Se afișează postările cu eticheta maslu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta maslu. Afișați toate postările

vineri, 16 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/26

Un protestant sau un credincios al Bisericii Ortodoxe care se convertește la Biserica Catolică trebuie să primească din nou sacramentele? Și, analog, trebuie să le repete și un catolic care trece la o altă Biserică?

Protestanților sau credincioșilor Bisericii Ortodoxe
care au luat decizia de a se „converti” la Biserica Catolică, nu l-i se cere repetarea acelor sacramente pe care le-au primit în Biserica la care aparțineau în precedență. Le este cerut numai solemna profesiune de credință, după care se pot apropia de sacramentele administrate în Biserica Catolică. Din acel moment sunt ținuți să observe aceleași îndatoriri ale tuturor catolicilor care doresc să primească oricare din sacramente. 
Ținând prezent că în Bisericile protestante există numai două sacramente, botezul și euharistia, ex-membrul unei Biserici evanghelice care se convertește la Biserica Catolică , odată ajuns la vârsta oportună, poate primi sacramentul mirului și celelalte sacramente. Deoarece încă lipsește un acord teologic între cele două Biserici cu privire la natura preoției și nu există comuniune euharistică, un protestant care se convertește la Biserica Catolică, chiar dacă a fost deja admis la împărtășire în Biserica de origine, este din nou pregătit și admis la împărtășire în Biserica Catolică.
Biserica Ortodoxă administrează împreună botezul, mirul și euharistia. Din acest motiv, credinciosului ortodox, după convertirea la Biserica Catolică, nu i se mai administrează din nou nici unul din cele trei sacramente. În caz de dubiu grav, de exemplu când este cunoscut că botezul i-a fost administrat de către un laic (de bunica, mama, etc.), acest sacrament este administrat sub condiție, deci și celelalte două sacramente. În acest caz nu este vorba de repetare a botezului, ci de o administrare condițională, în cazul în care sacramentul primit în precedență ar fi fost invalid. Certitudinea în acest caz este foarte importantă, pentru că botezul este sacramentul identității creștine, a renașterii la viața harului, fără de care celelalte sacramente (de exemplu preoția) ar fi invalide.
În cazul contrar, când un catolic se convertește la o altă Biserică (protestantă sau ortodoxă), aceștia trebuie să se comporte la fel: nu trebuie să repete nici botezul, nici acele sacramente care se primesc numai odată, cum ar fi mirul și căsătoria. 
Situația se schimbă dacă un catolic (dar și un ortodox, un protestant sau un veterocatolic) se convertește la una din Bisericile protestante așa numite „libere”, care practică botezul adulților. În acest caz, credinciosul primește un nou botez prin scufundarea în apă. Practica botezului adulților este răspândită în toate Bisericile „libere”, apărute de cele mai multe ori în urma diviziunilor interne ale comunităților protestante preexistente. Aceste Biserici au în comun, printre alte lucruri, botezul în etate adultă, prin scufundarea totală în apă, maxima simplificare a riturilor și amplul rol al laicilor în viața comunității. Sunt Biserici libere Biserica baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea și diferite Biserici penticostale. 
Contrar, un credincios din una din Bisericile libere care se convertește la Biserica Catolică, nu trebuie să repete sacramentul botezului, iar după solemna profesiune de credință catolică, precedată de o cateheză adecvată, poate să se apropie de toate sacramentele care fac parte din tezaurul Bisericii Catolice. 

joi, 15 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/23

Credincioșii altor Biserici pot să primească
sacramentele în Biserica Catolică?

După interpretarea catolică, comuniunea ecleziale și împărtășirea euharistică sunt indivizibile, chiar dacă în situații concrete sunt posibile diferite soluții pastorale. După Card. Walter Kasper, chestiunea comuniunii euharistice este una din punctele cele mai sensibile ale actualului dialog ecumenic.
Un text fundamental în această privință, este Prima Scrisoare către Corinteni (10, 16-17): „Potirul mântuirii pe care noi îl binecuvântăm nu este oare împărtășire cu trupul lui Cristos? Deoarece există o unică pâine, noi, deși mulți, suntem un singur trup: cu toții participăm la aceeași pâine”.
După acest text biblic, comuniunea euharistică și cea eclezială merg mână în mână. Comuniunea euharistică nu este numai o comuniune individuală cu Cristos, dar este inseparabilă de comuniunea eclezială. Comuniunea euharistică constituie și determină comuniunea eclezială. 
Acest text, scrie Card. Walter Kasper, a avut multiple consecințe teologice și istorice, care durează și astăzi, atât în Orient cât și în Occident. În cadrul teologiei occidentale, a avut autoritate mai ales comentariul Sf. Augustin, care definește euharistia ca fiind sacramentum unitatis et vinculum  caritatis. Astfel, unitatea dintre comuniunea euharistică și cea eclezială a fost, până în anii ’70 ai secolului al XX-lea, un bun comun al tuturor Bisericilor, și a celor ale Reformei. Până atunci, Biserica luterană și cele reformate nu aveau comuniunea Sf. Cine. Numai Concordia de la Lemberg din anul 1973 a schimbat această situație. Această nouă poziție este definită prin termeni ca de exemplu „ospitalitate euharistică” sau „disponibilitate de a oferi euharistia”. Este vorba de poziții împrumutate din viața laică, unde posedă o semnificație relevantă. Rămâne deschisă chestiunea dacă o asemenea transpunere de concepte, din planul laic în cel sacramental, este fondată. În consecință, dacă se dorește comuniunea euharistică, trebuie să se țină tot timpul prezent factorul comuniunii ecleziale, cel puțin în forma unui dialog deschis. De aceea, nu se poate cere comuniunea euharistică fără a rămâne în unitate cu Biserica care o celebrează. 
Cu toate acestea, pentru a reglementa situații particulare complexe, și pentru a răspunde exigențelor individuale ale unor credincioși care se află în situații dificile, dreptul canonic al Bisericii Catolice apelează la principiul: salus animarum suprema lex (cf. CDC, can. 1752). După normele dreptului canonic, există situații în care împărtășirea euharistică este posibilă. Aceste situații sunt însă limitate numai la cazurile de necesitate fizică individuală. Totuși, în sfera preceptelor Bisericii universale: „În privința modalității concrete de a acționa, ținând cont de toate circumstanțele de timp, de loc, de persoane, să decidă cu prudență autoritatea episcopală a locului” (UR, nr. 8; cf. CDC, can. 844.3; Directoriul ecumenic, nr. 130). 
Directoriul ecumenic se exprimă asupra posibilității din partea necatolicilor de a primi, cu determinate condiții, trei sacramente ale Bisericii Catolice. 

Credincioșii ortodocși

Biserica Catolică permite credincioșilor ortodocși să primească sacramentul reconcilierii, al euharistiei, și al maslului, în circumstanțe riguros definite, pe cale extraordinară, adică numai o singură dată și cu determinate condiții. Această situație se poate verifica în cazul în care credinciosul dorește foarte mult să primească un anumit sacrament (de exemplu în situația unei morți iminente) care, datorită unui impediment fizic sau moral (în cazul sacramentului reconcilierii sau al maslului), nu poate fi primit în Biserica lui. 
Credinciosul ortodox care se apropie de Sf. Împărtășanie în Biserica Catolică este ținut să observe disciplina sacramentală prevăzută pentru acest sacrament în Biserica Ortodoxă, adică necesitatea de a se spovedi înainte de primirea Sf. Împărtășanii și obligația postului euharistic care, de obicei durează de la miezul nopții până în momentul împărtășirii. Deoarece sacramentul reconcilierii nu depinde de identitatea eclezială a credinciosului, preoții catolici, dacă li se cere, pot să fie confesori sau directori spirituali pentru credincioșii ortodocși, cât și pentru credincioșii altor Biserici. 

Credincioșii Bisericii protestante

În mod normal, Biserica Romano-Catolică admite la comuniunea euharistică și la sacramentul reconcilierii  și al maslului exclusiv pe cei care se găsesc în unitatea credinței ei, a cultului și a vieții ecleziale (cf. UR, nr. 8; CDC, can. 844.1). Admite, totuși, ca în circumstanțe particulare, cu titlu de excepție și cu îndeplinirea unor determinate condiții, să se poată acorda și chiar recomanda, primirea la sacramente a creștinilor aparținând altor Biserici sau comunități ecleziale. Una din aceste situații este, de exemplu, pericolul de moarte, atunci când o persoană dintr-o altă Biserică, chiar și cea protestantă, cere unui preot catolic să primească sacramentul reconcilierii sau maslul, neavând posibilitatea de a le primi în Biserica proprie. Dacă acesta profesează credința catolică, preotul este ținut să-i administreze sacramentele cerute. Această posibilitate există și pentru euharistie, dar pentru această eventualitate, decizia îi revine episcopului local. Arhiepiscopul Vienei, Card. C. Schönborn, reproduce, ca exemplu de soluționare, cazul unui om botezat care dorește să participe la Sf. Euharistie, din importante motive personale, și care, la sfârșitul rugăciunii euharistice, cu credință sinceră și împreună cu întreaga comunitate, pronunță „Amin”, acceptând astfel ceea ce rugăciunea euharistică afirmă și ceea ce, după credința catolică, se întâmplă în timpul celebrării. 
Se pot elabora norme mai detaliate, dar această sarcină revine Conferinței Episcopale sau episcopului local. Dacă autoritățile locale cred just și rațional, va fi posibil, în timpul celebrărilor ecumenice sau a solemnităților speciale, la care participă la care participă credincioșii Bisericilor protestante, sau în timpul celebrării unei căsătorii mixte catolico-protestante, să se administreze celor prezenți Sf. Împărtășanie, dacă aceștia își manifestă dorința, profesează credința catolică cu privire la acel sacrament și îndeplinesc condițiile morale. Episcopul care acordă permisiunea, dacă crede că este oportun, poate să stabilească și ora, locul sau persoana interesată de această permisiune. Totuși, preotul sau credincioșii trebuie să știe dacă permisiunea este dată pentru odată sau pentru o perioadă mai lungă; dacă privește teritoriul întregii dieceze și este în vigoare peste tot în ea unde se verifică asemenea cazuri, sau dacă privește numai un anumit loc concret; dacă este acordat tuturor preoților implicați în acele celebrări sau dacă este legat de un anume preot. Mai adăugăm că preoții catolici, dacă le este cerut, pot să aibă rolul de ghizi spirituali sau de confesori pentru credincioșii Bisericilor protestante. 

joi, 25 octombrie 2012

Sfântul Dionisie al Alexandriei : „Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi...“

Îngrijirea bolnavilor a constituit întotdeauna o îndatorire constantă a pastoraţiei comunităţii creştine. Ceea ce trebuie remarcat încă de la început este că îngrijirea bolnavilor nu a fost niciodată lăsată doar pe seama slujitorilor Sfântului Altar. Creştinii laici se simţeau ei înşişi datori să slujească semenilor lor bolnavi.
Prezentăm în cele ce urmează un exemplu minunat de slujire a bolnavilor în timpul unei epidemii puternice petrecute la Alexandria în secolul al III-lea şi descrisă de unul dintre cei mai cunoscuţi episcopi ai acestei cetăţi: Sfântul Dionisie.


"Plângeţi cu cei ce plâng..."


Cuvintele Sfântului Apostol Pavel au fost, fără îndoială, mottoul comunităţii creştine din Alexandria în timpul unei epidemii mari care s-a abătut asupra oraşului în cursul secolului al III-lea. Sfântul Dionisie era episcopul acestei cetăţi însemnate. Alexandria nu prezenta o importanţă doar la nivelul Egiptului, ci şi la nivel mondial. Descrierea sa, pe care o redăm în continuare, nu s-a păstrat în original. Ea poate fi consultată însă în lucrarea episcopului Eusebiu de Cezareea, "Istoria bisericească". Este un fragment plin de tristeţe, dar şi plin de mult respect la adresa celor care au ales inclusiv să moară pentru ca fraţii lor să poată trăi în continuare. "Majoritatea fraţilor noştri au fost mai presus de cuvinte prin iubirea lor prisositoare şi blândeţea faţă de ceilalţi. Ei au rămas uniţi şi au vizitat bolnavii fără teamă şi i-au slujit mereu, ca şi cum ar fi făcut acest lucru lui Hristos Însuşi. Unii au murit cu bucurie alături de cei bolnavi, după ce s-au molipsit, purtând boala fraţilor lor şi suferinţele lor. Mulţi dintre cei care i-au îngrijit pe cei bolnavi le-au oferit tărie celorlalţi, cu toate că au murit făcând aceasta". Iubirea celor care au ales să îi îngrijească pe cei bolnavi este descrisă de episcopul Alexandriei ca fiind "mai presus de cuvinte". Creştinii nu s-au rezumat la vorbe goale, la discursuri pompoase în faţa pericolului iminent care ameninţa cetatea în care trăiau. Ei au ieşit în întâmpinarea acestuia cu multă dragoste şi blândeţe, împlinind astfel misiunea lor de a-şi iubi aproapele. Boala nu i-a dezbinat, aşa cum se întâmplă adesea. Comunitatea creştină a rămas unită şi a încercat să contracareze prin iubire un adversar necruţător: o epidemie care a lăsat nenumărate victime. Sfântul Dionisie al Alexandriei îi descrie pe creştini ca fiind "fără teamă" în vizita lor la casele celor bolnavi. Ei nu s-au temut, aşa cum se tem mulţi oameni în zilele noastre, să atingă până şi un om răcit, ca să nu mai vorbim de o persoană lovită de o boală teribilă. Erau convinşi că tot ceea ce fac se adresează de fapt lui "Hristos Însuşi", iar această credinţă i-a însoţit până la capăt, chiar şi atunci când s-au îmbolnăvit şi au murit din cauza infectării cu boala teribilă răspândită în Alexandria. Ne închipuim adesea că finalul fericit înseamnă să rămâi sănătos şi viu până la capăt. Este adevărat că eroii nu mor niciodată, la fel cum nu au murit de fapt nici aceşti creştini. Ei doar s-au mutat la o viaţă mai bună, după ce îşi încheiaseră misiunea iubirii pe acest pământ. Sfântul Dionisie ne spune că "au murit cu bucurie". Putem spune, oare, că un om neîmpăcat cu sine şi cu Dumnezeu poate să înfrunte astfel moartea? Însă cea mai de preţ frază din acest fragment, atât de plin de simţire duhovnicească, este ultima. Creştinii "i-au întărit" pe cei bolnavi, chiar dacă ei înşişi urmau să moară. Abnegaţia lor deosebită şi exemplul lor de jertfire de sine le-au dat bolnavilor puterea de a lupta pentru a rămâne în viaţă şi a vesti jertfa creştinilor şi generaţiilor viitoare.

 
Îngrijirea bolnavilor şi martiriul


Sfântul Dionisie al Alexandriei ne spune în continuare: "Cu adevărat cei mai buni dintre fraţii noştri au părăsit această viaţă astfel, inclusiv câţiva preoţi şi diaconi, precum şi oameni cu o mare reputaţie. Aşadar, această moarte, prin pietatea şi credinţa puternică pe care a demonstrat-o, nu s-a deosebit cu nimic de martiriu". Creştinii care i-au îngrijit pe cei bolnavi nu au fost doar oameni simpli, despre care avem atâtea istorisiri minunate privind jertfa şi abnegaţia lor. Printre ei s-au numărat şi clerici, dar şi oameni de seamă ai cetăţii. Primul gând al unui om în faţa unui pericol mare este acela de a-şi salva viaţa, aşa numitul instinct de conservare. Vom vedea mai jos care a fost soluţia aleasă de păgâni în faţa epidemiei. Însă, chiar şi pentru creştinii care ocupau funcţii importante în stat, precum şi pentru cei care făceau parte din cler, slujirea aproapelui s-a dovedit mai presus de orice instinct de conservare, de orice gând fricos că viaţa lor valorează mai mult şi trebuie preţuită şi prelungită atât cât este cu putinţă. De aceea, Sfântul Dionisie al Alexandriei nu se teme să îi asemene pe aceştia cu martirii. Îngrijirea bolnavilor este asemănată cu martiriul, iar această comparaţie stă în picioare până astăzi. Cei care au îngrijit un bolnav ştiu cât de greu este, de fapt, să rabzi toate acele momente de suferinţă maximă alături de el. Unii cred că este mai uşor să stai alături de un bolnav care nu suferă de ceva foarte serios o perioadă lungă de timp decât să stai cu un om care va muri curând, însă adevărul este că nici una dintre cele două situaţii nu se deosebeşte prea mult de martiriu. A plânge cu cei ce plâng tot timpul este un martiriu în mod sigur, pentru că, pe lângă suferinţele proprii, ne încărcăm şi cu suferinţele aproapelui. Însă aceste suferinţe, aceste poveri sunt dulci şi uşoare. Sunt uşoare pentru că Hristos Însuşi le poartă împreună cu noi. Cu toate acestea, tot timpul putem alege şi cealaltă cale...


...calea păgânilor

 
Iată ce ne spune în această privinţă episcopul Alexandriei: "Păgânii, însă, au procedat cu totul altfel. I-au părăsit pe cei care erau bolnavi şi şi-au respins cei mai apropiaţi prieteni, alungându-i în stradă când se apropiau de moarte şi neapropiindu-se deloc de cei morţi". Tatăl şi-a aruncat fiul în stradă, fiica şi-a renegat mama, prietenii au rupt orice legătură între ei. Acesta a fost rezultatul bolii printre cei păgâni.
Într-adevăr, s-au situat departe de slujirea creştină. Cu toate acestea, nu ne grăbim să-i condamnăm pentru că ştim că această situaţie se poate translata cu uşurinţă şi în zilele noastre. Vom găsi şi astăzi creştini dispuşi să se jertfească pentru cei din jur, însă vom găsi şi creştini şi necredincioşi care vor ţine cu tărie la propria viaţă condamnându-i la moarte cu bună-ştiinţă pe cei bolnavi. Calea cea dreaptă nu este niciodată una uşoară, ea cere o jertfire continuă, o dorinţă de a pune mereu viaţa celuilalt deasupra propriei vieţi. Pentru a fi însă siguri că nu suntem departe de calea cea dreaptă, trebuie să învăţăm să rodim înainte să ajungem în situaţia în care suntem forţaţi fie să alegem un drum, fie celălalt. Sunt nenumăraţi bolnavi care au nevoie de ajutor... Ce vom alege: instinctul de supravieţuire şi comoditate sau "bucuria" suferinţei alături de ei? De această alegere depinde însăşi viaţa noastră...
 
Autor: A. Agachi

joi, 20 septembrie 2012

Îngrijirea bolnavilor în Vechiul Testament: „Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă!“

Vechiul Testament cuprinde o serie de referiri la cazuri de boală sau sfaturi de îngrijire a bolnavilor. Prezenţa bolii este conectată adesea cu realitatea păcatului, la fel cum absenţa ei se constituie într-un veritabil simbol eshatologic al restaurării universale când nici un om nu va mai suferi din pricina bolilor.

Ne vom concentra în acest material în special asupra acestei idei, dar şi asupra rugăciunii regelui Iezechia atunci când a fost bolnav ca model de rugăciune pentru cei care se află în suferinţă.
 
Boala ca pedeapsă pentru păcate
 
Isus, fiul lui Sirah, ne oferă un exemplu de zicală în acest sens: "Mai înainte de boală smereşte-te, şi în vremea păcatelor arată întoarcere" (Eccleziasticul 18:21), după ce, cu puţin timp înainte, rostise o altă zicală legată de prevenirea îmbolnăvirii: "Mai înainte ca să vorbeşti, învaţă, şi mai înainte de boală te îngrijeşte" (Eccleziasticul 18:19). Faptul că Isus, fiul lui Sirah, ne sfătuieşte să ne smerim înainte de a fi bolnavi arată că boala era conectată cu greşeala mândriei. Bolnavul era considerat drept o persoană care greşise cu ceva în faţa lui Dumnezeu, un fapt pe care îl regăsim şi în cuvintele prietenilor lui Iov care încercau să îl "mângâie" pe acesta atunci când avusese atâtea necazuri şi supărări. Smerirea înainte de boală era considerată drept un mijloc spiritual de prevenire a acesteia. Isus, fiul lui Sirah, subliniază şi faptul că trebuie să fim prevăzători cu sănătatea noastră trupească. Aşadar, nu doar păcatul era considerat drept cauză a bolii, ci şi îngrijirea necorespunzătoare a propriului trup. Aceasta e o idee-cheie asupra căreia vom reveni adesea în cadrul materialelor dedicate acestei secţiuni. Boala nu trebuie niciodată să fie considerată drept un simplu efect al păcatelor noastre anterioare. Cum am putea să explicăm atunci bolile grave ale copiilor? Ce păcate monstruoase poate avea un copil? Prin urmare, trebuie să ajungem la o înţelegere mai profundă a acestui fenomen. Lumea antică punea bolile fie pe seama greşelilor faţă de "zei", fie pe seama neatenţiei personale. În lumea antică nu vom regăsi, în afara mediului iudaic (vezi exemplul lui Iov), nici în cel roman, nici în cel grecesc referirea la boală ca sacrificiu de sine pentru dobândirea unor virtuţi sau progres spiritual în general. Această idee se dezvoltă pe deplin abia odată cu gândirea creştină. Boala devine, în mod paradoxal, o împărtăşire a Patimilor lui Hristos, o creştere împreună cu El pe drumul îndumnezeirii propriei noastre persoane. Cu toate acestea, lumea iudaică recunoştea în absenţa bolilor un profund semn eshatologic, un simbol al refacerii universului şi al comuniunii cu Dumnezeu, un fapt pe care îl vom analiza în următorul subcapitol al acestui material. Iudeii rămâneau însă conştienţi că viaţa omului pe acest pământ este guvernată în general de suferinţă. În cartea Ecleziastului regăsim un pasaj în care autorul îl deplânge pe cel care are multe bogăţii şi care, după moarte, nu numai că nu va lua nimic cu el, dar va pierde de asemenea toată agoniseala pentru care a muncit o viaţă întreagă. Ce este mai rău rămâne faptul că "toată viaţa lui este întuneric şi supărare, necaz peste fire şi boală şi durere!" (5:16). Viaţa omului pătimaş se identifică efectiv cu boala, dar nu numai. Exemplul lui Iov ne arată că până şi cei drepţi pot suferi profund din cauza bolilor.
 
Absenţa bolilor ca semn eshatologic
 
"Şi i-a scos pe ei cu argint şi cu aur şi nu era în seminţiile lor bolnav" (Psalmi 104:36). Acest verset din cartea Psalmilor arată îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului. Sfinţii Părinţi au interpretat ieşirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat drept un sălaş al răului şi al patimilor. Aşadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curăţirii de păcate, al nevinovăţiei şi purităţii, dacă îl contrastăm cu bolile şi pedepsele teribile de care au suferit egiptenii. De altfel, acest fapt poate fi observat şi din scena profund eshatologică pe care o regăsim la proorocul Isaia: "Priveşte Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de linişte, cort bine înfipt, ai cărui ţăruşi nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa. (...) Nimeni dintre locuitorii Sionului nu va zice: "Sunt bolnav!" Poporul care-l locuieşte va dobândi iertarea păcatelor" (Isaia 33:20-21, 24). Ierusalimul este utilizat şi în Apocalipsă drept oraş al Împărăţiei cerurilor. Interesul principal al acestui pasaj îl regăsim în ultima frază. Sionul nu este locuit de oameni bolnavi, tot astfel precum Împărăţia cerurilor nu găzduieşte persoane bolnave. Aceste boli, însă, nu se referă doar la cele trupeşti, ci şi la cele sufleteşti, deoarece iertarea păcatelor este făgăduită în ultima frază. Această iertare a păcatelor, aşadar, va conduce atât la vindecarea bolilor trupeşti, cât şi la vindecarea celor sufleteşti. Cu toate acestea, poporul Israel nu se baza doar pe imagini eshatologice atunci când venea vorba de boală. Una dintre cererile rostite la sfinţirea templului ridicat de Solomon în Ierusalim sună astfel: "De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepseşte, sau vreo boală molipsitoare, sau foamete, şi noi vom sta înaintea templului acesta şi înaintea feţei Tale - căci numele Tău este în templul acesta - şi vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculţi şi să ne izbăveşti" (II Paralipomena 20:9). Izbăvirea de boală era considerată întotdeauna apanajul puterii dumnezeieşti, deşi, aşa cum vom observa în materialul următor, medicii nu erau nici respinşi, nici consideraţi ca având o contribuţie inutilă de către iudei.
 
Rugăciunea regelui Iezechia
 
Încheiem acest material cu un scurt fragment din rugăciunea regelui Iezechia atunci când a fost bolnav. Considerăm că acest text încă mai poate inspira persoanele bolnave când acestea adresează o rugăciune fierbinte către Dumnezeu atunci când se află în momente de suferinţă profundă. "O, Doamne! Adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi! (...) Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (...) Domnul să ne mântuiască şi vom cânta din harpă în toate zilele vieţii noastre înaintea templului Domnului!" (Isaia 38:3, 16-17, 20). Observăm că regele Iezechia recunoaşte că, prin vindecarea sa, Dumnezeu îi iertase totodată păcatele. De asemenea, el făgăduieşte să cânte imne Domnului din harpă în faţa templului acestuia. Aceasta ar trebui să fie ordinea exprimată de orice bolnav în rugăciunea sa către Dumnezeu: cererea iertării păcatelor, pentru că nici un om nu este lipsit de păcat, încredinţarea propriei persoane în mâinile lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru vindecare când aceasta are loc.
 
Autor: A. Agachi

joi, 10 mai 2012

Susţin mărturiile patristice apusene „extrema unctio“?

Biserica Apuseană a susţinut, pentru o lungă perioadă de timp, că Taina Sfântului Maslu poate fi administrată doar persoanelor aflate pe patul de moarte. Astfel, Taina Maslului a fost transformată în ceea ce astăzi cunoaştem drept "extrema unctio". Este adevărat că, de la Conciliul Vatican II, ţinut între 1962 şi 1965, şi până în prezent, Biserica Romano-Catolică a extins aria de persoane cărora le poate fi administrată Taina, incluzând aici nu doar bolnavii aflaţi pe patul de moarte, ci şi persoanele bolnave incurabil sau care suferă de afecţiuni serioase, în special bătrânii.

De ce a fost nevoie însă de aproape zece secole pentru a se reveni parţial la Taina Maslului aşa cum o cunoaştem aici, în Răsărit?
Cercetarea lui A. Chavasse
Numele de Antoine Chavasse nu ne spune prea multe. Nici nu are cum, având în vedere că nici una dintre lucrările sale nu a fost tradusă până în prezent în limba română. Antoine Chavasse este însă autorul celui mai bun studiu scris vreodată pe mărturiile patristice apusene legate de Taina Sfântului Maslu (Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine du IIIe au XIe siècle", Lyon, 1942, 206 pp.). Este adevărat că studiul lui Chavasse începe cu secolul al III-lea şi se opreşte la secolul al XI-lea, dar nu este mai puţin adevărat că traducerile celor peste 50 (!) de texte patristice însoţite de note şi comentarii, precum şi de un voluminos dosar analitic al principalelor aspecte ale Tainei Maslului (modalitatea de administrare a Tainei, săvârşitorul ei, efectele principale, dezvoltarea ritului liturgic etc.) nu au mai fost egalate de alte studii până în prezent. Antoine Chavasse a prezentat toate aceste elemente importante ca o simplă teză de doctorat, publicată din nefericire doar parţial, într-un număr destul de restrâns de exemplare de Universitatea din Lyon, locul unde a fost susţinută. Contribuţia cercetătorului francez este una inestimabilă şi cu atât mai preţioasă cu cât susţine, pe baza textelor patristice analizate, că "extrema unctio" nu a păstrat o continuitate fidelă cu Tradiţia Bisericii, îndepărtându-se, lent, de moştenirea Sfinţilor Părinţi. Ne-am propus să analizăm în cadrul acestui articol cum a ajuns Chavasse la această concluzie şi dacă opinia lui este una corectă şi care respectă textele patristice analizate.
Mărturia textelor liturgice
La finalul studiului său cuprinzător, Antoine Chavasse afirmă următoarele: "Majoritatea textelor nu menţionează decât efectul asupra trupului. Cele treizeci de formule de binecuvântare pe care le-am studiat aici vorbesc despre acest efect cu un lux de detalii care ne uimeşte, iar cinci dintre ele, şi anume cele mai vechi, nu amintesc deloc de un efect spiritual al ungerii. Alte trei menţionează vag un efect asupra sufletului, dar este dificil să afirmăm clar în ce constă acest efect. Ultimele cinci formule vorbesc despre iertarea păcatelor, fără a uita să menţioneze - cu excepţia celor două formule din Molitfelnicul de la Bobbio - importanţa extrem de mare a efectelor trupeşti" (Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine...", p. 191). Aşadar, în primele unsprezece secole, în Biserica Apuseană puteau fi identificate doar două rugăciuni de binecuvântare, aflate într-un manuscris intitulat "Molitfelnicul de la Bobbio", care nu menţionau deloc regenerarea trupească a creştinului căruia i se administrează Taina Maslului. Observăm cum cele mai multe rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului menţionează ambele efecte: atât vindecarea trupească, cât şi cea sufletească. Numărul lor este de şaptesprezece, prin deducţie logică. Un alt element interesant amintit aici de A. Chavasse constă în faptul că toate cele cinci rugăciuni vechi de binecuvântare a untdelemnului, aparţinând secolelor III şi IV, nu conţineau absolut nici o referire la o vindecare sufletească, ci cereau numai vindecarea şi recuperarea fizică a creştinului bolnav. În decurs de opt veacuri însă, lucrurile ajunseseră exact la antipozi. Preoţii apuseni cereau ca persoana bolnavă, aflată pe patul de moarte, să ajungă în Împărăţia cerurilor şi să se mântuiască. Dintr-o modalitate de vindecare fizică, Taina Maslului ajunsese un fel de pecete ultimă, pusă pe fruntea celor care urmau să moară.
Mărturia Sfinţilor Părinţi
Un alt aspect interesant subliniat de A. Chavasse constă în faptul că Sfinţii Părinţi nu au susţinut nici ei întotdeauna existenţa unei iertări a păcatelor prin Taina Maslului. Doar Cezar de Arles menţionează vag o iertare a păcatelor oferită prin administrarea Tainei Sfântului Maslu, în timp ce Papa Inocenţiu I, Beda Venerabilul şi Cassiodor nu fac nici o menţiune în acest sens. Mai mult decât atât, Beda Venerabilul şi Cassiodor împart pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5, 14-16) în două mărturii distincte: cea legată de vindecarea fizică de Taina Maslului, iar cea legată de iertarea păcatelor de Taina Pocăinţei. A. Chavasse evidenţiază, de asemenea, că mărturiile de vindecare cuprinse în diversele biografii aghiografice (vieţi ale sfinţilor) nu fac menţiune deloc despre iertarea păcatelor, ci doar de vindecarea trupească. De asemenea, nu există nici o mărturie legată de o eventuală ungere în favoarea uşurării trecerii la cele veşnice pentru o persoană bolnavă.
Ungerea celor bolnavi
Al patrulea aspect evidenţiat de Antoine Chavasse constă în ideea că ungerea era efectuată întotdeauna asupra unei persoane bolnave, dar niciodată asupra unei persoane muribunde. În perioada respectivă, ungerea cu untdelemn sfinţit era administrată şi în situaţii care nu necesită neapărat o intervenţie în zilele noastre, cum ar fi în cazul oamenilor muţi sau surzi. Însă nimic nu ne poate împiedica să Îi cerem lui Dumnezeu să ne vindece chiar şi în aceste cazuri. Miracolele nu sunt interzise nimănui şi cu atât mai puţin unui creştin. Poate că aici se află greşeala lui Antoine Chavasse, care ajunge să afirme la un moment dat că printre bolile care nu mai au rezonanţă astăzi pentru Taina Maslului sunt şi... posedările demonice. Din câte ştim, demonii nu au încetat să lucreze în cursul veacurilor pentru că au îmbătrânit sau au ieşit la pensie. Ei sunt activi şi în zilele noastre, poate mai mult ca niciodată. Însă Chavasse ne spune indirect altceva, şi anume că, în vechime, Taina Maslului era considerată ca fiind potrivită pentru orice boală, în vederea obţinerii vindecării. Dacă ar fi să extrapolăm această idee în zilele noastre, ar însemna că orice tratament medical ar trebui dublat de prezenţa la Taina Sfântului Maslu. În concluzie, putem spune că "extrema unctio" nu a fost susţinută în primele opt veacuri de nici o mărturie patristică sau liturgică în Biserica Apuseană. Scopul Tainei nu a fost niciodată să ne pregătească imediat pentru trecerea la cele veşnice, ci acela de a ne oferi vindecarea fizică în faţa bolii care ne atacase cu multă furie. Chavasse a dovedit cu prisosinţă că textele patristice şi liturgice susţineau exact contrariul faţă de opiniile scolastice exprimate mai târziu. Care au fost aceste opinii scolastice? Vom începe să le detaliem în materialele următoare, deoarece transformarea Tainei Maslului în "extrema unctio" a fost o etapă îndelungată, cu multe momente de ezitare şi indecizie şi care, în cele din urmă, a fost revocată parţial de ierarhia Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea.

Autor: A. Agachi

joi, 19 aprilie 2012

Canoane apusene cu privire la Taina Sfântului Maslu: „Untdelemnul vindecă durerile, este lumină şi bucurie“

Am observat în materialele anterioare câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi din Apus cu privire la Taina Sfântului Maslu. În acest material vom continua istoricul nostru şi vom discuta câteva hotărâri sinodale importante oferite de Apusul creştin în această direcţie.


Sinoadele locale de la Chalon-sur-Saône (813) şi Pavia (850) au oferit fiecare câte un canon privitor la Taina Sfântului Maslu. De asemenea, ne vom îndrepta atenţia şi asupra unei mărturii scurte semnate de episcopul Victor al Antiohiei şi care este cuprinsă în comentariul său dedicat Evangheliei după Marcu.


Sinodul de la Chalon-sur-Saône (813)


Acest sinod a fost ţinut în perioada în care regatul francilor era condus de către Carol cel Mare. Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu sună astfel: "În acord cu învăţătura Sfântului Apostol Iacov, cu care consună şi predania Părinţilor, bolnavii trebuie unşi de preoţi cu untdelemnul binecuvântat de episcopi. (...) Un asemenea medicament, care vindecă atât boala sufletului, cât şi pe cea a trupului, nu trebuie subestimat." În mijlocul acestui citat apare pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov. În prima parte sunt reiterate aspectele principale ale dezvoltării slujbei liturgice a Sfântului Maslu. Cunoaştem din mărturiile papei Inocenţiu I, ale Sfântului Cezar de Arles sau Beda Venerabilul că în Apus a existat o lungă perioadă de timp în care săvârşirea slujbei a fost atribuită în comun episcopului şi preotului. Cu toate acestea, canonul specifică în mod clar că untdelemnul trebuie binecuvântat de episcop, în timp ce preotului îi revine sarcina de a efectua mirungerea persoanei bolnave cu el. Pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov nu discută acest aspect şi menţionează doar preoţii Bisericii, dar acest fapt trebuie pus pe seama inexistenţei unei ierarhii separate în episcop-preot-diacon la data scrierii ei. Ierarhia a început să fie clar definită abia la finalul secolului I. La început exista mai degrabă un sistem bipolar episcop/prezbiter-diacon. Aşadar, predania Părinţilor, precum şi schimbările de ordin liturgic au condus la această opinie mai degrabă decât pasajul scripturistic. Un alt element interesant apare în partea finală a canonului de la sinodul ţinut la Chalon-sur-Saône. Ni se spune în mod clar că ungerea cu untdelemn sfinţit, actul central al Tainei Maslului, reprezintă o cale nu doar pentru vindecarea trupească, ci şi pentru cea sufletească. În legătură cu acest pasaj, cercetătorul britanic F. William Puller consideră că nu susţine o iertare a păcatelor conferită prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Aici s-ar face referire la diversele boli psihice sau la posedările demonice de care sufereau unii dintre creştini (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", London, SPCK, 1904, p. 73). Această opinie conţine un element extrem de interesant. Astfel, când se vorbeşte despre vindecarea sufletească în cadrul Tainei Sfântului Maslu, prima referinţă care se naşte în mintea noastră nu ar trebui să fie cea legată de păcat, ci cea legată de boli psihice. Maslul se adresează aşadar nu doar bolilor fizice, ci şi celor sufleteşti. F. W. Puller continuă linia argumentului său şi consideră că acest canon respinge indirect o eventuală existenţă a iertării păcatelor prin ungerea cu untdelemn sfinţit în cadrul Tainei Maslului ("The Anointing of the Sick...", p. 75). Considerăm că argumentul său este puţin forţat. Este adevărat că acest canon se referă doar la vindecarea trupească şi psihică a persoanei umane şi nu precizează în nici o formă iertarea păcatelor, dar este departe de a propune o separare a citatului din Epistola Sfântului Apostol Iacov aşa cum face, spre exemplu, Beda Venerabilul. De asemenea, Puller este constrâns să recunoască faptul că această ipoteză a sa poate fi aplicată cel mult la nivel local, deoarece canonul Sinodului de la Pavia (850), pe care îl vom analiza în continuare, susţine cât se poate de clar existenţa iertării păcatelor prin Taina Sfântului Maslu.


Sinodul de la Pavia (850)


Canonul privitor la Taina Sfântului Maslu decis în unanimitate la Sinodul de la Pavia (850) precizează următoarele: "De asemenea, acea Taină minunată menţionată de Sfântul Apostol Iacov (...) trebuie să fie explicată creştinilor printr-o propovăduire profundă, deoarece este adâncă şi cu totul mai presus de cuvânt. Prin ea se dă atât iertarea păcatelor, cât şi, ca o consecinţă, vindecarea trupească, dacă acestea sunt cerute cu credinţă şputernicăţ". Episcopii prezenţi la acest sinod par preocupaţi de faptul că Taina Maslului nu era suficient de cunoscută de majoritatea creştinilor. De aceea ei cer în mod expres ca preoţii să predice mai des în această privinţă şi să îi facă pe creştini să înţeleagă importanţa majoră a acestei Tainei. Însă problema care apare aici este că vindecarea trupească devine doar o consecinţă a iertării păcatelor. Iertarea păcatelor devine astfel scopul principal al Tainei Maslului, iar vindecarea trupească devine un efect secundar. Din păcate, această idee va fi preluată de gândirea scolastică din secolele X-XII, iar Taina Sfântului Maslu va deveni extrema unctio, un fel de Taină a Pocăinţei însoţită de o ungere cu untdelemn şi menită să îi ajute pe bolnavii aflaţi pe patul de moarte să ajungă în Împărăţia cerurilor. Din pecetea vindecării, ungerea cu untdelemn se transformă în ultima pecetluire a muribunzilor.

Mărturia episcopului Victor al Antiohiei


Episcopul Victor al Antiohiei ne-a oferit un comentariu asupra Evangheliei Sfântului Marcu. În momentul în care ajunge la capitolul 6, versetul 13, Victor al Antiohiei afirmă că mai există două mărturii în Noul Testament. Alături de pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, Victor mai citează şi pasajul din Luca 9, 16: "Iar ei, plecând, mergeau prin sate binevestind şi vindecând pretutindeni". Comentând asupra celor trei versete, Victor afirmă: "Untdelemnul vindecă durerile şi este de asemenea o sursă de lumină şi bucurie. Untdelemnul ungerii semnifică, aşadar, atât mila Domnului, cât şi vindecarea bolii şi iluminarea inimii. Este clar pentru fiecare creştin că rugăciunea reprezintă baza tuturor acestor efecte, în timp ce uleiul reprezintă simbolul lor". Victor al Antiohiei consideră că, şi în starea sa naturală, untdelemnul este extrem de util existenţei umane. Aşa cum am afirmat într-unul dintre primele materiale dedicate acestei secţiuni, untdelemnul era utilizat ca medicament în lumea antică. De asemenea, untdelemnul era folosit în prepararea hranei şi, dacă era amestecat cu alte arome şi substanţe, chiar ca produs de cosmetizare a corpului. Însă untdelemnul primit la Maslu are cu totul alte efecte, un fapt observat pe îndelete de Victor al Antiohiei. El consideră drept efect principal vindecarea trupească, dar, pentru cea sufletească, foloseşte expresia interesantă de "iluminare a inimii". Creştinul vindecat nu este doar restaurat la condiţia de dinaintea apariţiei bolii, ci primeşte şi o iluminare. Un progres duhovnicesc se înregistrează în acest caz. De asemenea, un alt element important menţionat aici este că uleiul reprezintă doar un simbol, în timp ce adevărata bază a vindecării stă în rugăciunea credinţei, aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Iacov. În mod surprinzător însă, verbul "reprezintă" care apare în ultima frază este pus în original la timpul trecut, ceea ce a determinat cercetătorii să se întrebe dacă la Antiohia Maslul mai era utilizat. Considerăm că în acest caz avem de-a face doar cu o eroare a unui copist. În materialul următor ne vom concentra asupra modului cum a fost administrată Taina Maslului în Bisericile ne-calcedoniene.

Autor: A. Agachi

joi, 5 aprilie 2012

Mărturia lui Cezar de Arles: Când boala vine asupra noastră, să ne ungem trupurile

Sfântul Cezar de Arles este relativ puţin cunoscut în Răsărit. În Apus însă, este considerat drept unul dintre cei mai importanţi predicatori creştini, un real model de misiune evanghelică şi păstor priceput.

Un alt element mai puţin cunoscut despre el constă în referirile efectuate în cadrul omiliilor sale la Taina Maslului şi legătura intrinsecă a acesteia cu Taina Euharistiei. Ne vom concentra asupra acestei teme în particular, în cele ce urmează.

Un episcop plin de râvnă

Având în vedere că Sfântul Cezar de Arles nu a beneficiat până acum de o prezentare a vieţii şi operei sale în general în teologia ortodoxă, profităm de ocazie pentru a oferi câteva detalii în acest sens.
Născut în anul 470 la Chalons, Sfântul Cezar a intrat în mănăstirea de la Lerins (unde a activat şi faimosul Vincenţiu de Lerins) la vârsta de doar 20 de ani. În anul 502 a devenit episcop de Arles, oraş pe care îl va păstori până la moartea sa, survenită în anul 543. Păstorirea sa a cunoscut numeroase momente dificile, deoarece Arles a fost cucerit pe rând de vizigoţi, franci şi ostrogoţi.
Toate cele trei conduceri i-au fost ostile, dar, în mod providenţial, Sfântul Cezar nu a fost izgonit niciodată din scaunul său de episcop. Cu toate că a scris o serie de opere dogmatice, Sfântul Cezar rămâne cunoscut în special ca un predicator faimos, capabil să vorbească pe înţelesul comunităţii creştine relativ lipsite de educaţie din perioada respectivă. Spre deosebire de alţi predicatori faimoşi din Apus, precum Fericitul Augustin sau Maxim de Torino, Cezar de Arles evita folosirea înfloriturilor retorice pentru ca oamenii să poată primi mai uşor mesajul evanghelic. Cercetătorii Moreschinni şi Norelli observă următoarele: "Ca predicator, Cezar se situează, cu siguranţă, la un nivel remarcabil; cercetătorii apreciază vioiciunea şi uşurinţa cu care comunică, atenţia acordată nevoilor materiale şi spirituale ale credincioşilor, cărora le vorbea renunţând la orice ornament literar. [...] Cezar folosea limba populară, de zi cu zi, adaptându-se la capacitatea de înţelegere a ascultătorilor şi evita înfloriturile retorice" ("Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine", vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, 2004, p. 172). Nu este de mirare, aşadar, că mărturiile sale despre Taina Sfântului Maslu nu apar în cadrul unor opere dogmatice, ci în cursul unor omilii pline de o exprimare directă, clară şi concisă.

Pericolul vrăjitoriei

Într-unul dintre materialele prezentate anterior la această secţiune am citat un fragment din Sfântul Chiril al Alexandriei, în care se sublinia ineficacitatea utilizării metodelor magice pentru recuperarea sănătăţii. Se pare că şi Sfântul Cezar de Arles se confrunta cu aceeaşi problemă în ţinutul pe care îl păstorea. El se vede nevoit să atragă atenţia comunităţii creştine că Biserica dispune de două "metode" de vindecare mai eficiente şi sigure decât orice act de magie, şi anume Taina Euharistiei şi Taina Maslului. Sfântul Cezar afirmă următoarele: "Atunci când o boală vine asupra noastră, trebuie să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi să ne ungem trupurile astfel încât ceea ce este scris în Scripturi să se împlinească şi cu noi (în continuare este citat pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, n.n.). Vedeţi, fraţilor, că persoana care suferă de o boală trebuie să meargă la Biserică, de unde va primi sănătatea trupească şi iertarea păcatelor?
Aşadar, dacă aici există deja două remedii, de ce se străduiesc oamenii lipsiţi de conştiinţă să îşi atragă nenumărate pedepse asupra lor prin recurgerea la fântâni şi pomi şâsacriâţ şi la descântece diabolice sau la însemnarea unor semne magice pe trupul lor? De ce se duc la cei care practică divinaţia, la ghicitori şi vrăjitori?" (Serm. CCLV, 3 în: PL, XXXIX, 2238). Prin urmare, Sfântul Cezar de Arles consideră că Maslul şi Euharistia sunt cele două remedii pe care Biserica le propune în faţa oricărei boli. Însă dacă urmărim cu atenţie citatul de mai sus, observăm că nu se vorbeşte aici doar de vindecarea fizică, ci şi de iertarea păcatelor.
Este puţin probabil ca Sfântul Cezar să considere că Maslul putea oferi această iertare a păcatelor. Cel mai probabil, el considera boala ca un efect al păcatului. Maslul oferea vindecarea fizică, iar Euharistia, iertarea păcatelor.
Ne putem întreba însă care mai este rolul Tainei Pocăinţei? Până astăzi, ori de câte ori ne împărtăşim, auzim cuvintele "spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci". Taina Pocăinţei ne curăţă de orice păcat mărturisit, însă fiecare dintre noi avem păcate pe care fie le-am uitat, fie din neştiinţă nu le considerăm păcate. Aceste păcate sunt iertate prin primirea Împărtăşaniei. Această idee a fost extrapolată şi asupra Maslului, într-un mod uşor eronat, aşa cum vom demonstra într-un alt material. Aşadar, Sfântul Cezar subliniază legătura intrinsecă existentă între Taina Maslului şi cea a Euharistiei. Considerăm însă că el atribuie vindecarea fizică Maslului şi pe cea sufletească Euharistiei. Aşa cum sublinia şi Sfântul Ioan Hrisostom, este infinit mai dificil să vindeci o rană sufletească decât una fizică.

O mărturie uşor ambiguă

În cea de-a doua mărturie oferită, Sfântul Cezar de Arles nu mai pare a fi atât de precis în exprimare. El afirmă: "Cât de bine ar fi pentru toţi creştinii să vină la Biserică şi să primească Trupul şi Sângele Domnului şi să se ungă pe ei şi pe membrii familiei lor cu untdelemn sfinţit, având multă credinţă. Ei ar primi atunci, după mărturia Sfântului Apostol Iacov, nu doar sănătatea trupească, ci şi iertarea păcatelor, deoarece Duhul Sfânt Însuşi a promis aceasta prin Apostolul Domnului" (Serm. CCLXXIX, 5 în: PL, XXXIX, 2273). Din nou, Sfântul Cezar subliniază legătura intrinsecă între Taina Euharistiei şi cea a Maslului. Apar însă două întrebări. Prima dintre acestea se referă la creştinii aflaţi sub canon. Am observat într-un material anterior că Papa Inocenţiu I interzicea administrarea Maslului celor aflaţi sub canon. Deşi Sfântul Cezar nu face nici o afirmaţie în acest sens, pare puţin probabil ca un creştin care nu se putea împărtăşi să fi fost admis la slujba Maslului. Imposibilitatea împărtăşirii genera în mod absolut şi interdicţia participării la alte Taine. De asemenea, Sfântul Cezar nu menţionează nimic despre cine sfinţea untdelemnul. Era doar episcopul sau şi preotul? El vorbeşte aici doar despre o ungere pe care creştinii şi-o pot administra singuri. Aşadar, fiecare creştin avea o cantitate de untdelemn sfinţit în propria casă pe care o putea utiliza atunci când era bolnav. Nu ştim dacă Maslul era săvârşit frecvent sau rar, dacă era săvârşit şi la casele celor bolnavi sau doar în biserică. Nu ştim dacă slujba liturgică era suficient de dezvoltată sau nu. Ceea ce ştim însă, şi probabil acesta este cel mai important aspect, este că Maslul era considerat ca Taină, şi încă o Taină importantă, menită să asigure integritatea trupească a celui bolnav. Opiniile moderne ale unor cercetători, cum că Maslul nu poate fi considerat decât cu indulgenţă Taină, sunt cât se poate de eronate şi contrazic practic mărturia patristică atât din Răsărit, cât şi din Apus. Maslul era considerat, alături de Euharistie, drept un "medicament" (să ne aducem aminte de mărturia Sfântului Ignatie Teoforul care numeşte Împărtăşania "medicament al nemuririi"), care putea conduce la vindecarea creştinului aflat în suferinţă. În materialul următor ne vom concentra asupra deciziilor unor Sinoade apusene cu privire la Taina Maslului.

Autor: A. Agachi

joi, 22 martie 2012

Scrisoarea papei Inocenţiu I către episcopul Decentius de Eugubium: Taina Maslului pentru cei aflaţi sub canon

Sursele latine din primul mileniu care prezintă amănunte legate de Taina Sfântului Maslu sunt la fel de importante precum cele răsăritene. Afirmăm acest lucru pentru că moştenirea creştină comună a primului mileniu nu poate fi separată, aşa cum a fost cazul după evenimentele care au culminat cu cruciada a IV-a care a condus la cucerirea Constantinopolului şi răcirea definitivă a relaţiilor dintre Răsăritul Ortodox şi Apusul Catolic.

Una dintre aceste surse de maximă importanţă pentru Taina Maslului este reprezentată de scrisoarea papei Inocenţiu I către episcopul Decentius de Eugubium.

O scrisoare importantă

Episcopul Decentius îi adresase în prealabil papei Inocenţiu I două întrebări. Prima dintre acestea era dacă un creştin care se afla sub canon putea primi ungerea cu acest untdelemn sfinţit, iar cea de-a doua era dacă un episcop poate sfinţi untdelemnul şi îl poate administra credincioşilor sau dacă nu cumva aceasta este sarcina exclusivă a preotului. Papa Inocenţiu I i-a trimis un răspuns destul de detaliat pe data de 19 martie 416. "Nu există nici o îndoială că pasajul şdin Epistola Sfântului Apostol Iacov, n.n.ţ trebuie înţeles ca referindu-se la bolnavii credincioşi, deoarece numai ei au dreptul de a fi unşi cu untdelemnul sfânt, care, fiind sfinţit de episcop, nu este oferit doar preoţilor, ci şi tuturor creştinilor spre a fi utilizat ca ungere atunci când ei suferă de o boală sau vreo altă persoană a casei lor. Însă considerăm a doua întrebare ca fiind inutilă, deoarece este cât se poate de clar că nu există nici o îndoială că episcopii pot efectua sfinţirea untdelemnului, de vreme ce aceasta este permisă preoţilor. Menţiunea preoţilor de către Sfântul Apostol Iacov a fost efectuată deoarece episcopii, fiind împiedicaţi de alte probleme, nu pot vizita toţi bolnavii. Însă fie că un episcop are timp să facă acest lucru sau alege o persoană în particular pe care să o viziteze, de vreme ce are posibilitatea de a sfinţi untdelemnul, nu trebuie să ezite să ofere binecuvântarea sa persoanei bolnave şi să o ungă pe aceasta cu untdelemn sfinţit. Însă acest untdelemn nu trebuie turnat asupra celor care sunt sub canon, deoarece este o Taină. Cum poţi acorda o Taină celor cărora alte Taine le sunt refuzate?" (Ep. XXV ad Decentium, VIII, P.L., vol. 20, col. 560-561). Vom analiza în continuare fiecare parte importantă a acestui fragment de scrisoare.

Era Maslul interzis celor aflaţi sub canon?

O primă întrebare pe care ne-o putem adresa după lecturarea începutului şi finalului din fragmentul citat anterior este dacă untdelemnul de la Maslu putea fi oferit, de asemenea, creştinilor aflaţi sub canon, care nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie. Papa Inocenţiu I insistă aproape nepermis de mult asupra acestui subiect. Însă nu trebuie să ne grăbim cu concluziile şi să considerăm că Biserica ignora pur şi simplu bolnavii care fuseseră îndepărtaţi pentru diverse păcate săvârşite de la primirea ungerii cu untdelemn sfinţit. Observăm că papa Inocenţiu I se arată surprins de posibilitatea ca această Taină să fie administrată creştinilor care erau sub canon, însă numai din motivul că lor le erau refuzate toate celelalte Taine. Să ne gândim puţin la această afirmaţie. Botezul şi Mirungerea sunt Taine care se administrează o singură dată. Hirotonia se poate administra de trei ori (diacon, preot, episcop), dar niciodată de două ori pentru aceeaşi treaptă. Un creştin se poate căsători până la trei ori cu binecuvântarea Bisericii, dar numai prima cununie este Sfântă Taină. Un creştin aflat sub canon avea deja Botezul şi Mirungerea, care sunt oricum irepetabile. Dacă se afla sub un canon mare, aceasta implica şi faptul că fie fusese caterisit din slujirea sa diaconească, preoţească sau episcopală, fie nu mai avea dreptul de a fi hirotonit. Însă, deşi faptul că se afla sub canon nu însemna că nu mai putea să se recăsătorească, în perioada respectivă, şi în special în Apus, divorţul era strict interzis şi pedepsit canonic sever, precum se întâmplă şi în zilele noastre (în special în regiunile italiene). De asemenea, Taina Pocăinţei era administrată în mod public şi, de regulă, doar pentru păcate mari, precum adulterul, uciderea sau apostazia. Aşadar, existau şi creştini care se spovedeau extrem de rar. Însă, de vreme ce persoana primise un canon, ea trecuse deja prin această Taină şi, în afara unei abateri grave, nu mai urma să o primească prea curând. Împărtăşania îi era interzisă deja prin natura canonului primit (în primele veacuri era una dintre puţinele "pedepse" puse de Sfinţii Părinţi pentru toate păcatele - abia mai târziu întâlnim şi menţiuni precum numărul de metanii sau un post mai aspru. Pentru o comparaţie vezi canoanele Sfântului Vasile cel Mare şi cele ale Sfântului Ioan Postitorul). Aşadar, de vreme ce creştinul care se afla sub canon, nu mai avea acces la nici o Taină a Bisericii, i se mai putea administra Maslul sau nu? Considerăm că, în cazurile ceva mai serioase, această regulă nu s-a păstrat în literă. De asemenea, nu există nici o mărturie că Biserica Apuseană a restricţionat administrarea Tainei doar pentru bolnavii credincioşi. Această mărturie a papei Inocenţiu I însă stabileşte foarte clar că un creştin exclus de la comuniune avea o situaţie extrem de dificilă cel puţin în primele secole. Din fericire, această situaţie a fost reglementată odată cu dispariţia administrării "în public" a Tainei Pocăinţei şi a separării creştinilor în diverse grupuri aflate fie în afara lăcaşului de cult, sau în pronaos, şi care se aflau oarecum sub o privire dezaprobatoare a celor care nu păcătuiseră.

Taina Maslului şi "preoţii Bisericii"

Episcopul Decentius ne demonstrează însă că lipsa educaţiei din primele veacuri afecta şi Biserica în egală măsură, nu doar instituţiile statului. El s-a dovedit incapabil să treacă dincolo de litera epistolelor apostolice. Astfel, în dioceza sa, probabil că încredinţase slujirea acestei Taine exclusiv preoţilor, deoarece doar ei erau menţionaţi în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Papa Inocenţiu I îl admonestează pentru această naivitate şi îi explică riguros că episcopul poate efectua tot ceea ce unui preot îi este permis din punct de vedere liturgic. În practică, un episcop poate efectua şi slujbe care preotului îi sunt interzise (Taina Hirotoniei, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir sau sfinţirea unei noi biserici etc.). De asemenea, papa Inocenţiu I nu uită să sublinieze că, deşi un episcop poate fi constrâns datorită slujirilor multiple să încredinţeze grija faţă de cei bolnavi preoţilor şi diaconilor, acest fapt nu înseamnă că este degrevat total de ea. Dacă alege să efectueze totuşi o vizită unui bolnav, el trebuie să administreze totodată această Taină, adică să sfinţească untdelemnul şi să ungă persoana în cauză cu el, oferindu-i totodată binecuvântarea sa. Aşadar, rolul pastoral al episcopului este subliniat cu tărie de papa Inocenţiu I, care pare destul de aspru cu privire la opinia că grija bolnavilor trebuie încredinţată exclusiv altor clerici în afara episcopului. În materialul următor vom analiza câteva fragmente din comentariul frumos al episcopului apusean Beda Venerabilul asupra Epistolei Sfântului Apostol Iacov.

Autor: A. Agachi

miercuri, 7 martie 2012

Rugăciuni din manuscrise antice: Sfinţirea „euharistică“ a untdelemnului

În materialele anterioare am discutat în principal legătura dintre Taina Maslului şi Taina Pocăinţei, precum şi legătura celor două cu ritualurile de exorcizare. Cu toate acestea, nu dorim să scăpăm din vedere un element important, şi anume legătura intrinsecă dintre Taina Maslului şi Euharistie.

Părintele Alexander Schmemann afirma că toate Tainele erau unite cu ritualul Euharistiei în primele veacuri, o practică pe care nu o mai regăsim aproape deloc astăzi. Ne-am propus să identificăm această legătură în materialul prezent cu ajutorul unor rugăciuni interesante cuprinse în două manuscrise antice de origine latină şi etiopiană.
Există o separare prea mare a Tainelor în prezent?
Afirmam în debutul acestui material că părintele Alexander Schmemann denunţă în mai multe dintre lucrările sale "divorţul" dintre Taina Euharistiei şi celelalte Taine (vezi în special lucrarea sa intitulată "Introduction to Liturgical Theology", Saint Vladimirâs Seminary Press, Crestwood, 1966). În primele secole, Botezul, Mirungerea, Căsătoria, Hirotonia sau Maslul erau toate unite cu Taina Euharistiei. Până şi Taina Pocăinţei avea o legătură importantă cu aceasta, de vreme ce reglementa dacă un creştin se poate împărtăşi sau nu. Însă ceea ce dorea să sublinieze părintele Schmemann era că toate Tainele se petreceau unite cu Euharistia, şi nu total separat aşa cum se întâmplă astăzi. Este adevărat că toţi cei botezaţi sunt împărtăşiţi ulterior. Este adevărat că majoritatea bolnavilor primesc Împărtăşania după primirea Maslului. Este adevărat că Taina Hirotoniei are loc încă în cadrul Liturghiei. Cu toate acestea, cu excepţia ultimei Taine, celelalte nu mai sunt incluse în ritualul liturgic euharistic. Această legătură, aşa cum este ea păstrată spre exemplu între Maslu şi Euharistie, este o palidă imagine a ceea ce a fost cândva. În primele secole, spre exemplu, untdelemnul bolnavilor era sfinţit în timpul slujbei Euharistiei, în special aproape de finalul acesteia. Mai mult decât atât, aşa cum vom observa dintr-o rugăciune pe care o vom reda un pic mai târziu, untdelemnul bolnavilor era sfinţit în Apus, în special în Joia Mare. Astăzi, în Joia Mare se sfinţeşte Împărtăşania pentru cazurile speciale (boală, apropiere de moarte, împărtăşirea bătrânilor care nu pot ajunge la slujbe etc.). Este doar o coincidenţă? Vom afla împreună din cele ce urmează.
O mulţumire euharistică
Prima rugăciune, cuprinsă într-un manuscris etiopian, sună astfel: "În privinţa jertfei. Oficiantul va oferi ulei aşa cum a oferit pâinea şi vinul, mulţumind în acelaşi fel. Dacă nu foloseşte aceleaşi cuvinte, atunci să vorbească după cum primeşte cuvânt de sus, dar păstrând acelaşi înţeles precum aici: "Doamne, sfinţeşte untdelemnul acesta şi dă tuturor celor care se vor unge şi îl vor primi cele pe care le-ai dat preoţilor şi profeţilor Tăi şi îi întăreşte la fel pe aceştia şi pe toţi cei care vor gusta şi sfinţeşte-i pe cei care îl vor primi"" (apud Frederick William Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition with some Considerations on the Numbering of the Sacraments", SPCK, London, 1904, pp. 104-105). Această rugăciune s-a păstrat până astăzi în rânduiala Maslului din Biserica Etiopiană. De asemenea, o rugăciune similară se întâlneşte într-un vechi manuscris latin descoperit la Verona (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick...", p. 104). Ceea ce ne interesează aici este mai mult partea introductivă. Se afirmă că oficiantul trebuie să mulţumească în acelaşi fel pentru a sfinţi uleiul precum a făcut în cursul anaforalei euharistice. Desigur, la prima vedere, aceasta pare a fi o prevedere exagerată. Cu toate acestea, dacă păstrăm în minte principiul enunţat de părintele Schmemann cu privire la legătura intrinsecă dintre Euharistie şi celelalte Taine din primele veacuri, lucrurile încep să capete o clarificare. Ştim că sfinţirea untdelemnului pentru bolnavi se făcea de regulă la finalul Liturghiei. Aşadar, între sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului şi cea a untdelemnului pentru bolnavi exista o legătură puternică. Această sfinţire a untdelemnului, desigur, nu avea aceeaşi valoare precum cea a Euharistiei, însă nici nu era privită drept ceva total exterior şi inferior. Şi pentru ea oficiantul trebuia să mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar cu aceleaşi cuvinte ca la anaforaua euharistică. Aşadar, untdelemnul bolnavilor avea un loc semnificativ în cursul Liturghiei. Un alt element interesant din această rugăciune constă în efectele cerute de oficiant. Astfel, se cere ca acei creştini care vor gusta sau se vor unge cu el să primească darurile pe care Dumnezeu le-a dat profeţilor şi preoţilor. Desigur, nu trebuie să considerăm aici că, dacă o persoană se ungea cu untdelemn sfinţit, putea să slujească Tainele sau să profeţească. Este vorba de daruri spirituale: virtuţi şi harisme. Aşadar, acest untdelemn nu se adresa doar celor bolnavi, ci şi celor sănătoşi. Însă, ne-am putea întreba de ce ar mai fi fost nevoie de ungerea cu acest untdelemn pentru a dobândi daruri spirituale când comunitatea deja se împărtăşise cu Trupul şi Sângele Domnului? Răspunsul la această întrebare vine odată cu cea de-a doua rugăciune pe care o vom analiza imediat.
Molitfelnicul papei Ghelasie I
Acest Molitfelnic nu este în întregime lucrarea papei Ghelasie I, deoarece se regăsesc în el rugăciuni care aparţin unor perioade ulterioare. Cu toate acestea, rugăciunea de sfinţire a untdelemnului pare a fi autentică. Ea cuprinde următoarele: "Trimite Doamne din ceruri Preasfântul Tău Duh, Mângâietorul pentru a sfinţi această grăsime a măslinelor, pe care Tu ai creat-o pentru a aduce mângâiere trupului astfel încât să fie pentru toţi cei care se vor unge cu ea un mijloc de păzire a minţii şi a trupului, de vindecare a tuturor durerilor şi bolilor trupului. Să fie ungerea desăvârşită cu care Tu, Doamne, ai uns preoţii, regii, profeţii şi martirii în numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru" (F. W. Puller, "The Anointing of the Sick...", pp. 124-125). Interesant la această rugăciune este că era săvârşită în Joia Mare. Cu alte cuvinte, acest untdelemn destinat special bolnavilor era sfinţit în acelaşi moment în care este astăzi sfinţit agneţul pentru împărtăşirea bolnavilor. Deja descoperim câteva aspecte interesante. Aşadar, în primele secole nu exista un astfel de ritual de păstrare a Împărtăşaniei pentru a o putea oferi celor bolnavi în orice moment. În timp, acest ritual de sfinţire a untdelemnului bolnavilor a fost înlocuit de ritualul sfinţirii Euharistiei pentru cazuri grave. De asemenea, un alt element interesant pe care îl descoperim în fragmentul citat constă în ideea că nu se aminteşte nici un moment de o eventuală iertare a păcatelor sau de o simplă pregătire pentru viaţa veşnică. Din contră, unicul scop al untdelemnului este acela de a aduce vindecarea trupească. Menţionăm încă o dată că această mărturie aparţine Tradiţiei liturgice latine. Aşadar, ea contrazice flagrant ideea că Maslul trebuie administrat doar persoanelor aflate pe patul de moarte (opinia "extrema unctio") sau doar celor bolnave şi în vârstă (actuala opinie a Bisericii Romano-Catolice). De asemenea, din nou, textul pare să susţină administrarea Tainei inclusiv persoanelor sănătoase, deoarece se vorbeşte inclusiv de o păzire a minţii. Aşadar se cere o protejare de atacurile demonice ale gândurilor pătimaşe. De acestea nu suntem scutiţi oricât de sănătoşi am fi din punct de vedere fizic. Aşadar, putem spune în concluzie că între Taina Maslului şi cea a Euharistiei există o legătură puternică şi importantă, însă, din păcate, astăzi ea este mult mai puţin percepută decât era în primele secole creştine...

Autor: A. Agachi

marți, 28 februarie 2012

Sfinţirea untdelemnului în „Constituţiile Apostolice“ :„Dumnezeul puterilor, dăruitor al untdelemnului...“

Textele rugăciunilor care erau folosite pentru a sfinţi untdelemnul destinat vindecării bolnavilor au avut întotdeauna un conţinut foarte bogat şi frumos, indiferent dacă autorul lor a rămas cunoscut sau nu. Este interesantă ideea că untdelemnul sfinţit la scurtele slujbe de Maslu din primele secole avea o întrebuinţare multiplă, lucru care arată că slujba era considerată extrem de importantă.

În materialul anterior am observat că uneori untdelemnul utilizat pentru ungerea bolnavilor mai era folosit şi pentru ungerea prebaptismală a catehumenilor. Astăzi vom mai adăuga pe această listă câteva întrebuinţări suplimentare odată cu analiza rugăciunii de sfinţire cuprinsă în "Constituţiile Apostolice".
Importanţa documentului în cauză

"Constituţiile Apostolice" au fost atribuite Sfântului Clement Romanul, unul dintre primii episcopi ai Romei. Cu toate acestea, toţi cercetătorii sunt de acord că această operă aparţine secolelor IV-V, în timp ce Clement a murit la începutul secolului al II-lea. Cu toate că autorul a rămas complet necunoscut, cel mai probabil având o origine siriană sau palestiniană, opera sa a constituit un punct important în cursul istoriei creştine. Ea cuprinde o serie de sfaturi utile pentru creştini în privinţa mai multor aspecte ale vieţii bisericeşti şi ale celei de zi cu zi. Printre altele se regăseşte şi o rugăciune care poartă numele de "Rânduială despre apă şi untdelemn a Apostolului Matei". Putem fi ferm convinşi că rugăciunea nu îi aparţine Apostolului Matei, dar ea cuprinde o serie de elemente asemănătoare cu rugăciuni similare din perioada respectivă, cum ar fi cele din "Evhologhionul" ("Molitfelnicul") Sfântului Serapion de Thmuis sau cea cuprinsă în manuscrisul rămas anonim al operei "Testamentum Domini" şi pe care le-am prezentat în amănunt în cursul ultimelor două articole din această secţiune.
Sfinţirea untdelemnului de mai mulţi clerici
Ceea ce surprinde la această rugăciune este cererea expresă exprimată înaintea actului de sfinţire propriu-zis şi care cuprinde următoarele cuvinte: "Episcopul să binecuvânteze apa sau untdelemnul, iar dacă nu este de faţă, să binecuvânteze prezbiterul (preotul) stându-i alături diaconul. Dacă episcopul este prezent, să-i stea alături un prezbiter (preot) şi un diacon" ("Constituţiile Apostolice", VIII, 19, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 759). Se cere aşadar ca episcopul să fie cel care binecuvântează apa sau untdelemnul pentru cei bolnavi. Însă un lucru interesant care apare aici este că episcopul trebuie însoţit de un preot şi un diacon. În lipsa episcopului, şi preotul avea dreptul să binecuvânteze apa şi untdelemnul, dar nu putea nici el să efectueze acest act singur, fiind nevoie şi de prezenţa diaconului. Recunoaştem aici o reminiscenţă a acelui plural pus la adresa clericilor în Epistola Sfântului Apostol Iacov. Un alt element interesant şi care trădează într-un fel provenienţa târzie a documentului este acela că preoţii aveau dreptul să efectueze această slujbă fără prezenţa episcopilor. În primele două secole cel puţin, episcopii erau prezenţi la toate Tainele comunităţii creştine, dar sarcina aceasta a devenit în timp imposibilă din cauza creşterii masive a numărului de creştini apăruţi după trecerea în legalitate a creştinismului prin edictele împăratului Constantin cel Mare.

Cui se adresează rugăciunea?

Rugăciunea cuprinsă în "Constituţiile Apostolice" sună astfel: "Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor, Creator al apelor şi Dăruitor al untdelemnului, Îndurat şi Iubitor de oameni, Cel ce dai apă spre băutură şi curăţire şi untdelemn să veselească faţa omului (Ps. 103, 15) spre veselia voioşiei (Ps. 44, 8. 16), Însuţi şi acum prin Hristos sfinţeşte apa aceasta şi untdelemnul pentru numele celui sau celei ce le-a adus şi dă-i putere să producă sănătate, să alunge bolile, să pună pe fugă demonii, să păzească casa şi să alunge orice uneltire prin Hristos nădejdea noastră (1 Tim. 1, 1), prin Care Ţie fie slavă, cinste şi venerare în Duhul Sfânt în veci. Amin" ("Constituţiile Apostolice", VIII, 19, în: op. cit., p. 759). Ce constatăm de la început este că această rugăciune este aceeaşi şi pentru sfinţirea apei, şi pentru cea a untdelemnului. Ne aflăm încă în primele secole de existenţă ale Bisericii. Slujbele bisericeşti, cu excepţia Euharistiei şi Botezului, erau destul de scurte, iar multe erau comasate. Aici avem, spre exemplu, o comasare a Maslului şi a slujbei Aghesmei Mici. Se utilizează aceeaşi rugăciune pentru sfinţirea apei şi a untdelemnului. Un alt element interesant este că, deşi rugăciunea este şi de această dată adresată Tatălui, se cere ca sfinţirea să se producă prin Hristos, iar nu prin Duhul Sfânt. Nu avem de-a face cu o eroare. Pur şi simplu încă nu exista o formă unitară a acestei rugăciuni în perioada respectivă. Spre exemplu, în "Molitfelnicul" lui Serapion de Thmuis, anaforaua euharistică este adresată Fiului, şi nu Tatălui. Încă nu erau forme riguros sintetizate nici măcar ale anaforalei euharistice în toate eparhiile Bisericii creştine, lucru care se va petrece mult mai târziu, aproximativ în secolul al X-lea. Vor mai rămâne însă şi după această dată regiuni care vor avea păreri diferite. Aşadar, nu considerăm că avem aici neapărat o eroare, ci pur şi simplu o altă opţiune aflată în uz în perioada respectivă.
Utilizarea multiplă şi concordantă a apei şi a untdelemnului sfinţit
Cel de-al treilea element interesant al rugăciunii constă în utilizarea multiplă a apei şi a untdelemnului sfinţit. Sunt cinci scopuri diferite amintite aici. Astfel, primul scop (şi nu considerăm că este o întâmplare) este acela de a produce sănătate. Se cere practic vindecarea persoanelor bolnave fie prin ungerea cu untdelemnul sfinţit sau consumarea aghesmei. Al doilea scop, strâns legat de primul, este acela al ocrotirii creştinilor de viitoare boli. Al treilea aminteşte extrem de mult de slujbele de exorcizare prebaptismale sau de exorcizarea creştinilor posedaţi de demoni. Alungarea demonilor nu a fost considerată ca având loc doar în timpul riturilor speciale de exorcizare, ci şi în timpul Tainei Maslului sau prin stropirea cu apă sfinţită. Al patrulea scop şi ultimul consta în păzirea casei. Ne aducem aminte că, în prezent, la mutarea într-o casă nouă preotul face slujba Aghesmei Mici împreună cu sfinţirea untdelemnului. Casa este stropită cu agheasmă, iar cu untdelemn sfinţit se unge intrarea în fiecare încăpere a ei. Un ritual asemănător este urmat şi la sfinţirea unei nou lăcaş de cult sau la resfinţirea unuia vechi. Este impresionant nu doar modul cum au păstrat rugăciunile din secolul al IV-lea aceste amănunte care sunt extrem de vechi, dar şi cum au reuşit să supravieţuiască secole întregi în practica liturgică a Bisericii, prelungindu-se până în prezent. Ultimul scop, relativ general, al rugăciunilor de mai sus este cererea protejării de orice uneltire prin ajutorul primit de la Hristos. Ceea ce trebuie să păstrăm în minte după lecturarea acestei rugăciuni este că orice scop al unei Taine se poate ramifica în mai multe direcţii. Aici observăm o conlucrare minunată dintre slujba Aghesmei şi cea a Maslului, fără confundarea celor două, deşi există în esenţă o singură rugăciune la mijloc. În materialul următor ne vom concentra de asemenea asupra unor rugăciuni de sfinţire a untdelemnului şi a apei care au fost cuprinse într-un vechi manuscris etiopian, precum şi asupra unor fragmente liturgice păstrate în diverse opere anonime sau ale unor Părinţi cunoscuţi ai Bisericii.

Autor: A. Agachi

miercuri, 22 februarie 2012

Mărturia despre Taina Maslului în „Testamentum Domini“: „Untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale...“

"Epistola către Diognet", "Constituţiile Apostolice" şi "Testamentum Domini" sunt trei documente importante, din perioade diferite ale istoriei Bisericii. Un singur element comun: autor necunoscut. În cazul actual ne interesează în special rugăciunea legată de Taina Maslului cuprinsă în "Testamentum Domini".

Faptul că un document bisericesc nu are un autor cunoscut sau a fost atribuit greşit unui autor patristic nu înseamnă că el este automat lipsit de valoare. Din contră, multe informaţii semnificative pot fi extrase din aceste documente, care sunt nu numai benefice, ci şi conforme cu Tradiţia patristică anterioară.
Importanţa unor lucrări cu autor neidentificat
Lucrarea care poartă numele de "Testamentum Domini" ["Testamentul Domnului"] reprezintă una dintre lucrările apocrife atribuite Sfântului Clement Romanul, alături de "Constituţiile Apostolice". Ambele lucrări au fost redactate la începutul secolului al V-lea. "Testamentum Domini" cuprinde o serie de informaţii interesante din punct de vedere liturgic, care au permis cercetătorilor să identifice cadrul general al slujbelor Bisericii din secolele IV-V. De aceea am atras atenţia în debutul acestui material că anumite lucrări atribuite greşit unor autori patristici păstrează elemente importante pentru istoria şi dezvoltarea Bisericii. Putem aduce aici în discuţie şi alte documente, cum ar fi spre exemplu scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, un autor sirian încă neidentificat, care a trăit la finalul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea. Pe de altă parte, putem exclude din această categorie întreaga pleiadă de Evanghelii gnostice care prezintă elemente total eronate şi în dezacord cu istoria Bisericii. Recomandăm persoanelor preocupate de scrierile apocrife să citească în mod atent mai întâi manuale de specialitate din domeniul Patrologiei sau al Noului Testament pentru a identifica acele lucrări rămase sub anonimat sau atribuite greşit care au avut un impact pozitiv în istoria creştină. Nu toate florile oferă o miere bună şi acest principiu trebuie păstrat şi în privinţa alegerii potrivite a unor lecturi benefice, aşa cum ne atrage atenţia Sfântul Vasile cel Mare în faimoasa sa "Omilie către tineri".
Rugăciunea la sfinţirea uleiului pentru bolnavi
De ce ne preocupă în special "Testamentum Domini" mai presus decât alte lucrări? Pentru că aici identificăm o rugăciune care cuprinde o serie de detalii importante cu privire la Taina Sfântului Maslu şi care ne poate ajuta să înţelegem cum erau trataţi creştinii bolnavi în secolele al IV-lea şi al V-lea. Ne putem imagina deja lumea din perioada respectivă: medicamente îndoielnice, puţini doctori şi majoritatea nepricepuţi, o speranţă de viaţă a populaţiei, care era la cel mult jumătate faţă de cum este acum. Războaiele, dificultăţile de mediu, sărăcia enormă, epidemiile care nu puteau fi stopate creau un număr uriaş de victime, dar şi de persoane care urma să trăiască traumatizate, să rămână handicapate sau să sufere pentru tot restul vieţii din diferite cauze. Biserica a fost întotdeauna preocupată de persoanele bolnave. Nu este de mirare că primele spitale au fost întemeiate de Biserică, aşa cum vom observa într-un material care va fi publicat pe viitor. În "Testamentum Domini" avem o rugăciune legată de sfinţirea untdelemnului cu care urma să fie unşi bolnavii şi care sună astfel: "Dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce pătimesc, punând înaintea altarului vasul acela, să spună cu supunere aşa: Doamne Dumnezeule, Care ne-ai dat Duhul Mângâietor, Domn, nume mântuitor, neclintit, Care se ascunde de cei nebuni şi se descoperă înţelepţilor, Hristoase, Care ne-ai sfinţit pe noi, Care ai făcut înţelepţi cu îndurarea Ta pe slujitorii Tăi, pe care i-ai ales prin înţelepciunea Ta, Care ne-ai trimis cunoaşterea Duhului Tău prin sfinţenia Ta când ne-ai dat puterea Duhului Tău; Care eşti tămăduitorul oricărei boli şi suferinţe, Care ai dat darul vindecării celor care s-au făcut prin Tine vrednici de acel dar, trimite peste untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale plinirea îndurării Tale celei binefăcătoare, ca să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta; că puternic şi slăvit eşti în vecii vecilor. Poporul: Amin" ("Testamentum Domini", XXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 800). Şi această rugăciune este adresată Tatălui ceresc, Care ne-a trimis Duhul Său cel Sfânt şi ne-a umplut de cunoaşterea profundă a sfinţeniei Sale. Sunt amintite în debutul acestei rugăciuni trei daruri esenţiale pe care credincioşii le-au primit de la Dumnezeu: sfinţenia, înţelepciunea şi cunoaşterea. La acestea este adăugat şi darul vindecărilor. Ce putem remarca din felul în care este formulată această rugăciune este că, în esenţă, nu prin puterile naturale ajunge o persoană să posede capacitatea de a vindeca o altă persoană. Totodată, nimeni nu se naşte cu acest dar, deşi auzim adesea la diverse emisiuni televizate de persoane care, încă de la naştere, au avut tot felul de capacităţi paranormale. Darul este făcut întotdeauna de Dumnezeu în momentul în care dobândim capacitatea de a-l primi. Tot ceea ce putem face prin forţele proprii este să ne pregătim să primim darurile lui Dumnezeu şi să le "înmulţim", dăruindu-le mai departe celor din jur. Finalul rugăciunii aduce însă în discuţie o temă interesantă, şi anume utilizarea multiplă a untdelemnului de la Maslu.
Uleiul bolnavilor şi al catehumenilor
Chiar dacă Taina Mirungerii a început să fie administrată ceva mai târziu (probabil începând cu secolul al II-lea, dacă luăm în considerare mărturia exprimată relativ vag de Teofil al Antiohiei - vezi articolul nostru intitulat "Prima mărturie patristică asupra Tainei Mirungerii" - publicat pe data de 25 octombrie 2011), a existat aproape întotdeauna o ungere prebaptismală. Această ungere prebaptismală era însoţită de rugăciunile de exorcizare. Este interesant că în această rugăciune se cere ca untdelemnul să reprezinte "preînchipuirea arvunei divine". Această expresie poate avea două sensuri. Fie se cere ca prin vindecarea cu acest untdelemn sfinţit credinciosul să simtă apropierea Împărăţiei cerurilor, unde nu mai există boli, fie se cere ca ungerea cu acest untdelemn să pregătească o persoană pentru prima intrare în Împărăţia cerurilor. Prima intrare în Împărăţia cerurilor, supranumită şi Poarta cerului, este reprezentată de Taina Botezului. Aşadar, acest untdelemn sfinţit putea fi utilizat în două moduri: fie pentru vindecarea persoanelor bolnave, fie pentru ungerea prebaptismală a catehumenilor. În sprijinul celei de-a doua acţiuni vine ultima frază a rugăciunii în care sunt amintite scopurile acestui untdelemn sfinţit: "Să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta". Ce sens mai are să adaugi aici scopul de a-i sfinţi pe cei care vin la credinţa lui Hristos? Nu este vorba de credincioşi, nici măcar de cei care se pocăiesc, pentru că este vorba despre prima venire la credinţă, care are loc înainte de primirea Tainei Botezului, nu de reînnoirea prin pocăinţă, care are loc după căderea în diferite păcate. Aşadar, untdelemnul de la Maslu avea şi utilitatea de untdelemn al exorcizării, fiind administrat şi catehumenilor în timpul riturilor de exorcizare care erau efectuate în vederea pregătirii Botezului. În materialul următor vom discuta alte două rugăciuni cuprinse în "Constituţiile Apostolice", respectiv într-un important manuscris etiopian timpuriu.

Autor: A. Agachi