joi, 17 septembrie 2020

Dacă nu veți ierta....

Până la ce punct se poate ierta? Trebuie să iertăm chiar totul? Chiar și crimele cele mai grele, cele mai teribile? Este o întrebare care parcurge o carte recent retipărită, al unui celebru vânător al criminalilor naziști, Simon Wiesenthal. Totul începe cu o istorie adevărată, întâmplată chiar lui Wiesenthal. În timp ce este deținut într-un lagăr nazist, lucrează, împreună cu grupul lui de muncă într-un spital din Leopol. O infirmieră, văzându-i steaua galbenă de pe piept, îi face semn să-l urmeze și îl face să intre într-o cameră. Acolo se afla un tânăr, un SS, pe patul de moarte. Acesta îi povestește un coșmar care îl chinuie de mulți ani. Într-o zi, în timpul războiului din Rusia, au constrâns două sute de evrei să intre într-o clădire, apoi au dat foc la acea casă, au lansat grenade și, dacă careva încerca să sară pe fereastră, trăgeau îl el cu mitralierele. Acelea erau ordinele superiorilor, dar el nu se mai poate elibera de imaginea acelei lumi care încerca să scape de moarte, dar era împușcată..., și de mitraliera lui. Acel om este aproape de moarte, iar acum vede în ce prăpastie căzuse. El, care în copilărie fusese ministrant, apoi intrase în gruparea Tineretul hitlerist, și plecase voluntar pe front. Acum nu poate muri în pace dacă Simon, care este evreu exact ca aceia pe care-i ucisese cu mâinile lui nu-i acordă iertarea. Wiesenthal povestește – iar cuvintele lui sunt ca niște bucăți mari de gheață – că a ieșit din acea cameră fără a putea scoate un cuvânt. În lagăr nu reuși ca să nu povestească istoria acelui tânăr neamț. Aceștia se grăbiră să-i spună: „Cred că n-ai făcut greșeală să-l ierți?” Amintește-ți: „tu nu-l poți ierta! Numai cei care au fost uciși de el ar putea să-l ierte, dar aceia nu mai există!” dar apoi, într-o zi, Simon aude pe cineva în baracă rugându-se: este un tânăr polonez. Ar fi deja preot dacă nu ar fi intervenit acel război blestemat. Acestuia Simon îi adresează întrebarea care-l chinuia: „Tu, care ești credincios, spune-mi ce ar fi trebuit să fac în acea situație?” „Cu siguranță, îi răspunde polonezul, numai cei morți puteau să-l ierte. Dar spune-mi: „îi părea rău cu adevărat?” „Da!”, recunoaște Simon. „Atunci trebuia să-l ierți, conchide polonezul. În fond și Wiesenthal își dăduse seama că numai vreun fel de iertare poate construi un viitor diferit. Aceasta este lecția cea mai mare care ne vine din Evanghelie. Parabola iertării de șaptezeci de ori câte șapte ne pune cu spatele la zid, și după ce ne-a amintit de datoriile noastre (mari) față de Dumnezeu, ne împinge să iertăm datoriile (mici) pe care alții le au față de noi. 

IERTAREA ESTE SCANDALOASĂ DEOARECE RECLAMĂ CONVERTIREA NU A ACELUIA CARE A COMIS RĂUL, CI A CELUI CARE A PRIMIT ȘI A SUFERIT ACEL RĂU. Atunci când, în fața unei ofense, cred că voi recupera datoria de la celălalt printr-o altă ofensă, nu fac altceva decât să întețesc nivelul durerii și al violenței. În loc să mă eliberez de datorie, eu mai adaug încă o bară la poarta închisorii. VREAU SĂ VINDEC O RANĂ RĂNIND LA RÂNDUL MEU. CA ȘI CUM RĂUL AR PUTEA FI REPARAT, CICATRIZAT CU AJUTORUL ALTUI RĂU. ÎN ACEL CAZ NU VA MAI FI O RANĂ, CI DOUĂ RĂNI CARE VOR SÂNGERA. 
Evanghelia ne amintește că NOI SUNTEM MAI MARI DECÂT ISTORIA CARE NE-A ZĂMISLIT ȘI NE-A RĂNIT. Timpul iertării este curajul anticipării: iartă fără să aștepți ca toate condițiile tale să se verifice și toate să fie la locul lor; este curajul începuturilor și al restartărilor, deoarece IERTAREA NU ELIBEREAZĂ TRECUTUL, DAR FACE MAI LIBER VIITORUL. 
Apoi exigența finală: a ierta DIN INIMĂ... Sf. Francisc îi scrie superiorului unei comunități care se plângea de frații săi: „îi vei face să vadă în ochii tăi iertarea. Nu iertarea cu porția, nu iertarea obosită, chinuită, nu cea cu fața încruntată, dar cea care iese din ochi, cea a privirii noi și bune, care schimbă felul de a vedea persoana. Iar acești ochi devin ochi care au grijă de tine, ochi în care te simți acasă. CEL CARE IARTĂ ARE OCHII LUI DUMNEZEU, ADICĂ ESTE CAPABIL SĂ VADĂ PRIMĂVERI ÎMBOBOCITE ÎN MIJLOCUL IERNILOR MELE (Donato Grilli).