Se afișează postările cu eticheta dogmatică. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dogmatică. Afișați toate postările

joi, 7 martie 2024

Ce vrea să spună Papa atunci când afirmă că „timpul este superior spațiului”?

Pontiful inițiază procese, nu domină spațiul


Dacă vrem să descoperim misterul reprezentat de mintea Sfântului nostru Părinte, Papa Francisc, la un anumit punct trebuie să ne concentrăm „timpul este superior spațiului”.

Această expresie enigmatică apare atât în prima sa enciclică, Lumen fidei, cât și în cea de-a doua, Laudato sì, cât și în ambele exortații apostolice, Evangelii Gaudium și recenta Amoris Laetitia. Este vorba de un principiu fundamental, înserat în țesutul viziunii profund înrădăcinate de Papa de cum trebuie să trăim, cât și a unei chei pentru a înțelege intențiile sale în a scrie exortația post-sinodală Amoris Laetitia.  



În Lumen fidei, la nr. 57, Papa Francisc ne spune: „Să nu lăsăm să ni se fure speranța, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluții și propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spațiu. Timpul este mereu superior spațiului. Spațiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor și determină să se meargă cu speranță”.


Pentru Pontif, timpul este superior spațiului deoarece calea autenticului progres uman este „un proces”, care este în sine o funcțiune temporală. Deoarece timpul este fluid și mobil, el reprezintă cheia pentru a evita să rămânem „lipiți” de spațiu, pentru a o spune așa. Dacă încercăm să umplem spațiul cu soluții pe termen scurt și cu răspunsuri crude și statice la probleme, fără a gândi cum putem merge cu adevărat înainte din acel punct, scurtcircuităm timpul și ne privăm de un viitor mai plin de speranță. 


În Evangelii Gaudium, Papa Francisc ne oferă gândirea lui mai detaliată, asupra a ceea ce înțelege el când spune că „timpul este superior spațiului”: 222 „Există o tensiune constantă între plinătate și limită. Plinătatea provoacă voința de a poseda totul, iar limita este obstacolul care se interpune. „Timpul”, considerat în sens amplu, face referire la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în față, iar momentul este expresie a limitei care se trăiește într-un spațiu circumscris. Cetățenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului și lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu al progresului în edificarea unui popor: timpul este superior spațiului.


223. Acest principiu ne ajută să lucrăm pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ne ajută să suportăm cu răbdare situații dificile și potrivnice, sau schimbări de plan pe care dinamismul realității le impune. Este o invitație de a asuma tensiunea dintre plinătate și limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică stă în a privilegia spațiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spațiului conduce la strădania nebunească de a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spațiile de putere și de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele și a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în verigi dintr-un lanț în permanentă creștere, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor face să progreseze, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără neliniște, însă cu convingeri clare și tenace.


Din aceste două paragrafe reiese clar cum Papa Francisc ar vrea să evităm să ne limităm a „poseda” spațiile – agățându-ne de putere și de control în momentul actual – lucrând, în schimb, pentru a construi persoane, care este totdeauna un proiect mai complicat și pe termen lung. 


Această idee reiese în mod mai explicit în Laudato Si’, enciclica lui asupra „grijii față de casa comună”, unde scrie că „Construcția mioapă a puterii frânează inserarea agendei ambientale clarvăzătoare în cadrul agendei publice a guvernelor. Se uită astfel că „timpul este superior spațiului”, că suntem tot mai rodnici când ne preocupăm mai degrabă să generăm procese decât să dominăm spații de putere” (178). 


Sfântul Părinte a exprimat acest contrast dintre spațiu și timp și în alte discursuri – de aceea nu este un simplu clișeu ocazional sau un slogan. 


După ce am înțeles această viziune, acum suntem cu adevărat pregătiți să examinăm „timpul superior spațiului”, așa cum este explicat el în Amoris Laetitia. Dacă expresia apare în modul cel mai semnificativ în paragraful 3, privim în primul rând la ce ne spune în paragraful 261 (despre parenting), pentru că acesta ne va ajuta să înțelegem mai bine ce afirmă în cel precedent: „ obsesia nu este educativă și nu se poate avea un control al tuturor situațiilor prin care un copil ar putea să treacă. Aici este valabil principiul: „Timpul este superior spațiului”. Adică este vorba mai mult de a genera procese decât de a domina spații”.

Ultima frază este esențială pentru a înțelege în mod corect semnificația din introducere: „Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa” (3).


Iată chestiunea de fond – Sfântul nostru Părinte este o persoană care dă început unor procese, nu este un dominator al spațiului, și toate scrierile din lume nu vor reuși să-l apropie un centimetru să domine „spațiile”, numai – și static – difuzând ulterioare decrete „de umplut spațiul”, sau reafirmarea unor învățături sau practici existente (cum ar fi cea a divorțaților recăsătoriți care nu au obținut nulitatea și faptul că nu pot primi Sf. Împărtășanie). Nu este aceasta ceea ce el face, sau ceea ce el caută să facă. În mod clar, Amoris Laetitia este un document de „process-building”, adică rezumatul unui proces sinodal durat doi ani, și nu o încercare de a umple spațiile. 

Și trebuie să o acceptăm ca atare. 


Între timp, în această privință, Papa Francisc continuă să ne ofere inspirație și indicii. În interviul dat de el în ziua de 17 mai ziarului La Croix, a afirmat: „În exortația post-sinodală [Amoris Laetitia],, am căutat să respect la maxim Sinodul. Nu veți găsi prescripții canonice asupra a ceea ce se poate sau nu se poate face.... Este vorba de o reflecție liniștită și pacifică asupra frumuseții iubirii, asupra a cum trebuie educați copiii, asupra a cum trebuie cineva să se pregătească pentru căsătorie... Subliniază responsabilitatea care ar putea fi dezvoltată de Consiliul Pontifical pentru Laici, sub formă de linii directoare”.  


Iată un papă care lucrează „în mod mai lent dar sigur, fără a fi obsedat de rezultatele imediate”. Și mi se pare că vrea că toți să facem la fel. Să încercăm. Să ne calmăm și să peregrinăm cu el, decât înaintea lui (sau, Doamne ferește, deasupra lui). Să dăm prioritate timpului. Să facem astfel ca timpul să fie superior spațiului. 


Diaconul Jim Russell este soț, tată a unsprezece copiii și bunic a doi nepoți. Hirotonit diacon în anul 2022, este coordonator la Asociația Viața familiară, aparținând Arhidiecezei americane din St. Louis.

Traducere: pr. Damian Pătrașcu

marți, 9 ianuarie 2024

Tentațiile noastre față de Biserică/3

Există o altă tentație. Nici ea nu vine de la sufletele de rând. Dintre toate este cea mai gravă. 

Ea se insinuează începând cu o constatare pe care a făcut-o cu mult timp în urmă Sf. Paul: „Fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați, le scria Sf. Paul creștinilor din Corint, nu sunt nici umulți înțelepți, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales printre voi!” . Înțelepții au putut veni, și puternicii, și cei din neam ales. Cugetarea Apostolului și-a păstrat însă adevărul profund și cu multiple valențe. Biserica, la fel ca Învățătorul ei, apare în ochii lumii ca o sclavă. Ea există în lumea de aici „cu înfățișare de roabă” . Și nu doar de înțelegerea lumii, luată în sens larg, duce lipsă: cel puțin în aparență, ea duce lipsă de înțelepciunea minții. Ea nu este nici o academie de savanți, după cum nu este nici un cenaclu de spirite sublime, nici o adunare de supraoameni. Ba este chiar contrariul. Ologii, bolnavii, nenorociții de toate felurile dau năvală în ea, ca și cei mulți și neajutorați, care se simt aici în largul lor și își dau aici frâu liber. Progresele ei cele mai pline de măreție pun și mai bine în lumină acest caracter, în media membrilor ei, ca și în țesătura vieții de fiecare zi. Ar fi cât se poate de ușor să arătăm aceasta în amănunt. În schimb, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru omul de rând, atâta timp cât gândurile sale cele mai intime nu au fost răscolite , să descopere într-o asemenea faptă împlinirea kenozei mântuitoare și urma demnă de iubire a „umilinței lui Dumnezeu.


În toate timpurile, Biserica și-a atras disprețul unei elite. Filosofi sau oameni de spirit, multe minți înzestrate, preocupate de viața profundă, au refuzat să adere la ea. Printre ei unii sunt în mod fățiș ostili. Precum Celsus, ei sunt dezgustați de „această adunătură de oameni simpli, lipsiți de minte și fără cultură , și îi întorc spatele, fie ca Goethe, cu seninătate olimpiană, fie ca Nietzche, cu accese de furie dionisiacă. Aveți pretenția, par ei să spună, că sunteți Trupul lui Cristos – Trupul lui Dumnezeu! Trupul lui Dumnezeu să fie oare plămădit dintr-un aluat atât de grosolan? Și, de altfel, Dumnezeirea poate oare să aibă un trup . 

Mulți alții dintre acești înțelepți se gândesc să-i facă dreptate Bisericii și protestează când sunt numiți adversarii ei. Ei ar apăra-o la nevoie. Consideră că rolul ei este util. „Și ce?”, ar putea zice vreunul dintre ei, ca răspuns unor prieteni ce l-ar crede prea favorabil școlilor creștine, „doar n-ați vrea să-i explic Parmenidele bucătăresei mele” . Dar păstrează distanța. Ei nu doresc o credință care i-ar pune alături de toși nenorociții, față de care se simt superiori prin cultura lor estetică, prin gândirea lor rațională sau prin nevoia lor de interioritate. Acești „aristocrați” nu-și propun să se amestece cu turma. Biserica, în concepția lor, îi conduce pe oameni pe căi prea bătute. Sunt înclinați să-i recunoască arta de a prezenta adevăruri înalte sub vălul imaginilor , dar, deosebindu-se drept, „cei ce știu” de masa „celor care cred”, ei pretind că o cunosc mai bine decât se cunoaște ea însăși. Ei o privesc cu condescendență, își arogă puterea de a desprinde fără consimțământul ei, printr-o „transpunere metafizică” , sensul profund al învățăturilor și al faptelor sale. Ei pun mai presus de credința sa propria intuiție, așa cum absolutul e mai presus de relativ, așa cum participarea directă și activă la cunoașterea dumnezeiască e mai presus de o participare indirectă și pasivă… Aceștia sunt, am putea spune, „specialiști ai logosului”  – dar care nu au citit din Sf. Paul că Logosul „respinge orice trufie potrivnică cunoașterii lui Dumnezeu” . Sunt înțelepți – dar care nu văd că de douăzeci de veacuri se împljnește profeția: „Voi nimici înțelepciunea celor înțelepți” . Sunt bogați, dar le rămâne să audă vocea primei fericiri. Unii, făcându-se conducători de școală sau de sectă, sporesc îndoit cu momeala secretului promisiunea de a cunoaște: la fel ca Valentin, în vremea de demult, sau ca Faustus, al cărui prestigiu l-a atras o vreme pe Sf. Augustin ; tot astfel, dar într-un alt stil, René Guénon – căci mirajul inițierilor fascinează mințile de orice fel. Alții, în sfârșit, se închid în singurătatea lor. Aceasta nu înseamnă la toți un refuz satanic. Este, de cele mai multe ori, o pretenție ridicolă. Dar poate fi, tot atât de simplu, dezgustul pe care îl încearcă un spirit ales pentru forme de gândire și de viață care l-ar pune alături de norod. Ori, în anumite cazuri, este reținerea, retragerea înfrigurată a unui suflet sensibil. Astfel se dezvoltă un „individualism distins dar închis, care acceptă cel mult câteva ființe alese, cărora le împărtășește prietenește experiența lor lăuntrică . Așa cu mar cerceta îngrădirea liberă și ar frâna îndrăzneala elanului minții, apartenența strictă la Biserică nu ar aduce oare cu sine o înrolare și o oarecare promiscuitate cu cei de jos? 

Din aceste obiecțiuni, din aceste respingeri, un ecou mai mult sau mai puțin șters ajunge la unele conștiințe creștine. Credința nu este, poate, zdruncinată, dar legăturile cu Biserica pot slăbi, în cordialitatea și în activitatea lor. Fără să se ajungă la ruptură, este uitată corelația strânsă dintre fidelitatea ecleziastică și fidelitatea religioasă. Pe planul adevărului, creștinismul poate ieși învingător din încercare; cu toate acestea, Biserica nu se justifică; justificarea ei teoretică, cel puțin, nu învinge neapărat această respingere resimțită. O anchetă nepărtinitoare poate stabili că înțelepciunea propusă și răspândită de ea, nu constă din această îngrămădire de „futilități puerile” din care o credea făcută Sf. Augustin, înainte ca predicile Sf. Ambroziu să-i deschidă ochii . Ea poate foarte bine să conducă și la descoperirea trăiniciei dogmei sale, la înțelegerea profunzimii tainelor sale și a interpretării lor ortodoxe prin marii doctori. În sfârșit, ea poate să-și lase admirate splendorile artei și bogăția culturii care, cel puțin în anumite epoci, îi ilustrează chipul omenesc. Toate acestea nu schimbă vulgaritatea vizibilă a țesutului conjunctiv cu care orice catolic trebuie să se obișnuiască în viața de zi cu zi și în care este chiar necesar să se insereze. 

În fața picturilor din catacombele romane, prima expresie figurată a Cuvântului care a răsunat prin Cristos, André Malraux exclamă: „Biete chipuri... ce stângaci răspund acestei voci adânci” . Putem extinde remarca. Oare nu se întâmplă cu fel cu orice altă exprimare a realității catolice, indiferent de mod ori de natură? De fapt, în predica obișnuită, ce devine Revelația? Ce devine chemarea lui Dumnezeu în reprezentarea comună? Ce devine Împărăția lui Dumnezeu în imaginația unora și a altora, credincioși și teologi? Ce devine, în inimi prea puțin purificate de patimile omenești, sfânta iubire de unitate? Sau, în cărțile de școală, ce devine prea adesea Misterul? Pascal îi admira proprietatea de a lega extremele parcurgând tot intervalul, unind astfel atâtea adevăruri „care par respingătoare și care subzistă toate într-o ordine admirabilă” , dar în practică, această sinteză înaripată nu se transformă oare în formula  plată „a dreptei măsuri”? Minunatul complexio oppositorum (unirea contrariilor) pe care catolicismul îl oferă sub toate aspectele sale îi sperie pe atâția credincioși! Biserica însăși nu obișnuiește să încurajeze nici gândirea prea îndrăzneață, nici spiritualitatea prea sublimă; formele pe care le aprobă cu predilecție nu trebuie să fie oare acelea care să se înscrie în „ambianța catolică de mijloc”? Și nu suntem oare obligați să recunoaștem că aceasta este tot timpul „ceva destul de fad și de mediocru”?  Până și din partea celor care se cred docți, ce hrană, reînnoită din veac în veac, ofrandă pentru acea irrisio infidelium (zeflemea a necredincioșilor)! Într-adevăr, dincolo de orice utopie, nu în eterul ideilor pure, ci în realitatea sa concretă, „ce este Biserica dacă nu, ca să spunem așa, un trup al umilinței care provoacă insulta și sacrilegiul”, sau îndepărtarea severă, sau cel puțin rezerva indulgentă „la oamenii care nu trăiesc deloc pentru credință?”  Or, este vorba despre acest întreg complex care nu trebuie doar îndurat în fatalitatea lui, și cu siguranță nici canonizat în bloc, ci, într-o loialitate care nu trebuie să rămână doar de suprafață, trebuie asumat. Nu există „creștinism privat” , iar pentru a accepta Biserica este nevoie să o luăm așa cum este, în realitatea ei umană și cotidiană, precum și în forma sa veșnică și divină, căci de fapt și de drept disocierea este imposibilă. Pentru a iubi Biserica, este necesar, odată ce ne-am învins aversiunea, să o iubim în tradiția ei masivă și să pătrundem în viața ei densă, așa cum sămânța prinde rădăcini în pământ. De asemenea, trebuie să renunțăm la otrava subtilă a misticilor și a filosofiilor religioase care ar vrea să-i înlocuiască credința sau care s-ar oferi să o transpună.  Aceasta este viziunea catolică de a ne pierde pentru a ne regăsi. Fără această ultimă meditație, misterul mântuirii nu ne poate atinge și transfigura. Trebuie să împingem până la capăt logica Întrupării, prin care dumnezeirea se adaptează slăbiciunii omenești. Pentru a intra în posesia comorii, trebuie să avem „vasul de lut” în care se află  și în afara căruia comoara se risipește. Trebuie să acceptăm ceea ce Sf. Paul, care cunoștea ispitele potrivnice, numea „nevinovăția cea întru Cristos” . Trebuie, fără reținere, să fim „pălmașii lui Dumnezeu”. Altfel spus, nevoia de a fi umil pentru a adera la Isus Cristos aduce cu sine nevoia de a fi umil pentru a-L căuta în Biserica Lui, și de a împleti supunerea înțelegerii cu „iubirea frățească” :


Se unește cu Dumnezeu doar acela care se ține laolaltă cu toți ceilalți membri ai Trupului său. Bogat, el nu spune celui sărac: „N-am trebuință de tine. Puternic, el nu-i spune aceasta celui slab. Înțelept, el nu i-o spune celui cu minte puțină... El face parte din Trupul lui Cristos care este Biserica. El trebuie să știe că, cei care în Biserică se arată slabi, săraci și cu minte puțină, la fel ca și păcătoșii, trebuie să aibă parte de mai multă cinstire și să fie întâmpinați cu mai multă grijă. Astfel, el va putea spune despre sine însuși: „Eu sunt dintre cei care se tem de Domnul. El trebuie să-i compătimească pe cei de felul acesta, nicidecum să se arate stânjenit de ei, trebuie să sufere cu cei care suferă, pentru ca astfel să învețe că noi suntem toți un singur Trup, cu părțile lui strâns unite” .


Acesta este prețul binelui fără de preț: comuniunea catolică. Chiar asta scria Sf. Clement Romanul, unul din primii succesori ai Sf. Petru, mergând astfel în miezul Bisericii: „Cristos aparține celor care au sentimente umile,, și nu celor care se țin mai presus de turmă” .

În Biserică, în ochii omului superior, totul este josnic. Dar „forța se împacă cu această josnicie” . Forța nu se împacă decât cu această josnicie. Formele ideale în care omul superior se complace nu i se par mai înalte și mai pure decât pentru că sunt opera gândirii sale. Dacă el caută acolo un instrument pentru a sculpta o personalitate bogată, armonioasă și puternică, un cadru pentru a interpreta universul sau o trambulină pentru a se lansa dincolo de limitele care îngrădesc condiția omenească, toate sunt la fel de neputincioase, nefiind nici măcar în stare să-i miște inima. Cu sublimul lor aparent, gândurile omului superior nu sunt pentru el decât o oglindă în care se admiră pe sine și care îl înlănțuie în vanitate. Ele îi înalță în suflet un idol , pe care, îmbrățișându-l, el îmbrățișează doare neantul: precum acest Unul, care nu este pur decât dacă nu este Ființa sau această Potențialitate universală din care ar devia multiplele stări ale ființei... Ida vanitate sentit humana, non veritate divina (El percepe aceasta datorită vanității omenești, nu adevărului dumnezeiesc) . Noi știm prea bine, din păcate, că mărturisirea (de credință) catolică, și cea de catolic luptător, nu conferă, automat, sfințenia, ba mai mult, trebuie să fim de acord că printre noi, până și în cercurile cele mai pure și mai fervente, numeroase slăbiciuni omenești stăvilesc adesea acțiunea Duhului. Dar tot atât de bine știm că cel mai umil dintre sfinții noștri, este mai liber înlăuntrul său, decât cel mai mare dintre maeștrii înțelepciunii. Unul vorbește cu modestie despre mântuire, celălalt vorbește cu plăcere despre eliberare; dar ne dăm repede seama care dintre ei este cu adevărat „eliberat”. Câte pretenții vane, la capătul unor eforturi nobile și sincere pe care le strică o pornire plină de cutezanță! Singurele genuni care nu aduc nici o dezamăgire, cele pe care Duhul însuși le pune în adâncul omului , presupun terenul „credinței comune”, acceptat fără gânduri ascunse și niciodată abandonat. Numai acolo izvorăsc apele răului Siloe . Numai acolo se deschide calea împărătească. 

O humilitas, o slublimitas! Domus lutea, et aula regia! Corpus mortis, et templum lucis! Despectio denique superbis, et sponsa Christi! (O, smerenie, o măreție! Casă de lut și palat regesc! Trup muritor și templu al luminii! Dispreț, în sfârșit, pentru cei trufași, și mireasă a lui Cristos!” ). În aparenta ei josnicie, Biserica este harul, adică semnul adevărat și eficient ale acestor „adâncuri ale lui Dumnezeu”. Cu același prilej n-i se deschid și adâncurile omului: abyssus abyssum invocat (abisul, abisul cheamă) . 

De aceea, pagina din Apostol pe care am comentat-o, este, în același timp, pentru omul natural, constatarea unui fapt ieșit din comun și, pentru credincios, un strigăt de triumf:

 „Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” . 


Doar o minune a harului ne poate face să înțelegem aceste lucruri. Fără el, cele mai frumoase sentimente și cele mai înalte însușiri spirituale nu sunt decât obstacole. Ele îl fac pe om asemeni codrului din Liban pe care încă nu l-a doborât. Ele alimentează orgoliul și opresc caritatea. Chiar înăuntrul Bisericii, ele pot, așa cum am spus, să devină o ispită. Dacă într-o zi ni s-ar întâmpla chiar nouă, poate că ar fi de folos să ne reamintim, evocând împrejurările concrete ale faptelor lor, exemplul câtorva oameni care le-ai ținut piept cu curaj.

Când, împins de o logică lăuntrică care nu era o simplă logică pe hârtie, Newmann s-a pus la picioarele părintelui Dominic Barberi cerându-i să-l primească în rândul Bisericii, el nu-și sacrifica doar situația, obiceiurile dragi, prieteniile de preț, un sălaș al spiritului la care ținea mult, o reputație răsunătoare. La vremea aceea condițiile erau din cele mai vitrege. Era într-o seară din toamna anului 1845, spre sfârșitul pontificatului lui Grigore al XVI-lea. „Catolicismul le părea tuturor un învins al vieții, încă și mai demn de plâns fiindcă era înconjurat de multe urme derizorii ale unei splendori abia apuse”. Omenește nu mai putea avea nici o influență asupra fostului fellow Oriel. „Nu trăim”, va spune el câțiva ani mai târziu, „o epocă de glorie pentru Biserică în aceste timpuri, una dintre acele epoci care au prinți cu respect pentru îndatoririle față de ea, guverne loiale, epoci când Biserica avea proprietăți întinse, locuri de meditație, școli vestite, biblioteci bogate, lăcașuri de știință, ctitorii la mare cinste. Epoca noastră seamănă mai degrabă cu timpurile de început ale Bisericii, când noblețea și știința, ca și bogăția moștenirii Domnului, se înfățișau umile, când își strângea adepții dintre cei de pe urmă, oameni ai societății, când era săracă și lipsită de știință, disprețuită și urâtă de cei mari și de filosofi, ca alcătuind o adunătură de neciopliți, de proști și de încăpățânați; în acele vremuri în care istoria nu menționează nici un sfânt care să îmbogățească spiritul așa cum face o idee de seamă, nici un sfânt așa cum aveau să fie Sf. Toma de Aquino sau cu Ignațiu de Loyola, ci vremuri în care cei mai iscusiți scriitori renumiți aparțineau unor școli eretice. Avem puține lucruri onorabile de arătat, iar cuvintele Psalmului par să se împlinească pentru noi: „Au dat foc lăcașului tău, au întinat locul unde sălășluiește numele tău pe pământ, nu ne-am văzut semnele, acum am rămas fără profet...” . Newmann nu găsea nimic atrăgător la romano-catolici. Nu am nici o simpatie pentru ei, mărturisea el. Nu aștept mare lucru de la ei. Mergând către ei, devin eu însumi un paria. „Îmi întorc cu totul fața spre deșert. Și nici nu bănuia spinii care aveau să-l rănească, străbătând acest întins deșert! Dar, pentru sufletul lui credincios, un asemenea demers era o „necesitate”, și niciodată, după aceea, n-avea să-l regrete vreo clipă... .

Am putea să recitim și ce ne povestește Sf. Augustin în cartea a opta din Confesiunile sale. El cunoștea această povestire de la prietenul lui Simplicianus, și știe ce emoție adâncă a resimțit în momentul când el însuși a luat o astfel de hotărâre. Bătrânul Victorinus era un filosof „inițiat în toate disciplinele liberale”. Or, acestui magistru al atâtor senatori de vază, acestui gânditor celebru, care și-a văzut propria statuie ridicată în Forum, „nu i-a fost câtuși de puțin să se facă sclavul lui Cristos, să-și plece capul sub jugul umilinței și să-și plece fruntea sub povara crucii”. Dar aceasta nu s-a întâmplat decât după o lungă rezistență, la care contribuia o trufașă lipsă de înțelegere. Exemplul este cu atât mai frumos: 


O, Doamne, Doamne. Tu, Cel care ai apropiat de noi cerurile și Te-ai coborât la noi, Cel care ai atins cu mâna ta munții și ei au fumegat, în ce chip ai putut Tu să te strecori în inima lui? Căci, după cum povestea Simplicianus, el citea Sf. Scriptură și cerceta plin de râvnă toate scrierile creștine, le examina și-i spunea lui Simplicianus, nu în văzul lumii, ci mai în ascuns și în mod mai familiar: „Află că eu sunt deja creștin”. Iar celălalt îi răspundea: „Nu te voi crede și nu te voi considera printre creștini decât după ce te voi fi văzut în Biserica lui Cristos”. Iar el râdea de acesta, zicând: „Așadar pereții au ajuns să dea naștere creștinilor?” Și, una-două, el zicea că deja a devenit creștin. Iar Simplicianus îi răspundea de fiecare dată, și din nou era repetată expresia „cu pereții”, sub privirile zâmbitoare ale celuilalt. Căci el se temea să-și ofenseze prietenii, mândri cinstitori ai demonilor, ale căror vrăjmășii socotea că se vor prăvălii la tot din culmea strălucirii lor babiloniene, întocmai ca din cedrii Libanului, cedrii pe care Domnul nu-i distrusese încă. 

Dar, mai apoi, citind necontenit și minunându-se de ceea ce citea, a sorbit tăria și s-a temut să nu fie tăgăduit de Cristos în fața sfinților îngeri, dacă și el s-ar teme „să-l mărturisească pe Cristos pe el în fața oamenilor”, și i s-a părut că se face vinovat de o mare crimă, în cazul în care s-ar rușina de taina smereniei Cuvântului Tău, și nu s-ar rușina de misterele nelegiuite ale trufașilor demoni, cel pe care el îi acceptase ca un trufaș imitator al acestora; i-a fost rușine tare de această deșertăciune, și a roșit în fața adevărului, și, pe neașteptate, i-a zis lui Simplicianus, așa cum povestea el însuși: „Să mergem la Biserică, căci vreau să devin creștin”. Iar acela, fără să se lase cuprins de veselie, s-a dus cu el. acolo, însă, a fost supus doar primelor taine ale catehezei, și, nu mult după aceea, i-a fost dat numele ca să fie renăscut prin botez, spre uimirea Romei și spre bucuria Bisericii....” .

Dacă bătrânul Victorianus nu s-ar fi încumetat să facă acest pas hotărâtor și să intre astfel în turma credincioșilor „practicanți”, tot ne-am aminti de el ca de un filosof eminent. Poate că l-am admira încă în el pe gânditorul care, cel dintâi, a conceput elementele teoriei interne a Sf. Treimi, ale cărei formule definitive pentru Occident aveau să fie elaborate de Sf. Augustin. Ne putem chiar imagina că ar fi fost capabil, fără să intre în Biserică, să-și compună imnurile închinate Sf. Treimi; în acest caz, și numele lui ar rămâne printre cele ale poeților dogmei . Nici că i s-ar potrivi un titlu mai bun. Nu ar fi meritat să poarte numele, comun la drept vorbind și, în ochii multora, lipsite de relief, dar dintre toate cel mai frumos când ajungi să-i înțelegi întinderea: n-ar fi fost mai catolic.


H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, pp. 230-239.

   


duminică, 7 ianuarie 2024

Tentațiile noastre față de Biserică/2

Dificultatea devine pentru unele spirite și mai vie, durerea pentru unele suflete și mai sfâșietoare, când constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare, prin efectul cauzelor care zădărnicesc orice inițiativă, acțiunea Bisericii este departe de a fi eficientă. Departe de a merge înainte, ea dă înapoi. Chiar acolo unde, în aparență, influența sa este recunoscută, încurajată, ea nu înstăpânește Evanghelia, iar ordinea socială nu este transformată după principiile ei. Or, nu judecăm pomul după roadele lui? Și atunci, nu suntem îndreptățiți oare să credem că Biserica și-a trăit traiul? Nu este nevoie oare să ne temem că nu va putea nicicând să-și îndeplinească decât simbolic ceea ce alții își închipuie că realizează cu adevărat? Nu trebuie, prin urmare, să transferăm asupra acestora încrederea pe care i-o consacrasem? 



Câte echivocuri, într-un raționament în aparență atât de simplu! Desigur, dacă fiecare ar fi în Biserică ceea ce trebuie să fie, este limpede că Împărăția lui Dumnezeu ar înainte în alt ritm, în ciuda obstacolelor mereu sporite din jurul ei, așa cum am văzut într-un capitol precedent, și chiar dacă rămân nevăzute pentru cei neluminați de Dumnezeu. Tot atât de adevărat este că o anumită incidență istorică sau un anumit context social, independent de voința individului, pot crea condiții defavorabile, neînțelegeri profunde, „divorțuri”, ridicând astfel probleme serioase. Dar pentru a avea sorți de reușită în rezolvarea acestor probleme, sau cel puțin, dacă este necesar să recunoaștem că unele dintre ele sunt, deocamdată, de nerezolvat, pentru a ne menține încrederea intactă, trebuie să risipim multe din echivocurile latente. Lăsând, deci, la o parte, toate considerentele de ordin sociologic, să ne ocupăm mai întâi de acest discernământ prealabil . 


Când este vorba despre Biserică, să nu judecăm în termeni de aproape și de departe, de succes și de eșec, cum se procedează cu lucrurile vremelnice. Bunul suprafiresc a cărui lucrătoare este în lumea de aici se totalizează în nevăzut. El se regăsește în veșnicie. Din generație în generație, comuniunea sfinților se lărgește. Dar să nu visăm la o Biserică spectaculos triumfătoare. Învățătorul său nu i-a promis succese răsunătoare și mărețe. Fără să cedăm elocinței sau vreunui sentiment romantic, ci enunțând o lege a naturii sale, să amintim despre ea cuvintele lui Pascal: „ea trebuie, asemenea lui Cristos, să fie în agonie până la sfârșitul lumii. Să nu uităm exigențele înțelepciunii mântuitoare” . Să o vedem la lucru în viața și în faptele lui Isus: această privire ne va ajuta, în neliniștea noastră, să nu ne pierdem răbdarea. Ea ne va ajuta să trecem peste neliniște și să ajungem la liman, depășind acea resemnare care ar putea duce la prăbușire. Apostolul trebuie să știe să aștepte. Preotul trebuie deseori să accepte că se poate simți neputincios. El trebuie să accepte că nu este aproape niciodată înțeles. 


Mai presus de toate, să nu înțelegem greșit această Împărăție a lui Dumnezeu, care este scopul Bisericii și pe care ea are misiunea de a o anticipa. E vorba de credința în întregul ei. Fără să ignorăm câtuși de puțin urgența problemelor cetățenești și aportul de neînlocuit al Bisericii în rezolvarea lor , cum putem uita că ea vrea să rezolve o problemă mai înaltă și mai vastă, mai statornică și mai deplină? Asemenea maladiilor care evoluează în mediul purtător de germeni, luptând cu remediul și renăscând sub o altă formă imediat ce le-am crezut învinse, răul radical pe care omul îl poartă în adâncul său reapare cu aspecte imprevizibile, chiar dacă în fond răul este același, pe măsură ce societatea se transformă. Psihologia, obiceiurile, raporturile sociale evoluează: omul rămâne cu răul lui. Aceasta nu înseamnă însă că nu este nevoie să încercăm totul în căutarea binelui. Tenacitatea răului nu poate fi decât o incitare la o luptă și mai înverșunată și de mai mare durată. Dacă am presupune – din păcate suntem încă departe de așa ceva! – că societatea funcționează perfect, nu ca o mașină economică sau politică din cale-afară de puternică, ci ca ordine exterioară cum nu se poate mai umană, atunci lucrarea Bisericii nu ar fi, să spunem așa, începută. Căci ea nu vrea să ne așeze în existența pământească, ci să ne înalțe deasupra ei. Aducându-ne mântuirea lui Isus Cristos, ea vrea să ne smulgă din răul care este în noi și să ne deschidă unei noi existențe. În schimb, dacă ea ar căuta înainte de toate eficiența temporală, nici măcar aceasta nu i-ar fi dată. Dacă ar aștepta, pentru a împlini între oameni opera de mântuire, condiții temporale mai bune – în orice fel ne-am imagina acest optim – ea n-ar fi credincioasă misiunii sale, care nu este să scoată la liman, în viitor, o omenire îndepărtată ce va să vină, ci, de-a lungul timpului, întregul neam omenesc; nu o omenire mitică, ci oamenii concreți din fiecare generație. 


Dacă vrem să rămânem realiști, nu trebuie să ne înșelăm asupra obiectului preocupării noastre. Dacă vrem să fim eficienți, nu trebuie să ne bazăm pe mijloace prea extrinsece, care ar putea să ne îndepărteze de țel. Dacă putem – iar uneori chiar trebuie – să fim severi față de cei care poartă numele de catolici – față de noi înșine – trebuie să fim așa cu bună știință, în numele unor criterii care să nu fie falsificate. Nu trebuie să pierdem din vedere esențialul. 


Dar, acest esențial – care n-ar putea rămâne în orizontul nostru ca obiectiv îndepărtat dacă am refuza să-l admitem ca făcând parte din acțiunea noastră prezentă – nu trebuie considerat din punct de vedere cantitativ. Dumnezeu ne mântuiește unii prin alții după legi care ne rămân necunoscute în aplicarea lor concretă, dar al căror principiu se impune credinței noastre. Acestea sunt legile tainice ale mântuirii noastre. Nici astăzi rugăciunea în numele nostru și jertfa iubirii nu și-au pierdut nimic din puterea tainică. Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât un singur sfânt, ar fi de-ajuns ca să mărturisească valoarea divină a principiului care i-a dat formă. Dar avem noi oare privirea destul de curată și știm oare să ne-o îndreptăm așa încât să vedem în rândurile noastre, în această ordine a sfințeniei, eficiența Bisericii? Să încercăm cel puțin să o întrezărim. Aparențele compacte să nu ne ascundă realitatea centrală. Dezbaterile idelogice zgomotoase să nu ne împiedice să auzim respirația liniștii… cap al unei comunități care nu cuprindea la vremea aceea decât oameni simpli, cu puțină știință de carte, fără vreo înrăurire asupra sorții Imperiului, marele sfânt Ciprian spunea odinioară: „Noi nu suntem filosofi în vorbe, ci în fapte; nu spunem lucruri mari, ci le trăim” . Acest cuvânt de umilă mândrie rămâne mereu adevărat. Esențialul nu este un obiect de discurs. Vitalitatea creștină este mult mai puțin dependentă decât am crede de tot ceea ce se discută și se operează sau se dezmembrează în fiecare epocă pe scena politică. În spatele agitației politice, opinia publică, curentele de idei și controversele, departe de colțurile de stradă și de piețele publice, scăpând de indiscreții și de anchete, se menține, se transmite, se reînnoiește o viață pe care este aproape imposibil să o judecăm din exterior. Orbi care văd, surzi care aud, morți care reînvie, nefericiți care sunt evanghelizați . Împărăția lui Dumnezeu luminează în taină. Ici și colo, scăpărări bruște ne-o descoperă. Pete de lumină se alcătuiesc, se întind, se unesc între ele. Câteva puncte în noapte licăresc cu o strălucire mai vie. Uneori, câteva pete de sânge, ca să ne trezească atenția. Toate sunt semne prevestitoare. 


În mijlocul atâtor discuții despre creștinismul timpului nostru, în mijlocul atâtor plângeri privind „inadaptarea”, ori „ineficiența” lui, să nu încetăm, deci, la aceste considerații foarte simple. Cei mai buni creștini, cei mai plini de viață, nu se numără neapărat, nici în general, printre savanți sau printre șmecheri, nici printre intelectuali, nici printre politicieni, nici printre „autoritățile sociale”. În consecință, vocea lor nu răsună în presă, faptele lor nu atrag atenția publicului. Viața lor este nevăzută pentru ochii lumii și, dacă ajung să fie de oarecare notorietate, aceasta este o excepție și nu se întâmplă decât târziu, cu riscul unor ciudate deformări. Chiar și în sânul Bisericii, unii dintre ei dobândesc un prestigiu de necontestat doar după moarte. Și, totuși, ei sunt cei care contribuie mai mult decât ceilalți să facă astfel încăt pământul să nu se transforme într-un infern. Cei mai mulți nici nu se întreabă dacă credința lor este „adaptată”, nici dacă este „eficientă”. Se mulțumesc să o trăiască, așa cum trăiesc realitatea însăși, mereu actuală, și fructele care rodesc din ea, adesea neștiute, sunt minunate. Chiar dacă nu au acționat ei înșiși în exterior, ei se află la originea tuturor inițiativelor, a tuturor activităților, a tuturor lăcașurilor care nu trebuie să rămână zadarnice. Ei sunt cei care păstrează sau ne redau oarecare speranță. Am îndrăzni oare să spunem că ei nu mai sunt azi atât de numeroși, atât de activi ca în alte timpuri? . 

Pentru un vis de eficiență himeric, poate, să nu rămânem orbi la rodnicia reală a Maicii noastre.     


H. DE LUBAC, Meditație asupra Bisericii, Humanitas, pp. 227-230.

 


miercuri, 27 septembrie 2017

Definizione del santo secondo Origene



“Si dicono santi e nello stesso tempo peccatori coloro che si sono dedicati a Dio e hanno separato la loro vita dalla situazione usuale di tutti per servire il Signore – si dice dunque santo un uomo in quanto si è dedicato al servizio del Signore, eliminando tutte le altre attività – ma può anche accadere  che, proprio nel servire il Signore, non faccia ogni cosa come dovrebbe essere fatta, ma venga meno in alcune cose e pecchi. Come infatti colui che si separa e si segrega da tutto per acquisire  una disciplina, la medicina ad esempio o la filosofia, certamente non è perfetto appena si è dedicato alla disciplina, così da non trovarsi mancante in qualche cosa, anzi piuttosto attraverso molti sbagli arriverà con fatica una buona volta alla perfezione e, tuttavia, appena si affida a scuole siffatte è cosa certa che è annoverato tra i filosofi o tra i medici; allo stesso modo si deve pensare dei santi, cioè che appena uno si dedica all’impegno della santità, in relazione a ciò che si è proposto, viene chiamato santo. Ma in relazione al fatto che necessariamente cadrà in molte mancanze finché con l’abitudine e la disciplina e la diligenza non si allontani da lui la consuetudine del peccare, si chiamerà, come abbiamo detto, anche peccatoreˮ (Origene, Omelie sui Numeri, 10, 1). 

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Padre Pio: Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie

Odată Padre Pio a fost întrebat: „Ați dori să celebrați de mai multe ori pe zi Sf. Liturghie?”. El a răspuns: „Dacă ar fi după mine, nu aș coborî niciodată de la altar”.
Padre Pio nu obosea să repete: „Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie”.

Într-o zi, Isus îi apăru lui Padre Pio, desfigurat și tot plin de vânătăi. El îi arătă o mare mulțime de preoți, printre care diferiți demnitari bisericești; unii dintre aceștia celebrau, alții se pregăteau să înceapă Sf. Liturghie, alții terminaseră de celebrat. Vizita lui Isus suferind mă întristă foarte mult, de aceea am voit să-L întreb care este motivul acelei mari suferințe. Nu am primit nici un răspuns. Însă privirea lui se îndreptă din nou spre acei preoți, dar după puțin, aproape speriat și ca și cum ar fi fost obosit să mai privească, întoarse chipul și, privindu-mă pe mine, cu mare oroare, am observat două lacrimi care-i alunecau pe obraji. Se îndepărtă de acea mulțime de preoți cu o mare expresie de dezgust în privire, strigând: Măcelarilor! Și, îndreptându-se spre mine, spuse: „Fiul meu, să nu crezi că agonia mea a durat numai trei ceasuri: nu! Eu voi fi, din cauza sufletelor ajutate de mine, în agonie până la sfârșitul lumii. În timpul agoniei mele, fiul meu, nu trebuie să se doarmă”. Iar Padre Pio încheie: „Din păcate Isus are dreptate să se plângă de ingratitudinea noastră.

joi, 23 februarie 2017

Teologie și/sau mistică?

A vorbi despre Dumnezeu și a vorbi cu Dumnezeu nu sunt două realități separate, cât o unică experiență care se specifică în modalități diferite de comunicare. Limbajul oamenilor spirituali nu este diferit de cel al teologilor, deoarece aceasta ar însemna imposibilitatea comunicării unei adevărate experiențe de Dumnezeu. Atunci când contrapunem cele două modalități de a proceda, ne găsim în fața a două tendințe extreme: academism steril sau misticism dulceag. Calea echilibrului este dată de căutarea constantă a unei fluidități a experienței: de la viață la reflecție; de la reflecție la viață. Circularitatea în acest caz devine un criteriu efectiv de verificare a posibilei unități dintre diferitele limbaje pentru a putea vorbi de Dumnezeu, astăzi. Într-o interesantă reflecție, Grigore Palamas subliniază necesitatea de a nu contrapune teologia apofatică celei catafatice, de a nu crea opoziții între limbajul pozitiv și afirmativ al teologiei și cel negativ și descriptiv al misticilor: „teologia apofatică nu se contrapune, nici nu o anulează pe cea catafatică, ci demonstrează că ceea ce se spune afirmativ despre Dumnezeu este adevărat și atribuit lui Dumnezeu după pietate, dar că Dumnezeu nu le are pe acelea așa cum le avem noi”[1]. În disputa cu Varlaam, filosof umanist calabrez, episcop al Ortodoxiei, subliniază necesitatea unei teologii apofatice, pentru ca cea afirmativă să poată fi consistentă și să poată da roade mai bune. Mai mult încă, sunt două realități inscindibile, pentru că ambele exprimă încercarea umană de a bâlbâi ceva despre Dumnezeu. Ele se iluminează reciproc, conducând credinciosul spre gloria lui Dumnezeu. Problema rămâne slăbiciunea în sine a limbajului, care nu poate exprima splendoarea lui Dumnezeu, motiv pentru care rămâne legată de structuri oricum contingente.
De la această reflecție inițială, este evident că itinerariul de urmat nu constă în separarea limbajelor, cât mai degrabă în actualizarea unei teologii mai atente față de multiplele ei expresii comunicative. Mistica produce limbaje, simboluri care nu sunt străine teologiei; mai mult încă, ea conține în sine înseși un limbaj hiperbolic și bogat în oximoroane, deoarece tratează despre Dumnezeu, care excede prin natura ei realitatea creată[2].
O teologie care nu pleacă de la tăcere și nu ajunge, în exercițiul gândirii, la tăcere, poate să piardă din vedere adevăratul ei obiect de studiu: experiența totdeauna vie a lui Dumnezeu.
Limbajul mistic se prezintă ca un efort al credinciosului de a se apropia de sfântul mister, fără a vrea să-l captureze cu ajutorul cuvintelor, dar exprimându-l cu ajutorul propriei simțiri intime. Teologia apofatică este o modalitate pentru a delinia o simțire spirituală în care cel credincios percepe excedența lui Dumnezeu față de modalitatea lui de conceptualizare. S-ar putea chiar afirma că această cale negativă este proprie limbajului credinței, motiv pentru care reprezintă celălalt aspect al unicei întâlniri cu Dumnezeu.


Congregazione delle Cause dei Santi, Le cause dei santi, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano, 32014, pp. 119-120.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
-->



[1] Filocalia, a cura di Nicodimo Aghiorita e Macario di Corinto, Torino 1999, vol. IV, pp. 125-126.
[2] F. Asti, La scrittura mistica feminile come testimone dell’esperienza di Dio nel Medioevo, in Rassegna di Teologia 47 (2006), pp. 69-101.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Este actul de credință rațional?

Alternativa se pune între absurd și mister, deoarece despre aceste lucruri noi nu știm multe lucruri. Atunci trebuie să facem saltul și să îmbrățișăm misterul: acesta este actul de credință. Pentru că aceasta este unica condiție care ne este dată: să salvăm rațiunea pentru a ne salva de absurd. Uneori mi se întâmplă să fac acest exemplu: eu mă aflu la al doilea etaj al unui bloc și într-un anumit moment la primul etaj începe un incendiu, scara s-a rupt, flăcările urcă și… dându-mi seama de acest lucru, mă duc la fereastră și aud o voce care-mi spune: aruncă-te, pentru că acolo, jos, se află plasa pompierilor. Ființa mea întreagă nu vrea să se arunce; ar vrea să coboare scările, treaptă cu treaptă, raționament cu raționament…; dar scara nu mai există. Atunci ceea ce în sine ar fi un act irațional – a mă arunca de la fereastră – devine unicul act rațional. Așa este și actul de credință. În fond, vestea evangheliei este vocea care-mi spune: acolo, jos, este prezentă plasa pompierilor, aruncă-te! (Card. Giacomo Biffi, Intervista di Giancarlo Perna, cit. Roberto Di Palma)


duminică, 20 septembrie 2015

Medicament pentru suflet. Newman şi încrederea în Biserică



de Hermann Geissler

În urmă cu cinci ani, la 19 septembrie 2010, cu celebrarea Liturghiei la Cofton Park din Rednal (Birmingham), Benedict al XVI-lea îl beatifica pe cardinalul John Henry Newman. "Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiate şi pe rază lungă, nu au fost numai de importanţă profundă pentru Anglia victoriană - a spus Benedict al XVI-lea - ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea". După convertirea la Biserica Catolică (1845), după hirotonirea sacerdotală şi întemeierea Oratoriului sfântului Filip Neri în Anglia, în 1840 Newman a ţinut câteva discursuri adresate catolicilor şi altor creştini, arătându-le perspectiva fundamentală, marea speranţă a vieţii creştine. Sunt trei lucruri în mod esenţial care o alimentează pe aceasta din urmă: privirea spre Dumnezeu, lumina sfinţilor, încrederea în Biserică. În această privinţă, publicăm un articol al directorului lui International Centre of Newman Friends din Roma, punct de referinţă pentru studioşii şi prietenii lui John Henry Newman din toată lumea.
Cu ocazia deschiderii Oratoriului la Londra (1849), John Henry Newman tratează temaPerspectivele misionarului catolic. Cum pot să acţioneze misionarii, ce pot să facă creştinii într-o lume care urmează propriile principii şi venerează idolii bogăţiei, inteligenţei, ai bunei faime? Credincioşii care se orientează spre Dumnezeu şi spre sfinţi nu sunt, într-un fel, străini în această lume? Newman răspunde la aceste întrebări cu simpla constatare că opoziţia dintre Biserică şi lume nu este nimic nou. De fapt, încă de la începutul creştinismului Biserica este ca o peregrină pe pământ şi soarta sa este o bătălie continuă (cf. Discourses Addresed to Mixed Congregations, 241).
Toată istoria arată adevărul acestei constatări: sfântul Petru ca un străin a venit la Roma, oraş care venera atâţia idoli, predicând credinţa în Domnul Isus; părinţii Bisericii luptau împotriva duşmanilor interni şi externi; Ignaţiu şi însoţitorii săi s-au angajat într-o perioadă în care lumea era convinsă de sfârşitul Bisericii, ducând credinţa creştină în toate continentele. Newman se simte în profundă comuniune cu toţi aceşti martori ai credinţei: "Să fim plini de încredere, de zel şi de determinare, pentru că suntem moştenitorii sfântului Petru, ai sfântului Grigore din Nazianz, ai sfântului Grigore cel Mare şi ai tuturor persoanelor sfinte şi credincioase, care în timpul lor au promovat cauza catolică prin cuvânt, acţiune şi rugăciune. Suntem părtaşi de meritele şi mijlocirile lor şi vorbim cu glasul lor" (ibidem, 244).
Newman este convins că creştinii din orice timp, din orice loc şi din orice ambient au o mare misiune. Sunt chemaţi mereu să "facă o lucrare" (ibidem, 246). De fapt, Biserica poate să ofere "un remediu universal unei boli universale. Această boală este păcatul; toţi au păcătuit, toţi au nevoie de vindecarea în Cristos; tuturor trebuie să li se vestească şi oferită această vindecare. Deci dacă există un predicator şi un mediator al vindecării, trimis de Dumnezeu, acest mesager trebuie să vorbească nu numai unuia, ci tuturor. Trebuie să se adapteze la toţi, trebuie să aibă o misiune pentru tot neamul lui Adam" (ibidem, 246).
În cursul istoriei sale Biserica a trebuit să lupte adesea împotriva puterilor lumii care păreau să fie mult mai puternice decât ea şi adesea aproape invincibile. Dar, în pofida tuturor adversităţilor, Biserica a învins mereu rând pe rând: "Toate acestea ne arată cu o acuitate convingătoare, asemenea unei dovezi ştiinţifice, că ea nu vine de pe pământ, că ea nu este sclavă a oamenilor, altminteri cei care ar fi făcut-o ar fi putut s-o şi distrugă" (ibidem, 249).
Deoarece Biserica nu este lucrarea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, nu va fi distrusă niciodată. Cristos acţionează în Biserică, în toate timpurile şi în toate locurile. Aceasta este încrederea fermă a catolicilor: "Dacă el a făcut minunile sale în timpurile de atunci, va face aceste minuni şi astăzi; dacă în timpurile trecute cei slabi şi cei nevrednici au fost instrumentele sale de bine, sunt şi astăzi la fel. Atât timp cât ne încredem în El, atât timp cât rămânem fideli faţă de Biserica sa, ştim că el vrea să ne folosească drept instrumente ale sale (în ce mod asta nu ştim), nu ştim cine vor fi destinatarii milostivirii sale; nu ştim la cine vom fi trimişi, dar ştim că mii şi mii ne cheamă şi că vom fi trimişi cu siguranţă la cei care au fost aleşii săi" (ibidem, 254). Şi Newman încheie cu o mărturie foarte personală: "Am urmărit călăuzirea sa şi nu m-a dezamăgit; m-am încredinţat mâinilor sale şi mi-a dat ceea ce am căutat; şi după cum el a fost cu mine până acum, tot aşa va rămâne cu mine el însuşi, binecuvântarea sa mamă şi toţi îngerii buni şi sfinţi" (ibidem, 259).
Mulţi credincioşi, şi chiar atâţia păstori, astăzi sunt în pericolul de a pierde curajul, pentru că vântul potrivnic pare aşa de puternic şi învingător. Cad adesea într-o atitudine pesimistă şi tind să se plângă. În acest context, Papa Francisc a vorbit despre "zeiţa plâns", care nu ajută pe nimeni şi ne fură elanul şi bucuria. Uneori uităm că în istoria Bisericii dificultăţile şi încercările n-au lipsit niciodată. Şi uităm că, în pofida importanţei cooperării noastre, Biserica este edificată, purificată şi sfinţită de Dumnezeu însuşi. Papa Francisc scrie în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citându-l pe predecesorul său pe catedra lui Petru: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie" (nr. 14). Nu creşte prin iniţiativele pur umane şi strategiile pastorale bine gândite, ci mai ales prin forţa Duhului Sfânt care atrage bărbaţi şi femei la inima lui Isus şi la Biserica sa, trezind în ei un zel sfânt pentru mărturisirea adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. "Un astfel de zel - scrie Newman - chiar dacă e sărac şi slab în noi, a fost însăşi viaţa Bisericii şi stimulentul predicatorilor şi misionarilor săi în toate secolele. A fost un foc asemănător cu acela pe care Domnul nostru l-a adus din cer şi pe care a voit să-l comunice tuturor: « Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!» (Lc 12,49). Acesta a fost misterul propagării Bisericii încă de la început şi va rămâne până la sfârşit. Aceasta este motivaţia pentru care Biserica, având ajutorul lui Dumnezeu şi în faţa uimirii lumii, converteşte naţiunile [...]. Aceasta este motivaţia pentru care misionarii catolici se aruncă aşa de generos în mijlocul popoarelor străine, riscând cele mai crude chinuri: cunosc demnitatea sufletului; pentru ei lumea viitoare este o realitate mare; îi iubesc pe fraţii lor din inimă, chiar dacă încă nu i-au văzut; se tem de ruinarea veşnică; vor să crească roadele pătimirii Domnului lor şi triumful harului său" (ibidem, 19).
(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro 

joi, 16 iulie 2015

Timp și eternitate în epoca antică și patristică... O gustare

Diferența dintre concepția clasică a timpului și a eternității și cea creștină, bazată pe Scriptură, este exemplar ilustrată de critică făcută de Tațian, apologet din a doua parte a secolului al II-lea, discipol al Sf. Iustin martirul și, mai ales de Origen, filosoful platonic creștin, mort în jurul anului 256, față de concepția stoică a ciclicității infinite a timpului, constituită dintr-o succesiune de perioade sau de aiônes fără sfârșit. Această ciclicitate infinită a timpului era în general împărtășită și de celelalte Școli filosofice grecești, de la Platonism la Pitagoreism la Aristotelism; și Epicureii susțineau infinitatea timpului lumii, ba chiar a lumilor. Origen s-a preocupat să clarifice diferențele fundamentale dintre propria concepție, creștină, cea a timpurilor istorice (pe care el le numește aiônes cu o terminologie biblică) și cea stoică. Dacă el vorbește de o secvență de aiônes în timp, acest lucru îl face în primul rând pentru că Scriptura vorbește continuu despre acest argument, și nu pentru că el ar vrea să postuleze o repetiție infinită a revenirilor istorice identice, așa cum, în schimb, făceau Stoicii (care, și ei numeau aceste cicluri temporale aiônes). Opțiunea terminologică a lui Origen este biblică înainte să fie stoică. Nu există îndoială că el cunoștea atât lexicul cât și doctrinele stoice, pe care le voi analiza în primul capitol; de fapt, după concepția platonică  este cea stoică care a influențat în mare măsură gândirea lui Origen. Cu toate acestea, aiônes-urile stoice sunt destul de diferite de cele origeniene, iar apokatastaza stoică (adică repetarea ciclică a unor identice aiônes la infinit), necesitaristă, este des criticată de Origen[1] care, în schimb, considera aiônes-urile teatrul liberelor alegeri ale creaturilor raționale[2].
            Rolul principal al aiônes-urilor pentru Origen este cel de a permite dezvoltarea morală a creaturilor raționale și mântuirea lor, o problemă teoretică care, după el, făcea parte din teodicee[3]. Dacă aiônes-urile nu sunt finalizate spre dezvoltarea morală, este evident că nu pot implica repetarea la infinit a acelorași acte și comportamente, așa cum postulau în schimb Stoicii; de fapt, pentru Origen aiônes-urilor sunt teatrul exercitării liberului arbitru a creaturilor raționale, și nu pot fi egale unul cu celălalt. Tocmai pentru a salvgarda liberul arbitru, Origen contrastează teoria stoică a repetării aiônes-urilor totdeauna egale între ele: „Dacă acest lucru este adevărat, libertatea noastră a fost anulată. De fapt, dacă în decursul unor determinate cicluri din necesitate au avut loc, au loc și vor avea loc aceleași lucruri în perioada realităților muritoare, este evident că din necesitate Socrate se va da totdeauna filosofiei, și va fi acuzat că introduce noi divinități și că corupe tinerii, și că Anit și Melet vor fi totdeauna acuzatorii săi, și că judecătorii din Areopag îl vor condamna la moarte prin otrăvirea cu cucută. […] Dacă se acceptă această idee, chiar nu mai știu cum libertatea noastră va fi salvată și cum se vor putea justifica laudele și reproșurile»[4].
            Dacă fiecare aiôn este teatrul acelorași evenimente ale aiônes-urilor care l-au precedat și al celor care-l vor urma, înseamnă că alegerile morale ale persoanelor nu sunt alegeri, dar sunt dictate din necesitate. În consecință, liberul arbitru nu mai există. Dar acest lucru este incompatibil cu responsabilitatea personală și recompensele pentru alegerile făcute de fiecare, care nu numai că fondează viața civilă și administrarea dreptății, dar sunt, mai ales, un dat al revelației creștine: premiile sau suferințele în cealaltă lume despre care vorbește Scriptura și la care Origen face continuu referință.
            Absența liberului arbitru ar implica o absență de responsabilitate, lucru pe care Origen nu-l poate accepta; din acest motiv el refuză doctrina repetării infinite a aiônes-urilor totdeauna identice, doctrină pe care el o atribuie nu numai Stoicilor, ci și Platonicilor și Pitagoreicilor[5]. Aceeași critică, de această dată cu o serie de exemple luate din Scriptură (Adam și Eva, Iuda, Sf. Paul, Sf. Ștefan) și nu din istoria filosofică grecească (Socrate și acuzatorii lui) fusese prezentată deja de Origen într-o operă adresată nu respingerii unui „păgân”, ci publicului cult creștin:

Nu știu, apoi, ce argumente pot aduce cei care susțin că aiônes-urile se succed în mod perfect unul celuilalt. Dacă, de fapt, un aiôn va fi perfect identic cu celălalt, Adam și Eva vor face o a doua oară aceleași lucruri pe care le-au făcut […] Iuda îl va trăda pe Domnul din nou, iar Paul vă păstra iarăși hainele celor care-l lapidau pe Ștefan, și tot ceea ce a avut loc în această viață se va întâmpla din nou. Dar, cu nici un argument nu se poate susține această teorie, din moment ce sufletele sunt împinse de liberul arbitru, iar progresele și regresele lor depind de facultatea voinței lor. De fapt, sufletele nu sunt împinse să facă și să dorească această sau acea mișcare circulară a  aștrilor care reface după multe secole același traseu, dar oriunde le va fi împins libertatea înclinațiilor lor, spre într-acolo își dirijează cursul acțiunilor lor[6].

       Origen observă că, a postula o repetare identică a acelorași acțiuni în fiecare aiôn, ar fi ca și cum am gândi că, lăsând de mai multe ori să cadă o mare cantitate de grâu, aceasta s-ar dispune totdeauna în mod identic. Și aici o demonstrație prin absurd conchide argumentația. Aici Origen se oprește mai mult asupra expunerii propriei teorii, adică că ființele raționale acționează în baza liberului lor arbitru, și introduce contextual și o critică a determinismului astrologic, care putea fi folosit pentru a explica infinita repetare a acelorași acte din partea aceleiași persoane în fiecare aiôn. Puțin mai înainte, un alt medioplatonician creștin, pe nume Bardesan, combătuse determinismul astrologic[7].
            Diferit de concepția stoică a timpului ciclic, infinit și repetitiv, în ochii lui fără scop, Origen susține cu putere că va exista un sfârșit al succesiunii aiônes-urilor, și că restaurarea universală va ajunge la sfârșitul tuturor veacurilor, atunci când toate vor fi reconduse la unitate:

Situația existentă atunci când toate vor ajunge la sfârșitul perfect va fi mai mare decât aiônes-ul. Mă face să cred acest lucru autoritatea Scripturilor care spune: «În aiôn și dincolo». Spunând «dincolo» face să înțeleagă că vrea să spună mai mult decât un aiôn. Privește dacă cuvintele Mântuitorului: «Vreau ca ei să fie cu mine acolo unde sunt eu», «Așa cum eu și Tu una suntem, tot așa și ei în noi să fie un singur lucru»[8], nu indică ceva ulterior față de aiôn și aiônes-i, poate și față de « aiônes-urile aiônes-urilor», adică atunci când nu vor mai fi toate în  aiôn, dar Dumnezeu va fi totul în toți»[9].

La sfârșit Origen citează 1 Cor 15, 28, verset foarte drag lui și folosit în mod repetat, ca sprijin pentru doctrina apokatastazei sau a restaurării universale escatologice[10].
Așa cum aminteam la început, puțin înaintea lui Origen, deja Tațian, discipolul creștinului platonician Sf. Iustin martirul, critica amintirile cosmice în Discurs către Greci 6, opunându-le concepției creștine ale aiônes-urilor și ale restaurării: «Credem că la sfârșitul lumii, va avea loc și învierea trupurilor, nu așa cum cred Stoicii, cum că ar exista cicluri periodice în care revin totdeauna aceleași lucruri, fără nici un scop util; în schimb, odată terminate aiônes-urile istoriei umane, ființele umane vor rămâne în veșnicie, și va avea loc reuniunea lor, datorită judecății. Și nu ne vor judeca nici Minos, nici Radamantes, ci însuși Dumnezeu Creatorul». Și Tațian, ca și Origen mai târziu[11], se opune recursului la ciclurile cosmice ale stoicilor, care se succed la infinit, „fără un scop util”, și postulează o secvență de aiônes urmată de «permanența în eternitate» a ființelor umane, grație învierii, și împreună cu Judecata Finală. În acest text tațianeu se observă un element care va fi central și pentru Origen: repetarea periodică infinită presupusă de Stoici nu are nici un scop, nu este orientată spre un télos sau țintă ultimă, pentru că fiecare aiôn al istoriei este identic cu celălalt și nu există progres de la unul la celălalt. În schimb, după concepția creștină a timpului la Tațian și Origen, succesiunea aiônes-urilor – unul diferit de celălalt – tinde spre un scop precis, adică spre țintă. Pentru Tațian, aceasta este învierea trupurilor și judecata finală; pentru Origen este și aceasta, dar și altceva: este și învierea spirituală – adică eliberarea de sub puterea răului – care implică restaurarea sau apokatastaza, cu reîntoarcerea tuturor creaturilor spre Dumnezeu – Bine. Timpul istoric nu este fără scop și, deci, fără sens, dar tinde spre o țintă precisă: împlinirea întregii istorii a mântuirii.
Pentru Origen, succesiunea înseși a aiônes-urilor folosește tocmai acestui scop. Ea este finalizată să lase tuturor creaturilor raționale timpul și posibilitatea de a obține, prin purificare și învățătură, luciditatea și maturitatea necesare pentru a adera în mod voluntar la Bine, care este Dumnezeu, și să refuze Răul, care în télos va trebui să dispară:

La fel, cred că trebuie cercetat dacă după acest aiôn va exista corectare și purificare, aspră și dureroasă, pentru cei care nu au voit să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru alții, în schimb, învățătură și educație rațională, grație căreia vor putea să progreseze spre o mai bogată înțelegere a adevărului câți deja în această viață s-au dedat acestui studiu […] Și va trebui să se cerceteze dacă după aceste lucruri va exista sfârșitul a toate, sau, prin corectarea și purificarea tuturor celor care vor avea nevoie, va mai exista din nou un alt aiôn sau asemenea celui care este acum […] cât timp va dura și dacă va exista în mod real, și dacă va exista un timp în care nu va mai exista nici un aiôn, și dacă deja a fost un timp în care nu ar fi existat nici un aiôn, sau dacă au existat sau va existat mai mult de unul, și dacă se va întâmpla vreodată ca să existe unul perfect egal celuilalt[12].

Diferit de Stoici, Origen crede că nu va exista un aiôn perfect egal cu un altul, și acesta datorită liberului arbitru al creaturilor raționale. El mai crede că a existat o condiție anterioară timpului și aiônes-urilor, și va exista una, în télos, în care nu va mai exista nici un aiôn. Într-un text având autenticitate sigură și ajunsă la noi în originalul grecesc, Origen identifică viața aiônios despre care vorbește evanghelia («viața veșnică») cu cea care se va avea în aiônes-urile viitoare, asupra cărora va domni Cristos și în care va avea loc procesul supunerii (voluntare, care va implica convertirea și mântuirea) «dușmanilor», și mai postulează o viață încă dincolo de aceasta, adică cea a restaurării finale, de la sfârșitul tuturor aiônes-urilor: «După viața în aiônes se va face un salt, trecând la Tatăl, care este dincolo de viață în aiônes. De fapt, Cristos este viața, dar Tatăl, care este „mai mare decât Cristos”[13], este mai mare decât viața»[14]. Eternitatea absolută a apokatastazei (pe care Origen o numește aídion, un termen filosofic) va fi dincolo de toate aiônes-urile. Iată pentru ce, după Origen ceea ce este aiônios, adică pertinent aiôn-ului viitor sau aiôn-ilor, nu este etern în sens absolut, așa cum va discuta la timpul potrivit[15]. Aici este important să observăm că ținta ultimă, télos-ul, pentru Origen este o venire a fi în Trinitate la sfârșitul timpului și a tuturor aiônes-urilor: «Expresiile care se referă la pregătirea pietrelor, care sunt ridicate și pregătite pentru construirea edificiului, mi se pare că indică, fără îndoială, totalitatea timpului, adică extensia temporală [diástēma] necesară pentru a ajunge să se găsească în Trinitatea eternă»[16]. Deci, întreaga secvență a aiônes-urilor este totalitatea timpului necesar pentru ca toate creaturile raționale să se poată purifica și să crească din punct de vedere moral, intelectual și spiritual, astfel ca să poată sălășlui stabil în Treime, ceea ce este télos-ul lor și théōsis-ul sau «divinizarea» lor (după idealul Patrologiei, mai ales al celei grecești). Aiônes-urile folosesc să dea tuturor timpul necesar pentru maturizarea spirituală și pentru purificare, pentru reîntoarcerea la Dumnezeu prin libera adeziune, care va fi restaurarea finală. Faptul că va exista un sfârșit al acestor aiônes, care sunt numai intervale de timpi, oricât de lungi ar fi aceștia, și ca atare trebuie interpretate în Scriptură, este reamintit de Origen și într-un context omiletic (un context mai simplu decât cel scolastic al marilor comentarii): «De fiecare dată când în Biblie este scris: „din aiôn în aiôn” se înțelege un interval de timp, și este clar că va avea un sfârșit. Și, dacă Scriptura spune „într-un alt aiôn”, cu siguranță este indicat ceva mai lung, chiar dacă încă este fixat un sfârșit. Iar atunci când sunt menționate aiônes-urile aiônes-urilor” se indică, la fel, un anume termen, probabil necunoscut nouă, dar cu siguranță stabilit de către Dumnezeu»[17]. Sfârșitul aiônes-urilor va fi restaurarea și divinizarea. Chiar și atunci când Scriptura vorbește de «veacurile veacurilor» (aiônes-urile aiônes-urilor), Origen nu înțelege eternitate, ci numai lungi intervale temporale.
Faptul că perfecțiunea, obținută în restaurare, la sfârșitul tuturor timpurilor, este o sălășluire în Dumnezeu și în eternitatea lui Dumnezeu, este reamintită de Origen și într-un comentariu scolastic: «Expresia „din El” se referă la faptul că existăm; „prin El” se referă la faptul că suntem conduși în viață cu ajutorul providenței Lui și, „în El”, se referă la faptul că perfecțiunea și sfârșitul oricărui lucru se va găsi în El, atunci când Dumnezeu va fi „totul în toți”»[18], din nou prin citatul din 1Cor 15, 28. Însă, la perfecțiunea finală și extratemporală în Dumnezeu se va ajunge prin reforma și corectarea în timp: «Expresia „din El” înseamnă crearea tuturor lucrurilor la început, și faptul că toate realitățile existente și-au primit sosirea lor în existență de la Dumnezeu. „Prin El” înseamnă că toate creaturile sunt controlate și reglementate prin opera Celui din care ele își derivă izvorul existenței lor. „În El” înseamnă că toți cei care vor fi reformați și corectați stau stabili în perfecțiunea Lui […] Faptul de a adera strict la culmea perfecțiunii divine este spus că are loc „în El”»[19], adică în Dumnezeu. Deci, după Origen, la sfârșitul aiônes-urilor, în momentul apokatastazei, cu toții se vor găsi în Dumnezeu-Trinitate și, după 1Cor 15, 28, «Dumnezeu va fi totul în toți». În loc să se găsească într-un aiôn, care este un sistem natural și diastematic (adică dimensională, spațio-temporală), creaturile raționale se vor găsi în Dumnezeu să împărtășească prin har viața divină, care este veșnică. Din prezența lui Dumnezeu «în toți», la sfârșitul timpurilor, Origen deduce radicala eliminare finală a răului, pentru a nu trebui să admită că Dumnezeu, Binele Suprem, să se poată găsi și în rău; apoi examinează „ce anume este acest tot că Dumnezeu va fi totul în toți […] înseamnă că Dumnezeu va fi totul și în fiecare creatură în parte. Și va fi totul în aceste creaturi în sensul că orice lucru inteligența rațională, liberă de orice mizerie a păcatului și purificată de orice murdărie a răutății va putea să perceapă, înțelege și gândi, toate acestea vor fi Dumnezeu, și ea nu va putea să perceapă, nici să gândească, nici să vadă, nici să țină altceva decât pe Dumnezeu, care va fi măsura și rațiunea oricărei acțiuni a ei. Astfel Dumnezeu va fi totul pentru ea. Într-adevăr, nu va mai exista distincție între Bine și rău, deoarece răul nu va mai fi: pentru ea totul este Dumnezeu, care nu este atins de rău. Cel care se află totdeauna în Bine, adică persoana pentru care Dumnezeu este totul, nu va mai dori niciodată să mănânce din pomul cunoașterii Binelui și a răului»[20]. Sfârșitul timpului va sosi odată cu sfârșitul răului. Succesiunea aiônes-urilor folosește scopului evitării finale a răului, care merge pas cu pas cu îmbunătățirea și dezvoltarea spirituală a creaturilor raționale. De fapt, răul nu are consistență ontologică, nefiind nici Dumnezeu, nici o creatură a lui Dumnezeu, dar se naște din alegerile greșite ale creaturilor raționale. Atunci când acestea, odată purificate și iluminate, nu-l vor mai alege, răul nu va mai subzista, iar aceasta va fi télos-ul și sfârșitul tuturor aiônes-urilor.
Origen argumentează plecând de la principiul fundamental al sfârșitului timpurilor (télos) cu principiul istoriei (arché), chiar dacă această asemănare nu este o identitate, deoarece sfârșitul va fi mai bun decât începutul, pentru că va implica pentru creaturile raționale nu o simplă regăsire în Bine, ci a fi aderat în mod voluntar: «De aceea, dacă la sfârșitul lumii, care va fi asemănător cu începutul, va fi restaurată acea condiție pe care natura rațională o avea atunci când încă nu simțise nevoia de a mânca din pomul cunoașterii Binelui și a răului, odată îndepărtat orice simț al răului, atunci pentru creatură, întoarsă să fie pură și necontaminată, Cel care este unicul Dumnezeu bun va deveni „totul”. Și nu numai în puțini sau în mulți, ci în „toți” Dumnezeu va fi „totul”, atunci când nu va mai exista moarte, nici boldul morții, nici nu va mai fi răul, în mod absolut. Atunci cu adevărat „Dumnezeu va fi totul în toți”». La început nu exista răul, și nu exista nici timpul; în consecință, la sfârșit                acestea nu vor mai exista. De fapt, creaturile raționale vor participa la viața divină, după dispariția absolută a morții, care este consecință a răului, iar viața divină este eternitate absolută (aídion). Secvența aiônes-urilor, pentru Origen, nu este o infinită repetare periodică a acelorași evenimente, al unor aceleași alegeri și al unor aceleași acțiuni, ci, prin dezvoltarea creaturilor în curgerea timpului, conduce spre télos, care este eternitatea. Iar eternitatea este împărăția unității, în vreme ce timpul istoric este cea a multiplicității.
Această idee a superiorității unității asupra multiplicității și a atribuirea eternității primei și a timpului celei de-a doua are rădăcini platonice: pentru Platon, timpul este imaginea mobilă a eternității[21]; în vreme ce eternitatea este imobilă în unitate, timpul curge în multiplicitate. În imediata continuare a textului citat, Origen caracterizează télos-ul prin «unitate și armonie», după conceptul ascendenței platonice, dar pentru el bazat și pe In 17, că perfecțiunea ajunge la unitate, iar imperfecțiunea la multiplicitate astfel că, în restaurarea de la sfârșitul timpurilor, «cu toții vor deveni Fiul, atunci când vor deveni un singur lucru, așa cum Fiul și Tatăl sunt un singur lucru»[22]. Și iarăși: «Atunci când lucrurile vor fi început să se grăbească spre starea ideală în care cu toții sunt un singur lucru, așa cum Tatăl este un singur lucru cu Fiul, trebuie să credem prin consecință logică că, atunci când toți vor fi un singur lucru, nu va mai exista nici o diversitate»[23]. În eternitatea télos-ului, după toate aiônes-urile și multiplicitatea și dispersia volițiunilor care-i caracterizează, toate creaturile raționale se vor afla în unitate, deoarece liberul lor voință va fi îndreptată numai spre Dumnezeu, și vor fi părtași la eternitatea vieții lui Dumnezeu. La eternitate vor fi părtași chiar și creaturile raționale care, din cauza gravei lor căderi au devenit demoni.
Acest lucru se explică deoarece Providența divină și posibilitatea unei dezvoltări morale de-a-lungul aiônes-urilor se extinde și la demoni, care, după un lung proces de purificare și de iluminare, vor fi reintegrate în Binele care, odată iluminați, vor fi conduși și ei să aleagă: «În aiônes […]se prevede tuturor acestora, cu măsură și discernământ, în relație cu ordinul și meritul: astfel, mai întâi unii, apoi ceilalți, și alții în ultimele timpuri, și prin pedepse mai grele și mai dureroase, lungi și suportate, pentru a o spune așa, pentru multe aiônes-uri, cu toții la sfârșit renovați de învățături și de severe corectări, vor fi reintegrați în primul rând între îngeri, și apoi în rândul ierarhiilor superioare, și astfel asumați în mod progresiv totdeauna mai sus, vor ajunge în realitățile invizibile și eterne, după ce vor fi parcurs unul după altul oficiile ierarhiilor cerești cu scopul de a fi instruiți».  Aiônes-urile trecute, prezente și viitoare sunt teatrul acțiunii salvifice a providenței divine, al cărei scop este restaurarea creaturilor raționale în Dumnezeu. La aceasta se va ajunge la sfârșitul aiônes-urilor, în télos. Cu toate acestea, providența lui Dumnezeu este respectuoasă față de libertatea fiecăruia («în relație cu ordinul și cu meritul») și de timpurile necesare fiecăreia pentru a ajunge să adere la Bine.
Origen declară comprezența acțiunii salvifice infailibile a providenței, pe de o parte și, pe de altă parte, a permanenței liberului arbitru în creaturile raționale și în polemica lui făcută împotriva unui Medioplatonic „păgân”: «se provede tuturor, din partea lui Dumnezeu, respectând contingențele liberului arbitru a fiecărei ființe umane, spre bine, cât mai mult posibil[24]». Permanența liberului arbitru și, în același timp acțiunea infailibilă a Providenței, care-și are culmea ei în valoarea salvifică a Crucii lui Cristos, sunt afirmate împreună și în unul din cele mai importante comentarii a lui Origen: « Cu siguranță, eu nu neg că creaturile raționale vor continua să posede liberul lor arbitru pentru totdeauna, dar susțin că eficacitatea Crucii lui Cristos și a morții lui, luată asupra Sa spre sfârșitul aiônes-urilor, este atât de mare încât este de ajuns corectării și mântuirii, nu numai în aiôn-ul prezent și cel viitor, dar și în toate cele trecute, și nu numai pentru această ordine a noastră [de creaturi raționale] care este umanitatea, ci și pentru diferitele ordine ale puterilor cerești»[25]. Aceeași comprezență a dreptății, a providenței și a milostivirii se găsește și în tratatul de teologie sistematică a lui Origen, atunci când face exegeza la Rom 9, 14, când se vorbește despre Iacob și Esau: «Oare Dumnezeu este nedrept? Desigur că nu!». Origen comentează, plecând ca întotdeauna, de la principiul teodiceei:

Așa cum am spus deja, dreptatea Creatorului trebuie să rezulte evidentă în toți. Și mi se pare că aceasta se va manifesta mai clar dacă vom spune că fiecare dintre ființele cerești, terestre și din iad poartă în sine cauzele diversității deja înainte de nașterea corporală. Într-adevăr, toate au fost create de Logos și de Înțelepciunea lui Dumnezeu și toate au fost stabilite de dreptatea lui. Dumnezeu prevede tuturor cu milostivire și îndeamnă și împinge pe toți la mântuire, folosindu-se de remedii din care fiecare poate să tragă folosință […] Dumnezeu, stabilind de mai înainte toate până în cele mai mici detalii, cu Înțelepciunea lui și făcând deosebire cu dreptatea lui, cu o preadreaptă retribuție a dispus totul pentru ca fiecăruia să i se prevadă și să i se dea ajutor în funcție de meritul său […] Numărul precis al meritelor fiecăruia îl cunoaște cu exactitate numai Dumnezeu[26].

            De această numărare depinde timpul necesar fiecărei creaturi raționale pentru a completa propria purificare și propria dezvoltare spirituală, a cărei finalitate este restaurarea și viața în Dumnezeu, la sfârșitul tuturor timpurilor (aiônes).
            Filosofia istoriei lui Origen este o filozofie a istoriei profund creștină[27]. Fundamentul ei, la fel ca și fundamentul concepției lui despre timpul istoriei și al eternității escatologice a apokatastazei rezidă – așa cum sper că am demonstrat în alte parte, făcând referință la a treia carte a Principiilor și la multe alte materiale[28]  - în polemica lui împotriva determinismului gnostic, inspirată din salvgardarea teodiceii. Cu o specială perspicacitate deja Rufin înțelesese că fundamentul teoretic, motivat de teodicee, a filosofiei istoriei lui Origen, orientată spre restaurarea universală în eternitate, era apărarea liberului arbitru al creaturilor raționale și a non contradicției dreptății și bunătății în Dumnezeu. De fapt, Rufin observă că susținătorii doctrinei apokatastazei, adică în primul rând Origen, voiau în special să «apere dreptatea lui Dumnezeu și să-i critice pe toți cei care susțineau că totul este produs de întâmplare sau de caz […] Doreau să apere dreptatea lui Dumnezeu […] Se potrivește celei bune, simple și imutabile naturi a Trinității să restaureze, la sfârșitul ultim, pe fiecare dintre creaturile sale în condiția în care fuseseră create la început și, după chinuri foarte lungi, întinse pe secole întregi, să stabilească sfârșitul pedepselor»[29]. Motivele teoretice ale filosofiei istoriei lui Origen și al orientării lui spre eternitatea apokatastazei rezidă în apărarea liberului arbitru uman și al bunătății și dreptății lui Dumnezeu împotriva determinismului gnostic și astrologic și al cazualismului («că totul este produs de întâmplare sau de caz)».
            Aceeași concepție origeniană a timpului, care se desfășoară în aiônes, este în întregime îndreptată spre a lăsa spațiu explicitării liberului arbitru al creaturilor raționale și, în același timp, a providenței lui Dumnezeu, care nu întârzie să conducă toate spre télos-ul eternității divine. Mai trebuie ținut prezent că pentru Origen apokatastaza finală, în care se încheie aiônes-urile, depinde în întregime de Cristos, așa cum am demonstrat mult în altă parte[30]. În lumina a toate acestea se vede clar cum concepția lui despre timp, despre istorie și despre eternitate, departe de a repeta teoria stoică a revenirilor infinite, este o concepție profund creștină. Această perspectivă, în mod eminent reprezentată de Origen, este împărtășită de marea parte a teologilor patristici, cei asupra cărora se sprijină întreaga gândire creștină. Ei au construit concepția lor despre timp și despre eternitate confruntându-se atât cu tradiția filosofică grecească cât și cu revelația biblică. În prezenta monografie ambele aceste baze, Grecitatea și Ebraismul, sunt analizate, respectiv în capitolul I și în capitolul al II-lea, pentru a trece apoi la dezvoltarea filosofiei istoriei, a timpului și a eternității în Creștinism, de la origini prin Patristică, până la ultimul filosof patristic occidental, Ioan Scotus Eriugena (secolul al IX-lea).  
      

       





[1] De ex. în Contro Celso IV, 12; 67-68; V 20; Principi II 3.
[2] În privința conceptului de apokatastază în antichitatea clasică și creștină vezi contribuția mea: The Christian Doctrine of Apokatastasis. A Critical Assessment from the New Testament to Eriugena, Brill, Leiden 2013.
[3] Așa în Principi I 6, 3, Origen întrezărește posibilitatea unei mântuiri escatologice pentru diavoli, bazată pe persistența în ei a liberului arbitru propriu creaturilor raționale, care va putea să-i conducă la convertire. Acum, pentru posibila lor convertire va exista un amplu interval temporal, pe care Origen îl desemnează prin « aiônes-urile viitoare»: «Dacă, apoi, unii, în aceste ordine care acționează sub comanda diavolului și ascultă de răutatea lui, vor putea odată, în aiônes-urile viitoare să se convertească la bine, deoarece în ei este totdeauna prezent liberul arbitru, sau dacă răutatea persistentă și îmbătrânită se transformă, datorită obișnuinței, ca într-o natură, examineaz-o și tu, cel care citești acum». Și pentru ființele umane Origen întrezărește convertirea și mântuirea în aiônes-urile viitoare în Principi III 1, 5.
[4] Contro Celso IV 67-68.
[5] Contro Celso V 20-21.
[6] Principi III 3, 4.
[7] Cf. articolul meu: Origen, Bardaisan, and the Origin of Universal Salvation, în «Harvard Theological Review», CII, 2009, pp. 135-168.
[8] In 17. 24.21.
[9] Principi II 3, 5.
[10] Cf. articolul meu: Christian Soteriology and Christian Platonism. Origen, Gregory oh Nyssa, and the Biblica land Philosophical Basis of the Doctrine of Apokatastasis, în «Vigiliae Christianae», LXI, 2007, pp. 313-356. 
[11] Vezi articolul meu: The Universal and Eternal Validity of Jesus’s Hight-Priestly Sacrifice. The Epistle to the Hebrews in Support of Origen’s Theory of Apokatastasis, în R. J. BAUCKHAM, D. R. DRIVER, T. A. HART, N. MACDONALD (a cura di), A Cloud of Witnesses: The Theology of Hebrews in Its Ancient Contexts, T&T Clark, London 2008, pp. 210-221.
[12] Principi II 3, 1.
[13] Acesta este un citat din In 14, 28 și nu o dovadă a posibilului subordonaționism al lui Origen: vezi articolul meu Origen’s Anti-Subordinationism and Its Heritage in the Nicene and Cappadocian Line, în «Vigiliae Christianae», LXV, 2011, pp. 21-49.
[14] Commento a Giovanni X 39.
[15] Cf. mai înainte, cap. III.
[16] Commento a Giovanni X 39.
[17] Omelia sull’Esodo 6, 13.
[18] Commento ai Romani VIII 10, 3.
[19] Commento ai Romani VIII 13, 9.
[20] Principi III 6, 2-3.
[21] Cfr. mai înainte, cap. I.
[22] Commento a Giovanni I 16.
[23] Principi III 6, 4.
[24] Contro Celso V 21.
[25] Commento ai Romani IV 10.
[26] Principi II 9, 7.
[27] Cf. I. RAMELLI, Origen and Apokatastasis: A Reassesment, în S. KACZMAREK – H. PIETRAS (a cura di), Origeniana X, Peeters, Leuven, 2011, Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium 244, pp. 649-670.
[28] Cf. articolul meu: La coerenza della soteriologia origeniana: dalla polemica contro il determinismo gnostico all’universale restaurazione escatologica, in Pagani e cristiani alla ricerca della salvezza. Atti del XXXIV Incontro di Studiosi dell’Antichità Cristiana, Roma, Istituto Patristico Augustinianum, 5-7 maggio 2005, Augustinianum, Roma 2006, Studia Ephemeridis Augustinianum 96, pp. 661-688. Ulteriori argomenti in RAMELLI, Origen, Bardaisan, cit.
[29] Rufino, Apologia contro Gerolamo II 12.
[30] RAMELLI, Origen an Apokatastasis, cit.