Liturgice: Folosirea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în cult

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie - zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă "de la stăpânirea satanei la Dumnezeu" (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită "masa şi paharul demonilor" - I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în "Constituţiile Apostolice" (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc "molitfe". Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: "exorkizo", care înseamnă "te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert" (şi nu "te blestem", cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, "Antologie de sfaturi şi îndrumări"). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasile la 1 ianuarie este "o tradiţie" apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din "Mineiul pe decembrie" şi din "Tipicul Mare", de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt "sub stăpânirea diavolului", ci sunt "robii lui Dumnezeu"; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare "leac al nemuririi" (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, "Epistola către Efeseni", XX, 2), căci "mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume" (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea "molitfelor" de săvârşirea Sfântului Maslu. Aceste învăţături credem că vor fi reluate şi precizate în anul 2012, închinat acestei Sfinte Taine.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasile nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Protos. Chiril Lovin

Sursa: www.ziarullumina.ro

Despărțirea de maestrul spiritual?

Cînd nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării. E vorba de fiecare dată despre „minunea transmiterii“, spune George Steiner care, în Lessons of the Masters (2003, Despre discipolat, Editura Compania, 2005; Maeştri şi discipoli, Humanitas, 2011), vizitează cu aleasă pricepere o sumedenie de cazuri din cultura occidentală pentru a încerca să organizeze uimirea în faţa fenomenului predării. Rădăcinile acestui fenomen, structurile, ca şi o mare parte din realitatea lui sînt de natură religioasă. Iată de ce Steiner evocă adesea tradiţiile monoteiste, ca pe un fundal pentru situaţiile de transmitere laică (filozofică, ştiinţifică, artistică) pe care le analizează.
Dar, în cazul transmiterii religioase sau, mai larg, spirituale, ce transmite maestrul discipolului său? Cînd e vorba despre o cale de cunoaştere care transformă fiinţa întreagă a călătorului, tinzînd să îl asimileze ţintei infinite a drumului, cum se petrec lucrurile? Ce predă îndrumătorul celui îndrumat? Steiner, alături de atîţia alţii, o spune limpede: nu atît o învăţătură, cît împlinirea ei vie; nu în primul rînd o doctrină, cît itineranţa însăşi a maestrului, spectacolul unui om aflat pe cale. Aşadar, nu un depozit, ci un exemplu de urmat. „Predarea exemplară înseamnă actualizare şi poate fi mută... Socrate şi sfinţii predau prin însăşi existenţa lor.“

Porphyrios, de pildă, nu a socotit că e de ajuns să editeze tratatele maestrului său. A scris o Viaţă a lui Plotin care ne restituie seninătatea ardentă a unui unificat în drum spre Unu. Tot de acolo aflăm negraba lui Plotin de a pune în scris o cercetare vie, care îmbina inspiraţia fulgurantă a maestrului cu obiceiul de a porni de la problemele puse de discipoli. În Trupul şi societatea, Peter Brown evocă cercurile de studiu din primele veacuri creştine şi intensitatea căutării spirituale care îi lega pe ucenici de învăţătorul lor. Ceea ce îi captiva pe apropiaţii lui Origen şi pe intelectualii creştini din secolele următoare „a fost nu atît învăţătura lui, oricît de înviorătoare şi de multe ori tulburătoare era ea“, spune Brown, ci viaţa alexandrinului, dedicată cu o neomenească cristalinitate ascultării Logosului, „felul în care Origen, ca exeget şi îndrumător spiritual, prezentase viaţa unui învăţător creştin ca fiind suspendată deasupra timpului şi a spaţiului... De la bun început, mesajul lui Origen fusese categoric şi plin de credinţă personală: Vă rog fierbinte pe toţi: preschimbaţi-vă. Luaţi această hotărîre, de a vedea că în voi există o capacitate de a vă preschimba.“
Aşa stînd lucrurile, în ce raport se află discipolul faţă de maestrul său? Sigur că cel din urmă are faţă de cel dintîi o superioritate amplu recunoscută, că el lucrează asupra discipolului ca asupra unei materii prime, supuse, plastice, ascultătoare. Sigur că prin clarviziune, experienţă, diakrisis (capacitatea de deosebire a duhurilor) îl modelează, îl limpezeşte, îl conduce pe ucenic. Sigur că îi poate preda acestuia o învăţătură, o doctrină, o metodă. Totuşi, nu postura de dominus face din el un maestru. Ceea ce face din el un maestru este intensitatea cu care asumă el însuşi postura ucenicului faţă de Logosul divin; este priceperea lui de călător spre/împreună cu ţinta infinită. Aceasta e excelenţa maestrului spiritual: realizarea superioară a condiţiei de ucenic şi călător. Ceea ce oferă el în primul rînd este un model viu de preschimbare. În pustia egipteană (Pateric, Avva Pimen, 173) nişte învăţăcei în ale ascezei cer mai marelui lor să le dea reguli şi porunci, să-şi exercite aşadar autoritatea normativă, să le predea o reţetă. Cel somat îl consultă pe Avva Pimen, care îi răspunde: „Nu, fă tu întîi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei... fii pentru ei pildă, nu legiuitor“.
Ce este un exeget teologal ca Origen altceva decît un „vînător“ aflat pe pistele sensului christic, un urmăritor al urmelor lăsate de Logos în textele sacre? Ce descrie Grigore de Nyssa în Viaţa lui Moise şi în Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor altceva decît traseul spiritual nesfîrşit, „mişcarea stabilă“ a călătorului atras de „spinarea“ divinului? Itineranţa învăţătorului pe urmele lui Christos o urmăreau discipolii în cercurile de studiu ale primelor secole, nu centralitatea impozantă a maestrului. Învăţătorul spiritual poate fi un „îndrumător“ pentru că se află, primul, antrenat în dinamica drumului. De aceea face sensibilă, evidentă, mobilizatoare această dinamică în faţa discipolilor săi. El poate deveni un exemplum în calitate de învăţăcel-învăţător, de itinerant-îndrumător. În el, ucenicii află modelul adus la incandescenţă al unei traiectorii pe care le rămîne să o realizeze, fiecare, în propria lor variantă. Actul dinamic al cunoaşterii şi abia apoi conţinutul ei este ceea ce predă învăţătorul discipolilor. * * * Există în Occidentul modern ideea că un gînditor nu îşi atinge statura întreagă decît atunci cînd se desface de maestrul său, cînd îl lasă în urmă, îl uită, îl „omoară“ – operaţie simbolică legiferată de mitul oedipian al psihanalizei. Nu chiar aşa se petrec lucrurile în cazul căutării spirituale. Depăşirea, autonomia, originalitatea primesc aici alte nuanţe. Sigur că se pot cita cazuri de discipoli revoltaţi împotriva maestrului. Dar logica tradiţiei pune revolta lor pe seama mîniei de a fi fost respinşi de învăţător (Kylon plănuind incendiul în care pier pitagoreii şi poate chiar Pitagora) sau pe seama geloziei faţă de un intim al maestrului: în Anatolia secolului XII, Shams din Tabriz, „Soarele“ care „luase de căpăstru sufletul“ poetului mistic Rûmî e alungat şi poate asasinat de discipolii celui din urmă. În Evanghelii, e ignoranţa, orbirea ucigaşă a lui Iuda.
Desigur că, pe de altă parte, cultura europeană s-a construit mai cu seamă pe continuităţi, pe atenţia creatoare faţă de gîndirea înaintaşilor. Se pot cita în acest sens binecunoscute declaraţii, de la cea a lui Bernard din Chartres, cum că gînditorii vremii lui, „modernii“ medievali, văd mai departe decît înaintaşii fiindcă sînt pitici purtaţi pe umerii uriaşi ai celor vechi; sau, în secolul al XX-lea, cea a lui Alfred North Whitehead, potrivit căruia întreaga filozofie occidentală nu constituie decît note de subsol la dialogurile lui Platon. Dar modernitatea a dat legitimitate individului autonom, care, liber de autoritatea tradiţiei, îşi organizează singur concepţia despre real şi despre destinul propriu. Pe acest fundal, despărţirea de maestru a putut căpăta un relief „ucigaş“, ba de o vreme chiar relaţia învăţător – discipol a început să nu mai aibă credit.
În cazul căutării spirituale, depăşirea, originalitatea, autonomia faţă de maestru primesc alte nuanţe. În primul rînd, fiindcă ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai depăşirea de sine. Cu grade de experinţă diferite, ei tind spre acelaşi reper care îi depăşeşte infinit pe amîndoi. Apoi pentru că maestrul – în măsura în care e fidel oficiului său – nu face decît să trezească ochiul spiritual al discipolului, fiind de la sine înţeles că cel din urmă trebuie să-şi parcurgă propriul drum, să-şi realizeze propria preschimbare. În varianta lui bună, maestrul e o transparenţă către Învăţătorul divin. El nu intervine decît cît e strict necesar pentru a-şi ghida ucenicul; fiind o figură a dinamicii spirituale, e activ mai ales după ce a trecut. În preajma morţii, un maestru hasid din secolul al XVIII-lea, Rabbi Nahman din Bratzlaw, le spune discipolilor adunaţi în jurul său: „Pentru ce vă tulburaţi? Nu fac decît să vă deschid cale“.
În sfîrşit, pentru că pretutindeni, de la shivaismul din Caşmir, la autorii sufiţi şi la mistica creştină, maestrul şi discipolul ştiu că divinul este cel care se manifestă şi lucrează în amîndoi, că el este cel care îi atrage din adîncul relaţiei lor. În funcţie de mişcările Duhului, rolurile se pot inversa, maestrul poate învăţa de la ucenic. Raportul lor devine unul de colegialitate, de amplificare reciprocă în orizontul infinit al drumului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité, L’Harmattan, 2010 şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.
Sursa: www.dilemaveche.ro

Dialog în jurul lui Dumnezeu necunoscut

În octombrie au avut loc la Bucureşti două dezbateri incluse în programul pe care Vaticanul l-a intitulat, după o expresie a Bibliei, „Curtea neamurilor“. Numele indică acel spaţiu al Templului unde neevreii puteau participa la venerarea Dumnezeului unic şi pe care Christos l-a deschis în mod universal. Cortile dei gentili îşi propune dialogul credinţei cu non-credincioşii, mai precis cu ne-religioşii. Responsabilii Bisericii Catolice înţeleg să reacţioneze astfel faţă de un fenomen masiv în Europa de astăzi. Indiferenţa religioasă, mai degrabă decît ateismul, este cea care s-a instalat în conştiinţa multor europeni. Din supunere faţă de ideologia dominantă, din lipsă de educaţie religioasă, la care se adaugă dezamăgiri, motivate sau nu, pe care le pot produce instituţiile religiei, o mare parte dintre europeni au ajuns să ignore tematica credinţei, textele şi înţelesurile ei. Mulţi au pierdut chiar memoria culturală a religiei, ceea ce le diminuează capacitatea de a-şi înţelege propriul trecut. Nici patrimoniul de gîndire, nici cel de cultură vizuală sau literară al Europei nu pot fi descifrate fără a cunoaşte datele creştine şi ebraice. Dar, dincolo de această uitare, nevoia de sens, nevoia de absolut, nevoia de comunicare cu un Altul rămîn prezente chiar în omul indiferent religios. Iată cîteva teme ale dialogului între cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici la Ateneul Român, întîlnire urmată, la Colegiul Noua Europă, Institut de Studii avansate, de un colocviu prezidat de cardinalul Ravasi şi de Andrei Pleşu. Lui Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lîngă Sfîntul Scaun, i se datorează în bună măsură organizarea acestor evenimente. Împreună cu New Europe College, el a propus ca temă a colocviului: „Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul între cei ce cred şi cei ce nu cred“. Pe aceşti din urmă interlocutori Papa Benedict al XVI-lea îi definea drept oameni cărora „religia le e străină, iar Dumnezeu le e necunoscut, dar care vor totuşi să se apropie de El ca necunoscut“. Căutarea lui „Dumnezeu necunoscut“: iată deja o temă înaltă, despre care cei ce cred şi cei ce nu cred pot sta consistent de vorbă, confruntîndu-şi perspectivele.
Credinţa însăşi nu are ea drept ţintă ultimă tocmai cunoaşterea de-necuprinsului lui Dumnezeu, a incomprehensibilităţii sale, intens atrăgătoare? Nu e aceasta antinomia prin excelenţă a credinţei, antinomia ei apofatică? Dumnezeu se face cunoscut – în trup de om, în istorie, în Biserică, în adîncul sufletului – pentru a-şi revela de-necuprinsul, misterul, în care îl atrage tot mai departe, tot mai intim pe om. De la Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul la Eckhart şi Cusanus – pentru a-i pomeni doar pe aceştia –, Dumnezeu în miezul lui dens, depăşind orice posibilitate de comprehensiune, e ţinta care îi mobilizează, care le cere cunoaştere, care îi absoarbe.

În această aventură a cunoaşterii mistice, raţiunea are un rol bine definit. Un rol secund faţă de cel al intelectului contemplativ, articulat cu el, dar nu mai puţin necesar pentru a menţine în conştiinţă tensiunea mobilizatoare a antinomiei Dumnezeu revelat – Dumnezeu incomprehensibil. Despre acest rol înşir mai jos cîteva notaţii cu referinţă la Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Cusanus.
1) Pentru ei, raţiunea se exercită pe de o parte pregătitor. Ea are misiunea de a critica şi depăşi tocmai imaginile prea cunoscute, plate, „oprite în loc“ ale divinului, concepţiile care îl situează la îndemînă, potrivit unor categorii naturale absolutizate. Primii doi au tematizat intens scandalul chipurilor sociomorfe, mundane – de tipul dominaţiei constrîngătoare (Dumnezeu ca Stăpîn discreţionar), al judecăţii penale (Dumnezeu împărţitor de pedepse şi răsplăţi), al logicii neparadoxale (un Dumnezeu prins la strîmtoare între atotputerea şi atotbunătatea sa). Ei au criticat chipul „static“, „limitat“, pe care conformismele religioase îl atribuie divinului: un chip obiectivat, pus, dacă nu impus omului din afară, faţă de care experienţa personală rămîne secundă, iar interogaţia intelectuală e stînjenită. În acest sens, ei au vorbit, se ştie, chiar despre un „ateism purificator“, care să topească obiectivările de tip colectiv şi socio-istoric ale lui Dumnezeu, pentru ca persoana umană, dinlăuntrul ei trans-individual, să fie partenerul de cunoaştere, de libertate, de creativitate al lui Dumnezeu. „Purificarea conştiinţei creştine de sociomorfism – spunea Berdiaev – îmi apare ca o misiune importantă a filozofiei creştine.“ El clama necesitatea de a construi – prin analogie cu teologia apofatică – o „sociologie apofatică“, o viziune a societăţii în care subiectivitatea umană, în statura ei completă, să fie axială, iar obiectivările, „produsele“ faptelor ei de gîndire, de acţiune, de organizare, să fie recunoscute ca avînd o realitate secundă, simbolică, exterioară, trecătoare, de depăşit. Nu tot un astfel de proiect de societate construieşte Simone Weil în L’enracinement? Bazat pe „exigenţa de bine absolut care locuieşte în inima omului, dar îşi are sursa într-o realitate din afara lumii“, el trebuia să fie un program orientat de aspiraţii creştine, dar inteligibil, convingător pentru credincioşi şi necredincioşi.
Tot în rolul pregătitor al raţiunii intră capacitatea ei de a identifica situaţiile de antinomie, care – în tensiunea opoziţiei lor – deschid o breşă, pentru conştiinţă, către transcendenţa participabilă. A medita asupra acestor situaţii de antinomie dură, dar eliberatoare nu înseamnă altceva decît a intra în logica revelaţiei christice: cruce-transfigurare, moarte-înviere. Cusanus, ca şi Berdiaev şi Simone Weil, şi-a construit filozofia religioasă pe mari opoziţii în tensiune şi coincidenţă, care privesc universul, umanul şi divinul. Nu voi aminti aici decît tensiunea irezolvabilă în temporalitate, care, pentru Berdiaev (Despre sclavia şi libertatea omului), deschide istoria către sensul ei ultim, clarificator:
„Atîta timp cît lumea există, contradicţiile sînt inevitabile. Gîndirea ajunge de aceea în mod obligatoriu la o perspectivă eschatologică, ce proiectează o lumină «retrospectivă» asupra lumii, «clarificînd» paradoxurile şi contradicţiile ei.“
„A clarifica“ tensiunile sfîşietoare ale imediatului nu înseamnă aici, cum nu înseamnă nici în alte spaţii spirituale, a formula o teorie de împăcare a contrariilor, nici a le promite o soluţie consolatoare la sfîrşitul timpurilor. „A elucida“ contradicţiile dure ale lumii înseamnă a le privi în lumina care irumpe prin poarta contrariilor ultime, a le trăi ca proiecţie în imediat a misterului divin.
2) Pe de altă parte, raţiunea are un rol „posterior“ aventurii de cunoaştere mistică: acela de a tematiza experienţa trăită, de a o reflecta în concept, de a o desfăşura în discurs. Raţiunii îi revine să expliciteze, fără a-l toci, paradoxul acestei cunoaşteri, să îl pună cu precizie, dar fără limitare, într-un limbaj care îşi spune propria depăşire. Iar „în această funcţiune – spunea Simone Weil (Greutatea şi harul) –, inteligenţa trebuie să fie mai ascuţită, mai pătrunzătoare, mai precisă, mai riguroasă şi mai exigentă decît oricînd“.
Dacă l-am invocat pe Cusanus este pentru că, la el, intuiţia contemplativă şi punerea ei în discurs raţional se îmbină riguros. Tema lui centrală – „docta ignoranţă“ – se datorează unui eveniment vertical: „La întoarcerea mea din Grecia, pe mare, fără îndoială ca un dar al Părintelui luminilor, de la care vine toată darea cea bună, am fost condus către cuprinderea (înţelegerea) lucrurilor de necuprins (incomprehensibile) în mod de necuprins (incomprehensibil) în docta ignorantia, printr-o depăşire a ceea ce este omeneşte cognoscibil despre lucrurile nepieritoare.“ (De docta ignorantia, Scrisoarea către cardinalul Iulianus) Dar în urma acestui eveniment, docta ignorantia devine „metodă“, cale metodică de cunoaştere. În scrierile sale, Cusanus se va strădui mereu să reflecte în limbaj raţional ceea ce revelaţia de pe mare i-a oferit. Iar, în încercarea de a reflecta în limbaj raţional „cunoaşterea incomprehensibilelor în mod incomprehensibil“, el recurge – spectaculos – la simbolismul şi limbajul matematic, ale căror claritate şi rigoare sînt necruţătoare. Caracteristica intelectului contemplativ, distincţia lui unică constă într-o posibilitate infinită care, la Cusanus, se actualizează potrivit structurii matematice de şir convergent spre Limita divină. Christos este Limita infinită care – din polul divin şi totodată din abisul sufletului – atrage fiinţa către plenitudinea ei verticală. După expresia lui Maurice de Gandillac, acest parcurs spiritual se întemeiază pe „transdescendenţa“ Limitei divine.
Un capitol esenţial al matematicii moderne – analiza matematică – îşi are în Cusanus unul dintre marii precursori. Însă, în această apariţie de început, convergenţa matematică este expresia raţională – riguroasă, dar puternic paradoxală – a unei problematici mistice. Simone Weil, care pleda pentru utilizarea matematicii ca suport de contemplare a misterului divin, amintea în Caietele ei aceeaşi temă, poate preluată de la Cusanus: „Trecere la limită. Concepem limita printr-o operaţie analoagă celei din matematică. Apoi, unii trec realmente la limită“.
3) În sfîrşit, datoria de universalitate pe care Christos, Universalul viu, o pune credinţei şi raţiunii credincioase implică şi ea tema lui Dumnezeu necunoscut sau ascuns. Căci a integra – prin studiu, înţelegere, dialog – celelalte tradiţii spirituale, valorile culturii laice, chipurile umane neasemenea etnic, religios, cultural – înseamnă a vedea în ele locuri de prezenţă şi de manifestare a lui Dumnezeu. O prezenţă uneori surprinzătoare, nefamiliară sau neexplicită, care cere travaliul recunoaşterii. André Scrima vorbea despre distanţa între Christos în adevărul lui dumnezeiesc şi Christos conceput de noi, potrivit limitărilor omeneşti. El invoca locul Judecăţii din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: „Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat...“ „Judecata din urmă – spunea André Scrima – nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde el nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e inclusiv; nimic nu rămîne în afara lui.“ Anumiţi teologic catolici au vorbit în acest sens despre christianitate, despre o prezenţă a lui Christos întrupat mai vastă decît cea din creştinismul istoric. Mai cu seamă de la Conciliul Vatican II înainte, Biserica Catolică îl celebrează pe acest Dumnezeu universal şi „ascuns“ celebrînd demnitatea fiinţei umane, apărînd libertatea ei religioasă şi de conştiinţă, recunoscînd astfel, pentru a-l cita încă o dată pe André Scrima, că „fiinţa-în-deschis a celuilalt reprezintă locul inalienabil unde Dumnezeu însuşi poate să apară“. Programul Cortile dei gentili participă la aceeaşi mişcare a credinţei de a-l descoperi pe Dumnezeu acolo unde el nu este explicit, declarat, ci imprevizibil prezent.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.

Sursa: www.dilemaveche.ro

26 de operatori pastorali au decedat violent în 2011

31.12.2011, Vatican (Catholica) - Şi în acest an, la final, agenţia Fides a publicat un document care prezintă toţi operatorii pastorali ce şi-au pierdut viaţa în mod violent în cursul ultimelor 12 luni. Conform informaţiilor deţinute de Fides, în 2011 au fost ucişi 26 de operatori pastorali, cu unul mai mult decât în anul 2010. Astfel se ştie că au murit violent 18 preoţi, 4 surori şi 4 laici. Pentru al treilea an consecutiv, locul cel mai afectat, cu un număr mare de operatori pastorali ucişi, îl reprezintă Americile – aici au murit 13 preoţi şi doi laici. Urmează Africa, unde au fost ucişi doi preoţi, trei persoane consacrate şi un laic. În Asia au murit doi preoţi, o soră şi un laic. În Europa a murit violent un preot.
Unii dintre aceşti operatori pastorali au fost victime ale unor tentative de răpiri sau de jefuiri care s-au sfârşit prost; în căutarea unor bogăţii presupuse doar, hoţii au ucis slujitori ai lui Cristos. Alţii au fost omorâţi tocmai datorită credinţei de către persoane care preferă ura în locul iubirii, disperarea în locul speranţei, violenţa în locul dialogului, scrie agenţia Fides. Se aminteşte apoi că la 26 decembrie, în sărbătoarea Sf. Ştefan, Papa Benedict al XVI-lea spunea la rugăciunea Angelus: “La fel ca în antichitate, şi astăzi aderarea sinceră la Evanghelie poate cere sacrificiul vieţii, şi mulţi creştini, în diferite părţi ale lumii, sunt expuşi persecuţiei şi chiar martiriului. Domnul ne aminteşte însă: ‘cine va rămâne statornic până la sfârşit va fi mântuit’ (Matei 10,22).”
Documentul Fides include şi biografii, uneori sărace, subliniind însă că importantă este “adeziunea sinceră la Evanghelie” a respectivilor, nu doar cu cuvintele ci şi cu mărturia vieţilor lor, în situaţii de suferinţă, sărăcie, tensiune, degradare, violenţă… Se subliniază că nu se foloseşte termenul de “martiri” pentru operatorii pastorali, o astfel de decizie ţinând de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Decesele nu sunt toate bine documentate, dar în unele cazuri se pare că motivaţiile uciderilor sunt religioase. În acest an s-a deschis însă procesul de beatificare pentru 15 martiri, misionari şi cateheţi laici, ucişi în Laos între 1954 şi 1970 “din ură faţă de credinţa creştină”.

Sursa: www.catholica.ro