-
Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat,
nedrept și încălcător de lege, mânca și bea, se îmbrăca în haine de mătase și
porfiră, și niciodată n-a dat nici o frunză verde vecinului său Lazăr, care
flămânzea și îngheța de frig. Lazăr se târa sub masa lui să adune firimiturile,
să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el ședea pe prag și
veneau câinii și-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au murit
amândoi; unul a mers în focul cel veșnic, celălalt în sânul lui Avramm. Într-o
zi bogatul a ridicat ochii și a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde și se
bucură în sânul lui Avramm; a scos un strigăt: „Tată Avramm, tată Avramm,
trimite pe Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!” Dar
Avraam i-a răspuns: „Amintește-ți când mâncai și beai tu și te bucurai de toate
bunătățile lumii, iar el flămânzea și îngheța de frig; i-ai dat tu vreodată o
frunză verde? Așadar, a venit rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci”.
Isus oftă și
tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aștepta încă să asculte, buzele i se
uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Isus într-un chip rugător:
-
Ai terminat? întrebă el și glasul îi
tremura; ai terminat? Nu mai ai altceva?
Iuda râse:
-
Așa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă
și bea prea mult pe pământ o să se veștejească în Iad.
Dar tinerelul
fiul al lui Zebedeu se aplecă la sânul lui Isus:
-
Rabi, cuvântul tău n-a ușurat inima mea,
spuse el încet; de
câte ori ne-ai poruncit: Iartă pe dușmanul tău, iubește-l; și chiar de-ți face
rău de șaptezeci de ori câte șapte, tu să-i faci bine de șaptezeci de ori câte
șapte; numai așa va fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate
să ierte?
-
Dumnezeu este drept, sări și spuse
barbă-roșcată și privi batjocoritor pe bătrânul Anania.
-
Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse
Ioan.
-
Așadar, nu există nădeje? Se bâlbâi
bătrânul bogătan; s-a sfârșit pilda?
Toma se ridică,
făcu un pas către poarta de intrare; se opri.
-
Nu, nu s-a sfârșit, boierule, spuse cu
zeflemea; mai este încă.
-
Ia spune, băiete, să ia binecuvântarea
mea...
-
Pe bogat îl chema Anania, zise el.
Apucă bocceaua
cu mărfurile lui și se pomeni afară din casă; se opri în mijlocul drumului și
chicotea cu vecinii.
Sângele urcă în
căpățâna mare a bătrânului fruntaș, ochii i se încețoșară.
Isus întinse
mâna, mângâie părul creț al prietenului său drag: judecat; Dumnezeu este drept,
au spus și ei și n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai și inimă, și-ai
spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este și preabun; pilda aceasta, nu e
gata, trebuie să aibă alt sfârșit.
-
Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul
iartă, Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt
sfârșit.
-
Și are alt sfârșit, iubitule, spuse Isus
zâmbind; bătrâne
Anania, ascultă să ți se întărească inima; ascultați și voi toți care vă aflați
în curte, și voi, vecini, care chicotiți în drum; Dumnezeu nu este numai drept,
este și bun; și nu este numai bun, este
și Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui
Avramm, a oftat: „Dumnezeul meu”, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie
mulțumit în Rai și să știe că se află un om, un suflet, care arde în veci?
Răcorește-l, Doamne, să mă răcoresc și eu; slobozește-l, Doamne, să mă slobozesc
și eu; altfel o să încep și eu să ard”. Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a
bucurat: „Iubite Lazăr,”, a spus, „coboară să iei de mână pe cel însetat;
nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să bea, să se răcorească; să te răcorești
și tu cu el”. „În veci?” a întrebat Lazăr.
„În veci!, a răspuns Dumnezeu.
Nikos
Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos,
Humanitas, București 2016, pp. 193-195.
