilor în timpul rugăciunii, tot atâtea pietre au fost aruncate cu praştia Rozariului asupra turcilor, care au fost învinşi de o armată mult mai mică ca a lor.

Ziua victoriei creştinilor, înarmaţi cu Rozariul Preacuratei Fecioare Maria, a fost 7 octombrie 1571. Acea zi memorabilă a rămas până astăzi sărbătoarea Sfântul Rozariu. Iar Maria a rămas pentru creştini Regina Victoriilor.

2. În anul 1683, o armată imensă de turci, formată din peste 200.000 de soldaţi, a asediat Viena, capitala Austriei, una dintre cele mai puternice bastioane ale creştinismului. Atunci, Ioan Sobieski, comandantul suprem al armatelor poloneze, a alergat în apărarea cetăţii asediate, care era pe punctul de a fi cucerită. Împreună cu trupele sale, el s-a încredinţat ocrotirii Maicii Domnului, implorându-i ajutorul. Toată armata, împreună cu Ioan Sobieski, în genunchi, au participat la Liturghie în conventul camaldulenzilor şi au recitat sfântul Rozariu, după care comandantul a dat semnalul de atac. În scurt timp, turcii au fost zdrobiţi şi cei care au mai rămas au fost puşi pe fugă.

Dacă mergem la Biblie vom vedem că Lepanto şi Viena creştine au corespondenţe în istoria poporului ales. În vremurile când poporul ales era înconjurat de mulţi duşmani, iar el se ridica la rugăciune pentru a cere ajutor divin, Dumnezeu îi dădea biruinţă. Astfel:

- La Rafidim este primul loc unde israeliţii au luptat după ieşirea din Egipt. Aici au venit amaleciţii ca să se bată cu Israel. Moise a stat în stare de rugăciune. "Atunci când Moise îşi ridica mâinile spre cer, biruia Israel; iar când îşi lăsa mâinile, biruia Amalec" (Ex 17,8-11).
- Urmaşii lui Ruben, ai lui Gad şi o jumătate din seminţia lui Manase au avut de luptat cu agarenii, cu Ietur, cu Nafis şi cu Nodab. Agarenii şi toate ale lor au fost daţi în mâna evreilor, pentru că ei în vremea luptei au strigat către Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a ajutat pentru că ei nădăjduiau în el (cf. 1Cr 5,18-20)
- Iosafat, regele lui Iuda, având de înfruntat o mulţime de vrăjmaşi moabiţi şi amoniţi. El întâi de toate s-a rugat. Şi Iahaziel levitul, primind lumină de la Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a zis, Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi în faţa acestei mari mulţimi, căci voi veţi cânta şi nu veţi lupta, căci Dumnezeu va lupta pentru voi. Moabiţii şi amoniţii, la auzul cântării de laudă a lui Iuda, s-au nimicit între ei. (cf. 2Cr 20,12-24).

Dacă Dumnezeu a dat victorii în luptele cu duşmanii văzuţi, cu atât mai mult el dă victorii contra duşmanilor nevăzuţi ai mântuirii. "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef 6,12). "Noi distrugem născocirile minţii şi orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi cucerim orice minte ca să asculte de Cristos" (2Cor 10,3-5).

Iată şi o victorie duhovnicească, dată de Dumnezeu Bisericii, prin Rozariul Preacuratei Fecioare Maria.

Să ne amintim, în acest sens, de sfântul Dominic (1170-1221), cel care a primit Rozariul de Sfânta Fecioară Maria şi a fost învăţat de ea cum să se roage şi cum să mediteze misterele mântuirii, care a reuşit prin puterea sfântului Rozariu să pună capăt ereziei răspândite de albigenzi, duşmanii declaraţi ai oricărei forme de cult. Deşi sfântul Dominic predicase în atâtea oraşe din Franţa şi făcuse multe minuni, nici unul dintre eretici nu s-a convertit. Însă atunci când sfântul Dominic a recurs la ajutorul Rozariului Fecioarei Maria, a reuşit. Recitând sfântul Rozariul, dimineaţa, la prânz şi seara, în scurt timp, i-a readus pe acei sărmani amăgiţi la unitatea Bisericii.

Cine poate spune câte suflete s-au convertit şi câte mărturii bune s-au dat prin puterea Rozariului?

Prin rugăciunea zilnică a sfântului Rozariu, sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort (1675-1716) convertea şi pe cei mari păcătoşi şi-i făcea să persevereze în har şi în râvna creştină. El spunea: "Nimeni nu mi s-a împotrivit, din momentul în care îl atingeam cu Rozariul meu".

Cine poate spune câte suflete a întărit rugăciunea Rozariului, în lupta pentru credinţă şi curăţie?

Sfânta Maria Goretti (1890-1902), dimineaţă de dimineaţă participa la sfânta Liturghie cu părinţii şi fraţii, iar seară de seară, împreună cu toată familia, recita Rozariul. Sfânta Liturghie şi Rozariul au fost armele care i-au dat putere să respingă provocările la păcat şi să moară martiră a sfintei curăţii.

Exact la fel a fost şi cu Veronica Antal (1935-1958), crinul însângerat din Nisiporeşti-Neamţ. Zilnic era la sfânta Liturghie, la sfânta Împărtăşanie şi la sfântul Rozariu. Cu astfel de arme a rezistat violenţei păcatului şi a murit martiră a Sfintei Curăţii.

De aceea, sfântul Padre Pio (1887-1968) avea să spună: "Cu adevărat sfântul Rozariu este ca o armă în mâinile noastre. Un creştin fără Rozariu este ca un soldat fără armă. Cum poate birui un soldat fără armă? Cum poate să se apere de rele şi să cucerească cerul un creştin fără Rozariu?"

De aceea aproape toţi papii Bisericii, de la Lepanto încoace, au susţinut şi recomandat rugăciunea Rozariului. Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a scris o scrisoare apostolică, Rosarium Virginis Mariae.

Dar nu numai papii Bisericii, dar şi episcopii noştri au recomandat cu căldură rugăciunea Rozariului.

- Îmi amintesc cu emoţie de toamna anului 1976, când, seminarist fiind, am fost la Miroslava pentru muncile de toamnă. Acolo, în acele zile de toamnă, era şi PS Petru Pleşca. Parcă îl văd şi acum pe alee recitând sfântul Rozariu. O călugăriţă în vârstă l-a întrebat: "Ce mai faceţi Preasfinţite? La care Preasfinţia sa i-a răspuns: "Iată, necăjesc pe Maica Domnului!" Aşa a condus Biserica locală în acele timpuri grele.

- Actualul episcop de Iaşi, PS Petru Gherghel, a recomandat prin multe scrisori pastorale rugăciunea sfântului Rozariu. Apoi a scos şi nişte CD-uri cu rugăciunea Rozariului, prin care voieşte să se roage zilnic împreună cu turma sa. Episcopul spunea: "Rozariul este rugăciunea tuturor, Rozariul este rugăciunea de laudă a fiilor lui Dumnezeu împreună cu mama tuturor, Fecioara Maria".

Din cauza puterii şi eficacităţii sale în toate domeniile vieţii, diavolul caută să ne smulgă Rozariul din mâni şi să ne îndepărteze de recitarea lui.

În Cronicile Ordinului Benedictin, se istoriseşte că o călugăriţă, pe nume sora Maria a Apostolilor, era deosebit de evlavioasă către Preasfânta Fecioară Maria şi către Rozariul ei. Într-o noapte pe când stătea îngenunchiată în faţa unei icoane a Sfintei Fecioare Maria şi recita Rozariul, apare în camera ei, foarte furios, diavolul, care cu mare putere îi smulge Rozariul din mâini, apoi dispare în noapte. Vai, la cât de mulţi dintre creştinii de astăzi diavolul le-a smuls Rozariul! (cf. Pr. Iosif Duman, Luna octombrie, Bacău, 1940, p. 22).

Conştienţi de puterea de mijlocirea a Preacuratei, cea mai mare mijlocitoare de har, dar şi de eficacitatea Rozariului, "praştia puternică a Maicii Domnului", să ne luăm şi noi deviza sfântului Iosif Benedict Labre (1748-1783): "Rozariul până la moarte!"

Pr. Ioan Lungu

Pastile de Rozariu

Foaie ilustrativă:
Medicament: Pastile de Rozariu

COMPOZIȚIE: fiecare Rozariu conține: 50 Bucură-te Marie, 5 Tatăl Nostru, 5 Slavă Tatălui, 1 Bucură-te, Regină.

PRINCIPIU ACTIV: Harul lui Dumnezeu.

CATEGORIE FARMACOTERAPEUTICĂ: sfințitor efervescent.

MOD DE FOLOSIRE: se recomandă supradozajul.

SUPRADOZAJ: în caz de asumare a unor doze mari s-ar putea avea manifestări de: salturi de bucurie, laude neașteptate aduse lui Dumnezeu, gesturi neașteptate de caritate.

INTERACȚIUNI: este posibil, ba chiar recomandat, să se ia împreună cu alte rugăciuni și sacramente, mai ales cu Sf. Euharistie.

DOZE RECOMANDATE: De la unul la patru pe zi.

INDICAȚII TERAPEUTICHE: împotriva indiferenței spirituale, ajută în drumul spre sfințnie, descurajează față de ispite, îndepărtează aciditatea și greutatea conștiinței, eliberează sufletele din Purgator.

MOD DE ADMINISTRARE: uz oral. De luat cu devoțiune și reculeși. Efectele pot fi înbunătățite cu luarea în grup.

EFECTE NEDORITE: dacă se recită bine și în fiecare zi poate provoca o aureolă deasupra capului.

CONTRAINDICAȚII: nici una.

VALABILITATE: nu este supus nici unei forme de deteriorări.

PRODUCĂTOR Laboratoarele SF. Maria.

PRECAUȚII: a se ține medicamentul cât mai la îndemâna copiilor!