Cristos, divinul înomenit, slujitorul tuturor și sclavul nimănui

De multe ori, Doamne, în scurta ta viață pământească, ne-ai invitat să mergem pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire; de multe ori ne-ai spus că jugul tău este dulce și povara ta este ușoară, iar noi, nu întotdeauna am înțeles că jugul și povara Ta suntem noi, cei care, în ciuda greutății păcatelor noastre, ție îți părem ușori și dulci, și ne-ai invitat și pe noi în urmarea Ta, spunându-ne fără ocolișuri: luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima. Da, Doamne, pelerinajul tău pe drumurile acestei vieți a fost presărat cu bucurii și tristeți, dar nu ai renunțat la jug. Dar, asemeni dreptului Iob, și iubiților tăi discipoli, mă așez și eu în fața Ta și-ți spun: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60). Pentru mine, Doamne, cuvântul tău, Tu, Cuvânt, ești greu de dus, ești greu de înțeles, ești greu de privit; și chiar de ești bând și smerit cu inima, greutatea Ta mă apasă mult de tot; poate tocmai pentru aceste virtuți ale tale, care mă strivesc și-mi tulbură privirea și mintea, eu nu reușesc să Te duc ducându-mă pe mine și pe frații mei sub chipul jugului. Și te întreb: pentru Tine cuvântul și voia Tatălui nu sunt grele? Nu simți uneori că greutatea creaturilor, și a făpturilor toate, puse pe umerii tăi de Cel ce toate le-a făcut, te doboară?, că nu merită?, că nu ești hamalul nimănui și că ai și Tu o demnitate, pe care nu vrei să ți-o calce în picioare nimeni?, că cine te pune s-o mai faci, acum, de atâtea veacuri? Că distracția s-a terminat, iar de acum fiecare să facă ce-o vrea?

De ce ai pronunțat acele cuvinte, care par un blestem pentru om: cine vrea să vină după Mine, să-și i-a crucea și să mă urmeze? De ce nu le-ai ascuns în adâncul inimii tale? De ce nu le-ai șters din mintea ta imediat ce le-ai auzit? De ce crucea? Tu nu știai că noi nu vrem cruci? Căci ne înspăimântă, iar noi numai de așa ceva nu avem nevoie; nu vrem cruci, nu vrem greutăți; vrem o viață tihnită, fără necazuri și poveri. VREM SĂ STĂM TOLĂNIȚI!

Știu, sau sper să știu, că nu toți pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat, căci taina este mare.

Mă închin în fața măreției Tale, și recunosc starea mea de lut uscat, lipsit de apa și sângele harului, care nu pricepe dacă nu este udat continuu de roua milei tale prisositoare. Pământ uscat și plin de scaieți, bătătorit de nerecunoștințele mele și de nerecunoașterea fraților mei întru dragoste. Știu că trebuie să mă las arat adânc de crucea ta, dar prefer să fiu numai zgâriat puțin la suprafață, să vadă alții că și eu sunt creștin, căci… greu este cuvântul tău, și dacă reușește să intre în pământul meu, riscă să facă brazde adânci, lucru de care eu mă tem nespus.

Învață-mă, Marie, și mijlocește pentru mine curaj, să spun da, asemenea ție: l-ai lăsat pe arhanghelul Gabriel să semene adânc Cuvântul în tine, deși tu nu înțelegeai. Și chiar dacă taina era mare, tu nu rămâneai la suprafață, ci intrai în tine și musteai împreună cu Cel pe care-l țeseai în sânul inundat de Vestea cea Bună, zămislindu-vă și născându-vă unul pe celălalt, și împreună cu voi pe noi toți. Mijlocește, Preacurată Marie minți și inimă robuste, căci tu știi bine de câtă forță avem nevoie să ținem Cuvântul în noi, căci e greu, și ne țintuiește pe loc dacă nu-l dăruim. Fă, ca asemenea ție, să alergăm și noi la frații și surorile noastre, să-l dăruim pe Dăruit. Învață-ne că greutatea Cuvântului o vom putea duce numai dacă vom o împărtăși cu aproapele nostru, și numai dacă-i vom lăsa și pe ceilalți să țină în brațe câte un capăt al răstignirii noastre, așa cum a făcut Cristos: la picioarele crucii Maria și discipolul iubit; în dreapta tâlharul pocăit; în stânga celălalt răstignit, iar deasupra Tatăl milostiv; și, în față, mulțimea furibundă, care cu privirea ei sprijinea crucea să nu cadă.

„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”, … și Maria medita toate acestea în inima ei…

                                                                                                          Pr. Pătrașcu Damian

Pildă pentru Postul Mare- arta kintsugi

Arta prețioasă a cicatricelor

sau

Ceașca spartă și refăcută

după tehnica kintsugi

Se povestește că o prințesă din Japonia avea o ceașcă foarte frumoasă,

pe care o primise in dar de la mama ei, care la rândul ei o primise de la bunica ei. Ținea foarte mult la ea, și numai de sărbători o scotea din vitrina păzită cu strășnicie, își pregătea ceaiul și, cu mare atenție, o vărsa in ceașcă. După ce termina tot ritualul, o spăla cu atenție și o ștergea cu o cârpă de bumbac fin, așezând-o din nou la loc și încuind vitrina.

Toate acestea până într-o dimineață, când, fiind ziua ei de naștere, vru să-și pregătească un ceai. Se mișca cu mare atenție, dar, nu se știe cum, atinse ceașca, iar aceasta căzu și se sparse. Disperată, prințesa începu să plângă in hohote. Privea ceașca făcută praf, numai cioburi peste tot. Intră soțul ei și încercă să o calmeze, dar fără succes. Fugi imediat și-i cumpără o altă ceașcă, asemănătoare cu cea spartă. Prințesa nu voia să se atingă de aceasta, pentru că o voia pe cea dintâi.

Merse in grădină si se plimba, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Se puse pe o bancă și se gândea cum să facă, ca să repare  ceașca ei, moștenită din generații. Trecu pe acolo un bătrânel și îl opri. Ii povesti cele întâmplate, iar acesta, senin, ii spuse să aducă numaidecât ceașca, pentru că el cunoaște o tehnică, numită kintsugi, cu care va reuși să refacă ceașca, astfel ca ea să poată fi folosită mai departe. Alergă prințesa in casă. Înveli cioburile ceștii într-o stofă scumpă și i-o duse bătrânului. Acesta plecă acasă și, după câteva zile, bătu la poarta castelului, ținând in brațe un coșuleț in care așezase ceașca reparată. Fu anunțată prințesa și, cu strângere de inimă alergă spre poarta castelului, vrând să vadă ce reușise să facă meșterul.

Mare-i fu mirarea când scoase din coș stofa in care era învelită ceașca. Privea și se mira. Ceașca ei iubită, lipită cu fire de aur, arăta mult mai bine acum, decât cum era înainte.

Spărgându-se, ceramica primise o nouă viață, datorită cicatricelor.

Morala:

Arta de a îmbrățișa dauna, de a nu ne rușina de rănile pricinuite de păcat, este delicata lecție sugerată de această veche artă japoneză kintsugi.

Creștinul, păcătuind, sparge prețiosul vas de lut care este trupul și sufletul lui. Însă nu trebuie să se rușineze, și să stea să plângă fără încetare. Prin spovadă, Cristos picură din lemnul crucii lui seva dătătoare de viață peste cioburile omului, peste rănile bolnavului, astfel că, acel vas devine și mai frumos și mai prețios decât era înainte. 

Pr. Pătrașcu Damian (povestioară alcătuită după o tradiție japoneză)           

VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A ÎNȚELEGE POSTUL

VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII

A ÎNȚELEGE POSTUL

Postul Mare este un timp al postului. Întrebarea din evanghelia de astăzi este: „de ce ucenicii lui Isus nu postesc? Răspunsul este că învățătura lui reclamă un fel diferit de post.

Uneori suntem confuzi în privința conceptului de post. Credem că postul este o negație continuă – nu face aceasta, nu mânca această mâncare. Totuși, există un post pozitiv, care poate fi în mod genuin avantajos, și poate să îmbogățească pelerinajul nostru din timpul Postului Mare.

În ce fel? Să ne întrebăm: de la ce anume ne abținem? Lista o cunoaștem bine. Dar de la ce anume ar trebui să ne abținem? Primul lucru care îmi vine în minte sunt gândurile negative, gândurile care pătrund în mintea noastră, în creierul nostru, ajungând chiar până în stomacul nostru: am făcut acest lucru, nu am făcut acest lucru. Nu vorbesc aici de a ignora acțiunile nedrepte – evident trebuie să ne abținem de la ele. Vorbesc în schimb de renunțarea la gândurile negative care ne fac să ne fie greață de noi înșine.

Dacă ne gândim bine, există multe feluri de a posti. Cele mai cunoscute ne sunt convenabile: renunț la dulciuri, nu mai stau la discotecă până dimineața, nu mai vorbesc prostii. Dar fiecare din aceste propuneri poate fi ghidată de o indulgentă și auto-indusă motivație. A construi un „sine” mai bun este, cu siguranță, un lucru bun, însă până când reușim să înțelegem scopul acelui „sine” mai bun. Dacă legăm postul nostru de chemarea spre o participare profundă și personală în proiectul uman – a face parte din comunitatea, mare sau mică, personală sau impersonală – suntem cu adevărat pe calea cea bună. În acest fel măsurăm postul nostru.

Uneori a posti înseamnă a ne abține de a dedica timp propriilor proiecte. Atunci timpul pe care l-am rezervat mie poate fi dăruit comunității, mari sau mici, oricum ar fi ea. Acest lucru înseamnă a merge la muzeu cu părintele în vârstă, sau să dăruiesc timp unui prieten în dificultate, sau să fac puțin voluntariat în caritas-ul parohial. Acest fel de post nu-mi va da posibilitatea de a vedea ultimul catalog de haine, sau de a dezlega rebusuri, și poate chiar va face să pierd programul meu preferat de la televizor, dar acest cadou mă va pune în legătură cu alte persoane. Tocmai acesta este proiectul creștin.

Tocmai atunci când nu avem nici o legătură cu alții, când suntem învăluiți în solitudinea noastră preferată, singuri și nederanjați, ne îndepărtăm de Cristos cel viu în mijlocul nostru. Acesta este felul greșit de a posti. Nu este tăcerea contemplativului, ci al egoistului.

Acest lucru nu vrea însă să spună că trebuie să stăm continuu în mijlocul altora, și pentru unii dintre noi este chiar foarte greu să stea totdeauna în contact cu alții. Dar fiecare dintre noi poate face ca beniamina săracilor, Dorothy Day, și să aibă o listă cu persoanele și situațiile pentru care să se roage. Dacă chiar nu avem nici o idee pentru cine să ne rugăm, ajunge să deschidem televizorul dimineața și vom găsi imediat motive. Totdeauna există cineva care suferă.

Viața nu este totdeauna fericită, dar contactul nostru cu ceilalți poate crea o celebrare liniștită și simplă a propriei vieți și a celorlalți. Acești „alții” constituie prezența lui Cristos în viața noastră. Fiecăruia îi place să facă sărbătoare. Isus ne spune că, până când mirele este prezent, mai poate exista sărbătoare, și putem să-i sărbătorim pe toți.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să știu cum să postesc

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 21-24.

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

JOI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A RECUNOAȘTE CRUCEA

Problema tăcerii constă în faptul că ea poate rezulta a fi terifiantă. Mai mult încă, uneori confundăm conceptul de solitudine cu cel de tăcere sfântă în fața Domnului. Nu sunt același lucru. Tăcera nu este egală cu solitudinea, chiar dacă se poate întâmpla să stăm în fața Domnului în tăcere, în solitudine, și putem sta în solitudine atunci când stăm în tăcere în fața Domnului.

Lucrul cel mai important este a recunoaște că solitudinea face parte din crucea de a fi a ființei umane. O recunoaștem, ca și durerea pe care o produce, și cerem harul să o suportăm. Suntem creaturi sociale. Avem nevoie de mângâierea comunității, a familiei și a prietenilor. Avem nevoie de muncă, atât în casă cât și în afara ei, cu scopul de a lua parte la acea minunată aventură care este viața noastră, avându-i pe toți în jurul nostru. Dar, în același timp, simțim nevoia de a rămâne singuri, în tăcere în fața lui Dumnezeu, dacă trebuie să recunoaștem crucea noastră, deoarece, în același moment în care facem acest lucru, suntem capabili să ne reîntoarcem din solitudine în comunitate, în mijlocul familiei și a prietenilor, și să recunoaștem astfel și crucile lor.

Tipologia solitudinii care ne face să fim singuri este alegerea deliberată de a nu sta aproape de cineva, adică de comunitate, de prieteni și de familie, astfel ca să putem rămâne singuri cu noi înșine, pentru scopurile noastre egoiste. Aceasta este o solitudine stupidă și foarte distructivă. Atunci când cineva vorbește de „fericită solitudine” – sunt singur cu mine însumi – poate chiar să aibă o mulțime de oameni care să-l aplaude, dar aceasta numai pentru că se privește ca în oglindă, și nu în cruce. A privi la cruce este adevăratul proiect al Postului Mare.

Misterul crucii este misterul auto-negației. Unul din primele lucruri pe care trebuie să-l negăm suntem chiar noi înșine și, un prim punct în această negare, este să ne negăm nouă înșine mângâierea gândurilor autoreferențiale și a viselor cu ochii deschiși, care pot să se mascheze în rugăciune. Trebuie să evităm orice fel de „rugăciune pietistă”, care este făcută în timpul rămas și care, apoi, rezultă a fi ineficace.

Ce să facem în acest caz?

Atunci când suntem prea focalizați asupra persoanei noastre, atunci când toată rugăciunea noastră este o recitare a durerilor noastre, a sosit timpul să vorbim cu cineva care ne poate ajuta să ieșim din acest cerc vicios. Da, să punem totul la picioarele crucii – orice durere și orice cruce – și făcând astfel vom menține în fața noastră chipul lui Isus. Trebuie să ducem crucile noastre, dar trebuie și să avem bun simț în a le duce și dreapta măsură cu noi înșine. Dacă ne așezăm și ținem prea strânse la piept crucile noastre nu vom putea îmbrățișa pe nimeni, și nimeni nu va fi în stare să ne îmbrățișeze pe noi. Inclusiv Dumnezeu.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să conștientizez că viața mea este la dispoziția ta.

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 17-19

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian