Una dintre cele mai misterioase apoftegme din Pateric, despre
avva Antonie, este cea care are ca personaj principal un tânăr călugăr
harismatic, despre care nu ştim aproape nimic, dar despre care Antonie zice:
"Acest călugăr îmi pare o corabie plină de bunătăţi, dar nu ştiu dacă va ajunge
la ţărm". Presentimentul bătrânului nu este în van, pentru că în scurt timp
acest mare stâlp al Bisericii se prăbuşeşte. Ucenicii pustnicului merg să îl
viziteze şi îl găsesc "stând pe o rogojină şi plângându-şi păcatul pe care îl
făcuse". Mai multe detalii nu ni se dau. Ce păcat este acela pentru care tânărul
monah se pocăieşte şi care îi aduce mai târziu moartea, nu ştim. Putem bănui
doar vreun păcat al singurătăţii. Dacă până aici nu sunt destule neclarităţi,
finalul complică şi mai mult lucrurile. Tânărul monah le cere ucenicilor avvei
Antonie: "Spuneţi bătrânului să-L roage pe Dumnezeu să-mi dea zece zile şi sper
să mă apăr la judecată". Domnul însă nu-i îngăduie răgazul de pocăinţă cerut.
Călugărul moare după cinci zile.
Tipul acesta de apoftegmă, total deschisă, care se rezumă la
prezentarea faptelor, fără nici o explicaţie, este caracteristică Patericului.
De obicei, asceţii sunt laconici, se exprimă direct, evitând descrierile sau
explicaţiile ample. Totuşi, apoftegma aceasta, într-o mai mare măsură decât
altele, lasă numeroase semne de întrebare. Ce păcat atât de greu a săvârşit
tânărul monah? Ce înseamnă cele zece zile de pocăinţă pe care le-a cerut? Dar
faptul că moare după cinci zile?
Laconismul şi misterul care însoţesc această apoftegmă o fac
întrucâtva similară cu apoftegma a doua a aceluiaşi Antonie. Acolo glasul
Domnului îi spune direct Sfântului Antonie (şi odată cu el, nouă) că sunt o
seamă de judecăţi ale lui Dumnezeu care nu este de folos să fie cunoscute. Acum
aceeaşi învăţătură se desprinde în mod natural din povestirea despre care vorbim
(Antonie 14). Sunt aici prea multe necunoscute care fac inevitabil ca mintea să
se dea bătută şi să îşi recunoască limitele. Lecturând apoftegma despre tânărul
monah, harismatic, dar care nu îşi poate încheia călătoria, asemenea unei
corăbii încărcate, ne trezim în faţa misterului (ori poate ar fi mai bine să
spunem în faţa tainei) vieţii duhovniceşti. Un spaţiu unde totul e la vedere,
dar din ceea ce se vede prea puţin poate fi înţeles fără călăuzire. Iar atunci
când călăuzirea nu se iveşte, ne putem aminti de răspunsul primit de Antonie
când a vrut să priceapă judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu.
Autor: P. Siladi
Sursa: www.ziarullumina.ro