O căutare a sensului... niciodată fără celălalt
Așa cum s-a spus, în viața
spirituală există o căutare a sensului, și acest lucru rămâne un dat de fapt,
chiar dacă astăzi există din aceia care afirmă că în societatea tehnologică se
poate face abstracție de o asemenea căutare. Desigur, căutarea sensului este
amenințată într-o societate semnată de un comportament social și de o cultură
individualistă, pentru că sensul nu este un dat în sine, dar este un dat în
intersectarea relațiilor dintre subiect și ceilalți, dintre subiect și scopul
întrezărit. Pentru ca să iasă la suprafață sensul, este necesar să există
legături, relații, afecțiuni, scopuri și ținte, pentru că numai așa pot să
există orientări, numai astfel omul poate să se situeze. Sensul se naște din
relații, se naște – aș îndrăzni să spun – din comuniune, din comunicare, în
vreme ce individualismul semnifică lipsa legăturilor, a lipsei locurilor, a
dezorientărilor, a autoreferențialității: individualismul compromite căutarea
sensului.
Din acest motiv, viața
spirituală se află în slujba persoanei, nu a unui individualism centrat pe
sine. Fiecare bărbat și fiecare femeie este un subiect singular, unic, dar
totdeauna un subiect de relație în mijlocul altora și cu alții. Fiecare dintre
noi este persoană, adică un subiect
care răsună – după sugestiva etimologie care face ca acest termen să provină
din verbul per-sonare – pentru celălalt,
și fiecare dintre noi poate să ajungă la propria dezvoltare și la propria
realizare în relația cu ceilalți: părinții, frații și surorile, prietenii,
educatorii, colegii, copiii... de aceea, nu există spiritualitate autentică
fondată numai pe preocuparea de sine, pe grija de sine, pentru că celălalt,
ceilalți, trebuie să găsească spațiu, loc și relația în viața mea. Toți au nevoie de ceilalți și celălalt este
totdeauna cel care-mi lipsește: niciodată
fără celălalt, pentru că de celălalt am nevoie pentru a fi eu însumi. „Este
reciprocitatea instaurată”, spune Paul Ricoeur, „care-l instituie pe celălalt
ca cel asemenea mie și mă instituie pe mine ca asemănător cu celălalt”.
Deci, căutarea sensului,
căutarea binelui, căutarea fericirii totdeauna prezente în fiecare itinerar
spiritual nu pot consta numai în grija și în realizarea de noi înșine: o viață
spirituală trăită îndividual, în mod intimist nu poate ajuta umanizarea! Numai
cel care se simte în relație cu alții, numai cel care caută comuniunea cu ceilalți,
cine nu se rușinează de a-i numi pe toți frați este capabil să parcurgă cu
fecunditate itinerariul spiritual, care este totdeauna un itinerar uman, adică
un om aparținător umanității, un om care este totdeauna fratele altui om. Dacă
cineva ar vrea să parcurgă un itinerar spiritual fugind de alții, sau chiar
disprețuindu-i pe ceilalți, ar fi condamnat la un autism psihologic în care nu
există spațiu nici pentru creativitate, nici pentru o adevărată maturizare
umană...
„Nici un om nu este o
insulă”: această afirmație lapidară a lui John Donne a putut să fie folosită în
mod semnificativ de un călugăr solitar ca Thomas Merton ca titlu pentru
reflecțiile sale autobiografice.
va urma
Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
