Se afișează postările cu eticheta biblie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta biblie. Afișați toate postările

luni, 23 februarie 2026

Cristos a înviat cu adevărat? Raportul dintre credință și realitate. Învierea fără Cel înviat!

Massimo Borghesi


Cristos a înviat cu adevărat? 

Raportul dintre credință și realitate 

ÎNVIEREA FĂRĂ „CEL ÎNVIAT”


traducere: Pr. Pătrașcu Damian


1) Învierea fără miracol


„Învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment empiric. Iar credința în înviere nu depinde de faptul dacă se acceptă sau se respinge realitatea istorică a mormântului gol”. Așa recită motto-ul de pe coperta cărții lui Andrés Torres Queiruga, La risurrezione senza miracolo, de puțină vreme tradusă în limba italiană . Micul text este interesant în măsura în care este expresia împlinită a unei tendințe care, după Bultmann, a devenit dominantă în studiile exegetice și teologice: cea pentru care învierea este o piatră rătăcitoare, un bolovan strâmb pe care critica trebuie să îl îndepărteze pentru a face comprehensibil omului modern conținutul credinței creștine. Cristos-ul cel Înviat al lui Piero della Francesca, sau necredința lui Toma al lui Caravaggio aparțin artei trecutului. În viitor nu se va mai putea face o lectură realistă a învierii, numai cea „simbolică” va putea fi acceptată. Într-o singulară răsturnare a proceselor cognitive, credința nu presupune mormântul gol și experiența tangibilă a celui Înviat; contrar, este Cristos cel înviat care „apare” astfel numai în pre-comprehensiunea credinței. Astfel, o mare parte a literaturii teologice – cea care dă ca fiind scontată distincția dintre „Cristosul istoric” și „Cristosul credinței – abandonează poziția realistă și se întâlnește în mod necesar cu punctul de vedere idealist. Pentru aceasta nu este realitatea, ceea ce concret se întâmplă, care mișcă și explică „persuaziunea”; contrar, este „viziunea lumii”, credința preliminară, care face evidente, „vizibile”, faptele care altfel nu subzistă. Credința, privată de orice raționalitate, nu mai este „judecată”, ci pre-judecată care „vede” în mod diform realitatea, locul unei experiențe „mistice”, afective, idealizante. Credința idealizează, grație medierii imaginative, obiectul său. În cazul creștinismului, acest lucru înseamnă că Isus Cristos „apare” ca cel înviat în credință, grație credinței. În afara credinței există numai misterul unui mormânt gol, al unui cadavru dispărut. O problemă care nu interesează credința și pentru care ceea ce interesează este numai Cristosul ideal, divin. Învierea nu are nevoie de carnea/trupul lui Isus din Nazareth, a persoanei lui singulare; este suficientă ideea, simbolul Omului-Dumnezeu. Credința trăiește din idee, nu din realitate.

Această condiție preliminară, adevărată și proprie aprioritate conceptuală, este evidentă în textul lui Torres Queiruga. Pentru filosoful din Santiago din Compostella, cuceririle ireversibile ale exegezei și ale culturii actuale fac astfel ca să nu se mai poată concepe „prezența activă a lui Dumnezeu ca o apariție punctuală, adică, fizică și accesibilă simțurilor, în intrigile acestei lumi” . O definiție perfectă a Întrupării pe care autorul o șterge cu o simplă radieră. La fel ca Bultmann, pentru care „mitologică este concepția în care non lumescul, divinul, apare ca lumescul, umanul, cel dincolo de și cel dincoace de” , și pentru Torres Queiruga, Dumnezeu nu poate acționa în mod sensibil în această lume. Din acest motiv, „analiza învierii lui Isus ca «miracol» - cel mai spectaculos – a dispărut definitiv din tratatele serioase, până la punctul că, până și în tratatele cele mai «ortodoxe» se poate citi afirmația că învierea nu numai că nu este un miracol, dar nu este nici măcar un eveniment «istoric» . 

„Experiența Celui Înviat trebuie să elimine orice prezență de tip empiric. „Dacă Cel Înviat ar fi tangibil sau ar mânca, ar fi în mod necesar limitat de legile spațialității, adică nu ar fi înviat. Și același lucru s-ar întâmpla dacă ar fi din punct de vedere fizic vizibil” . A crede diferit ar însemna să ne supunem „imperialismului principiului empirist” , ar însemna a face imposibilă „raționalitatea credinței în înviere” . Pentru autorul nostru, „discipolii nu l-au văzut cu ochii lor pe cel Înviat, nici nu l-au atins cu mâinile lor, pentru că acest lucru era imposibil, fiind El dincolo de posibilitatea simțurilor lor” .  Ceea ce discipolii „au văzut”, „nu poate păstra nici un raport material cu corpul spațio-temporal” . În fond, „nici măcar în viața pământească trupul nu poate fi considerat ca fiind suportul indispensabil al identității”, nici „nu se vede ce ar putea aduce în plus transformarea (?) trupului mort, adică cadavrul” . Pentru „idealistul” Torres Queiruga, „realitatea” lui Cristos cel Înviat nu presupune realitatea lui sensibilă, corporală. Ea se bazează pe subiectivitatea credinciosului, pe „experiențele psihice, pe viziualizări sau convingeri intime. Convingeri ce pot avea un referent real – misticul în viziunea lui se leagă în mod real cu Cristos – fără ca să fie forma sub care se prezintă” . „Viziunea” presupune experiența interioară, particulara condiție personală și ambientală, plecând de la care „medierea imaginativă”  – pe care autorul o evocă inspirându-se de la Kant – se actualizează dând formă obiectului aspirației lui. În cazul discipolilor, „în interiorul culturii timpului, deschisă manifestărilor extraordinare și empirice ale supranaturalului, putea să funcționeze natural schema imaginativă a învierii ca o specie de revenire la viață” . Discipolii, adică, au crezut că-L văd predispuși fiind pentru această experiență de un context, un cadru spiritual. În interiorul acestui orizont, elementul decisiv, scânteia, este provocată de experiența fundamentală a morții lui Isus: „contextul foarte viu emotiv cauzat de drama Calvarului” . Tocmai aici, în drama dispariției persoanei dragi, se maturizează „ceea ce am putea numi din punct de vedere kantian «schema imaginativă», pentru a înțelege învierea ca deja întâmplată” .

În contextul mesianico-escatologic al lui Israel, moartea lui Isus provoacă un gol teribil, o experiență de durere care împinge spre rezoluția ei. Crucea lui Cristos se „preschimbă” în înviere: „învierea are loc pe crucea însăși” . Cristos, cel mort, în credință se reîntoarce viu. Torres Queiruga urmează ad litteram, fără a-l cita însă, pe Rudolph Bultmann: „crucea și învierea ca eveniment «cosmic» sunt un singur lucru” . Învierea nu este un eveniment real care urmează morții pe cruce al lui Isus. Este, simbolic, transfigurarea ideală a lui Cristos indusă de experiența tragică a sfârșitului său. Într-o formă paradoxală, care se află în centrul modelului idealist, absența produce prezența, golul face loc unei plinătăți, privarea se preschimbă în victorie. Acest lucru cere ca din cruce să fie îndepărtat aspectul de scandal, nebunia în sensul paulin: Fiul lui Dumnezeu atârnat de acel lucru care pentru oamenii lumești este furca. Acest aspect ar fi, în evanghelii, o construcție literară, și nu un element istoric. Torres Queiruga recunoaște că „o obișnuință înrădăcinată, care se sprijină foarte mult pe litera evangheliilor, a condus să se vadă crucea ca loc al scandalului, care decreta sfârșitul credinței discipolilor, care la acest punct ar fi fugit, negând și trădând pe Maestrul lor. Pentru a explica ulterioara lor convertire a trebuit să se întâmple ceva extraordinar și miraculos care, prin evidența ei incontestabilă, i-ar fi restituit credinței. Acest ceva ar fi învierea, care obține astfel o autentică demonstrație istorică. Nu se poate nega că argumentul are o forță a lui, și de fapt continuă să fie cel mai curent în tratatele în uz. Totuși, o reflecție mai atentă a făcut să se vadă de fiecare cu mai mare claritate și cu mai multă deschidere printre cercetători, natura ei de «dramatizare» literară cu accent apologetic” . Această concluzie ar fi dovedită de faptul că «ipoteza unei trădări și a unei renegări rezultă profund incomprehensibilă și nedreaptă cu discipolii»” . Aceștia l-ar fi trădat pe Isus în momentul probei supreme, ar fi fost ingrați și fără inimă, lucru care, pentru autor, este inadmisibil. Pe de altă parte, scandalul are valoare pentru romani și nu pentru evrei: «criminalii din Roma erau eroii poporului de ei subjugat»” .

Crucea lui Cristos, în optica total pozitivă pictată de Torres Queiruga, nu este ceea ce îndepărtează, locul solitudinii, contrar, crucea este punctul coagulant al credinței: „răstignirea, cu oribilul scandal al nedreptății lui, apare ca și catalizatorul cel mai determinant pentru a înțelege că ceea ce s-a întâmplat pe cruce nu putea să fie concluzia definitivă” . Crucea nu este un punct de fugă, ci de „cotitură”. Aceasta fiind o concluzie necesară a lui Torres Queiruga, în măsura în care între moartea lui Isus și credința Bisericii care se naște nu se întâmplă nimic. Idealismul, ca filosofie a ne- întâmplării, implică un scurt circuit pentru care credința trebuie să preceadă evenimentul, nu să-l urmeze. Argumentul că discipolii fug, cuprinși de frică și demoralizați, are o „putere a lui”, așa cum recunoaște autorul, și, cu toate acestea, nu poate fi acceptat. Golul trebuie să producă plinul, moartea să-și facă o idee despre Cel Înviat, și nu să genereze scandal, fugă, dezorientare. Diferit, am avea „apologetică”, nu istorie. Nu efectualitatea ei, moartea este un steag, simbolul unei vieți care nu putea să apună.


2) În viziunea lui Hegel


Este un fapt inedit că Torres Queiruga îl citează de mai multe ori pe Kant – pentru medierea imaginativă a credinței – și nu face referință, în schimb, la Hegel. Ceva, de altfel, inedit întrucât reflecția lui se așază, în mof perfect, în interiorul orizontului speculativ idealist, recălcând cristologia lui, cea hegeliană, cu discordanțe care, pentru tema tratată, sunt în totalitate marginale . Ca pentru Hegel, la fel și pentru filosoful spaniol, revelația „nu constă în apariția a ceva exterior, ci în descoperirea unei prezențe care, poate ignorată și probabil presimțită, era deja înăuntru și încerca să se facă cunoscută” . Creștinismul privește ontologia, nu istoria. Revelează ceea ce este dintotdeauna prezent, deși în mod învăluit, în interioritatea eului; este un raport imanent, și nu produs din exterior. „Nu există un moment dat în care Dumnezeu «intră» în lume pentru a revela ceva printr-o intervenție extraordinară. El este totdeauna prezent și activ în lume, în istorie și în viața indivizilor, și încearcă totdeauna să caute să-și facă simțită prezența, pentru ca să reușim să-l interpretăm în mod corect” . Pentru aceasta „ceea ce este de folos nu e soarele care trebuie să înceapă să strălucească, ci ca ferestrele să fie curate și deschise” . Revelația nu este un Dumnezeu care se „revelează”, pentru că El face acest lucru dintotdeauna, cât descoperirea umană „care constituie revelația în sens strict” . Torres Queiruga destoricizează în mod radical creștinismul. Îl rezolvă într-o structură ideală, într-o concepție gnostico-panteistă unde Dumnezeul-în-lume dorește să se facă cognoscibil perforând vălul de umbră a ignoranței umane. Cristosul istoric, ca și la Hegel, este numai „ocazia” trezirii, în conștiință, a conștiinței Cristosului ideal. La fel ca Socrate, El este „moașa” a cărei artă maieutică aduce la lumină pe Dumnezeul-cu-noi după „bogata și profunda tradiție a magisterului interior” .

Această perspectivă, ideea unei revelații imanente, față de care Cristosul istoric este numai o provocare contingentă, clarifică al doilea punct al apropierii dintre Hegel și Torres Queiruga: negarea dimensiunii empirice a credinței. În lecții asupra filosofiei religiei, Hegel distinge o dublă credință: credința exterioară și credința interioară. Credința „exterioară” se fobdează pe Cristosul istoric, pe autoritatea și persoana lui. Aceasta, însă, pentru Hegel, este o credință limitată, contingentă. Este „o modalitate exterioară, accidentală a credinței. Adevărata credință odihnește în duhul adevărului. Cealaltă privește încă un raport cu prezența sensibilă imediată. Credința adevărată este cea spirituală, este cea în duh: ea are ca fundament adevărul ideii” . Față de aceasta, „credința exterioară trebuie să fie considerată numai un instrument pentru a ajunge la adevărata credință; fiind exterioară, este supusă contingenței, iar spiritul ajunge la adevărul său nu ținând cont de contingența lui ci cu ajutorul liberei mărturii” . Credința interioară se sprijină pe ideea veșnică, pe idealul imanent al spiritului, nu pe miracole sau pe o revelație empirică. Este acea credință care, după idealistul Hegel, „produce” ideea Omului-Dumnezeu, transformă mortul într-un înviat. Credința interioară operează metamorfoza Cristosului istoric, un utopist evreu având un mesaj revoluționar, în Cristosul „teologic”, divin. Grație acestei credințe interioare, figura lui Isus din Nazareth este predată memoriei, trecutului, primei apariții non spirituale a divinului. 

Punctul care mediază trecerea dintre cele două imagini ale lui Cristos, cea empirică și cea ideală - și acesta este al treilea element care unește cristologia lui Torres Queiruga de cristologia hegeliană – este moartea lui Cristos. Moartea este învierea: acest topos al cristologiei idealiste, de la Hegel la Bultmann, este adevăratul nod în jurul căruia se învârte mare parte a exegezei istorico-critice. Este un nod care ține, pe planul speculativ, numai dacă este valabil subiectul dialecticii, cel pentru care de la negativ purcede în mod necesar pozitivul. Scrie Torres Queiruga: „Însăși gândirea modernă, atât cea filosofică cât și cea teologică, posedă capacități revelatoare ale acestui tip de experiență, pentru că aceeași contradicție în interiorul ei obligă să se facă o sinteză capabilă să o reconcilieze” . În cazul morții lui Isus „numai învierea și înălțarea permiteau să se depășească acest teribil contrast, care amenința să afunde totul în absurd” . Din moarte, din negativ, apare necesitatea pozitivului. O necesitate ideală: Cristos învie în idee, în concepția comunității, în credința interioară, și nu în realitatea faptică. Astfel, așa cum scrie Hegel: „această moarte este punctul central în jurul căruia se învârte totul, în concepția ei rezidă diferența dintre concepția exterioară și credința, adică a spune medierea cu spiritul” . Ca și consecință, rezultă că credința autentică se fondează pe moartea lui Isus, și nu pe învierea Lui, apare din Cristosul mort, nu din cel înviat. Idealismul, subînțeles distincției dintre Cristosul credinței și Cristosul istoriei răstoarnă astfel termenii cu care, în concepția Bisericii se prezintă raportul dintre credință și realitate. În măsura în care Cel Înviat presupune deja credința în Omul-Dumnezeu, acea credință trebuie să apară, în mod necesar, din sublimarea unui faliment, și nu din empirismul ioanian fondat pe ceea ce a fost „văzut, auzit, pipăit cu mâinile”.  


3) O moarte incomprehensibilă și o credință fără înviere. Investigație asupra lui Isus, de Augias-Pesce


Idealismul istorico-critic, fondat pe dialectica negativului face dificilă nu numai înțelegerea învierii – operă oricum a unor „vizionari” – dar și pe cea a morții lui Cristos. Dacă Isus nu a fost condamnat la moarte pentru că s-a proclamat Dumnezeu, de ce a fost răstignit? Auto-proclamarea divină este negată în numele distincției dintre Cristosul istoric și Cristosul credinței. Numai comunitatea credincioșilor îl divinizează pe Isus care, în sine, nu s-a conceput niciodată ca Dumnezeu. Pentru a explica motivul condamnării nu rămâne decât ipoteza politică: Isus ca potențial zelot care, periculos pentru ordinea romană, este răstignit. Este leitmotivul lui Isus „evreu” cel care conduce Investigația asupra lui Isus al lui Corrado Augias și Mauro Pesce . O ultimă încercare a unei cercetări, curioasă și pe alocuri fără să fie banală care, cu toate aceste slăbiciuni, nu reușește, din cauza presupunerilor încă odată idealiste, să producă nimic nou. Isus evreu necreștin  al lui Augias-Pesce este un utopist, apropiat de grupul lui Ioan Botezătorul, caracterizat de o totală încredere în Dumnezeu și de o atenție specială față de cei din urmă. Un radical, fără totuși o utopie socială organizată care, dincolo de tonuri și mărturie, nu arată nimic original, în morală, față de legea evreiască. De ce atunci, acest visător, lipsit de tact și inofensiv, a fost trimis la moarte? Pesce declară că nu pentru motive religioase, ci politice Isus a fost condamnat de puterea romană. Responsabilitățile membrilor Sinedriului ar fi opera unei reconstrucții posterioare, a redactorilor evangheliilor, filoromani. Care sunt, însă, motivele politice pentru care Isus este condamnat? Este vorba de suspiciuni asupra naturii unei mișcări, inventate de cei care „nu au observat intențiile reale ale acțiunii lui Isus. Deci, s-a tratat, din partea romanilor, de o grosolană și gravă eroare de evaluare politică” . O considerație cu adevărat surprinzătoare, care lasă în întregime suspendate motivele condamnării la moarte a lui Isus. Fără să fie extinse, pe de altă parte, și acest lucru rezultă ciudat, și la discipolii lui. La fel de misterioasă rămâne învierea, afirmată nu de martori oculari ci de vizionari care „vedeau” în interiorul schemelor cultural-religioase al lui Israel. La fel de enigmatic, în Investigație asupra lui Isus rezultă a fi apariția creștinismului. Pesce nu este de acord „asupra ideii că creștinismul se naște odată cu credința în învierea lui Isus, nici că se naște grație lui Paul [...]. Nici Paul, ca și Isus, nu este un creștin, ci un evreu care rămâne în ebraism” . Creștinismul ar fi apărut mai târziu, în a doua jumătate a secolului al II-lea, într-un proces de elenizare a originarei poziții ebraice. Față de Hegel și de Torres Queiruga, Augias și Pesce adaugă o ulterioară fractură care face încă și mai enigmatică nașterea credinței creștine. În optica hegeliană, creștinismul este mediat de moartea lui Isus, al cărui produs este ideea Celui Înviat. În Investigație asupra lui Isus, acesta apare mult după viziunea învierii, nu ca rod al credinței, ci al unei tardive elaborări teologico-filosofice de matriță elenistă. Ceea ce rămâne ferm este toposul dominant: credința nu se bazează pe înviere, o precedă sau îi urmează, fără a avea raport cu ea. O impostare care în loc să simplifice problema, o complică enorm. Dacă Cristosul istoric este cel descris de Augias-Pesce, un evreu observant fără nimic original, nu se înțelege cum poate fi „omul care a schimbat lumea”. Nu se înțelege de ce a fost condamnat. Dacă acest om și-a terminat viața în ofsaid nu se înțelege, pentru cine nu acceptă necesitatea logică a dialecticii, cum dintr-un mort să se poată naște, în primitiva comunitate creștină, credința într-un om viu. Nu se înțelege, în sfârșit, cum „Cristosul credinței” să poată face abstracție de înviere, reală sau imaginară ar fi ea, și să se formeze numai în secolul al II-lea, așa cum dorește Pesce. Un destin singular datorită raționalismului istorico-critic: născut cu intenția de a face clar contextul, acesta reușește să delinieze un cadru complexiv plin de zone de umbră și de salturi în gol. Modelul idealist își arată toate limitele lui. Plecând de la prejudecata că faptul nu se poate să se fi întâmplat – că Dumnezeu nu poate deveni om și să învie din moarte – acesta trebuie să justifice credința ca idealizare. Cu aceasta, însă, narațiunea evanghelică devine incomprehensibilă. Dacă descrierile lui Cristos cel Înviat constituie marea enigmă, pentru cititorul din vechime și pentru cel modern, eliminarea ei constituie o serie de interogative fără răspuns. Cristosul istoric devine incomprehensibil. Regăsit, din punct de vedere arheologic, sub straturile credinței, El apare ca un visător, radical și ingenuu în același timp, care nu motivează incendiul care a investit istoria. Concluziile raționalismului critic – a obține un om viu dintr-unul mort, o revoluție spirituală dintr-un utopist analog multor altora – sunt profund iraționale. Partea slabă a acestei poziții este premiza „critică” în vederea reluării unei poziții realiste care nu are pretenția de a demonstra dogma, cât de a recunoaște că este împotriva oricărei evidențe raționale a afirma că vederea pustie a unui răstignit poate genera ideea, glorioasă, a unui înviat.   



luni, 18 august 2025

POVESTIRI CU TÂLC

Anton era un evreu, proprietar al uneia din brutăriile cele mai faimoase din Germania. Când îl întrebau cum a supraviețuit Holocaustului, el povestea această istorioară: 


- Știi de ce sunt eu viu, astăzi?


Când eram adolscent, naziștii ne-au dus cu un tren la Auschwitz. Zile întregi, cu haine subțiri, pe un ger de crăpau pietrele, fără mâncare și fără apă. A nins tot drumul. Moartea ne pândea din fiecare ungher al vagonului. 


Lângă mine, un bătrân tremura fără încetare. Și eu eram congelat, dar am folosit mâinile mele pentru a-i masa mâinile, și obrajii și pieptul lui. L-am ținut îmbrățișat toată noaptea. I-am vorbit continuu, și l-am implorat să nu cedeze. Când s-a făcut dimineață și a răsărit soarele, am descoperit ceva ce m-a făcut să tremur și să plâng de bucurie: toți ceilalți din vagon erau morți. Rămăsese numai el… și eu.


El trăia pentru că i-am ținut eu de cald.

Eu trăiam … pentru că l-am ținut în viață pe el.


Apoi Anton adăuga: secretul supraviețuirii constă în a încălzi inimile altora. Atunci când încălzești pe cineva, de fapt te încălzești și pe tine. 


ACEST LUCRU ÎNSEAMNĂ A TRĂI… TRĂIEȘTE ȘI TU.

duminică, 11 mai 2025

REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ

DACĂ NOI VOM TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE

NON DEBEMUS, NON POSSUMUS, NON VOLUMUS


Asistăm în ultima vreme, în societatea noastră, la o degradare accentuată a credinței, la o siluire a ei, cât și la o diluare și o slăbire evidentă a rațiunii umane. Nimeni nu mai este dispus să asculte de nimeni, de o parte și de alta folclorizarea credinței și orbirea rațiunii ducând la fanatism, și încă unul exacerbat. Și, totuși, pentru a ne putea întoarce la mal, e nevoie, înainte de toate să ne așezăm, în atitudine de ascultare, altfel riscând să ne cufundăm cu toții în irațional și în violență, comunitatea umană, dacă mai pot fi numite astfel cele două mari haite de lupi, gata să se sfâșie și să se divore una pe cealaltă. 

Nu trăim într-o lume modernă, nici într-una post-modernă, ci într-una a-modernă, în care prima poruncă a fost reformulată astfel: eu, EMOȚIONALUL, sunt DOMNUL DUMNEZEUL TĂU, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Iar faptul că tehnologicul avansează în ritm amețitor, nu spune nimic dacă viața noastră este mai umană decât a strămoșilor noștri.

Rațiunea trebuie ucisă, dacă încă mai respiră. 

M-am gândit, așadar, ce am putea face, și de unde am putea pleca, în mijlocul acestui întuneric, pentru ca rațiunea noastră ologită de atâtea lovituri, de cele mai multe ori din partea celor ce se proclamă credincioși, să înceapă a se repune pe picioarele ei, și pentru ca credința noastră să iasă din comoditatea supertiției, a folclorului și a fanatizării discursului religios.

Deoarece analfabetismul religios a ajuns la cote înspăimântătoare în țara noastră, iar repetenții se erijează ca maeștrii, lucrând în mod foarte meticulos și cinic la o confuzie deliberată și diabolic intenționată cu mințile noastre, vă propun în rândurile ce urmează o posibilă soluție, formulată magistral de teologul Paolo Ricca, și intervenind, acolo unde am crezut că este cazul, cu bâlbâielile mele în materie de credință și de rațiune.     

Ne aflăm în mijlocul unui mare Babel spiritual, într-o impresionantă confuzie de limbi, din cauza căreia sunt mulți astăzi cei care, așa cum spune profetul Isaia, „numesc răul bine și binele rău... schimbă amarul în dulce și dulcele în amar” (5,20); Sunt mulți cei care Îl numesc pe Dumnezeu opusul lui Dumnezeu, și care îl numesc Dumnezeu pe Moloh-ul lor însetat de sânge. Astfel, numele lui Dumnezeu este blasfemiat, deoarece este aplicat unui idol feroce și sângeros, care este contrafacerea perfectă a lui Dumnezeu. ASTFEL, CREDINȚA SE CONFUNDĂ CU IDOLATRIA, ZELUL CU FANATISMUL, SLUJIREA LUI DUMNEZEU CU VIOLENȚA UCIGAȘĂ (Isus a spus-o deja: „vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” Ioan 16:2), cultul lui Dumnezeu cu cultul morții. În această confuzie teribilă, s-ar simți nevoia să nu se mai pronunțe numele lui Dumnezeu, obiectul a prea multe abuzuri, al prea multor violențe. „Ce alt cuvânt din limbajul uman a fost atât de maltratat, pătat și desfigurat?” Tot sângele nevinovat vărsat în numele ei i-a luat splendoarea. Toate nedreptățile pe care a fost obligată să le acopere i-au întunecat luciditatea. Uneori, a-L auzi pe Cel Preaînalt numit „Dumnezeu” mi se pare un blestem.”[1] Prin urmare, cineva ar vrea să tacă, așa cum a spus odată profetul Amos: „Liniște! Nu e momentul să pomenim Numele Domnului! (6,10). Nu e momentul să-l pomenim, dacă acest nume poate fi confundat cu unul dintre mulții idoli care au invadat sufletul omului. A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU PENTRU O VREME AR PUTEA FI SINGURA MODALITATE DE A-L FERI DE CONFUZIA CU IDOLUL, ADICĂ CU ACEA REALITATE CARE POATE LUA O MIE DE FORME DIFERITE ȘI CARE, DEȘI NUMITĂ DUMNEZEU, ESTE EXACT OPUSUL SĂU.

Ceva similar s-a întâmplat în Germania nazistă, când Hitler a gravat pe centurile soldaților săi celebra expresie Gott mit uns, „Dumnezeu este cu noi”. În acea perioadă întunecată, care a fost prezentată ca zorii strălucitori ai unei noi ere, pastorul Dietrich Bonhoeffer a propovăduit „disciplina arcanului”, o practică adoptată de Biserica antică, într-o perioadă în care creștinismul, care devenise prin lege o religie de masă - toată lumea era obligată să devină creștină ca cetățeni ai acum creștinului Imperiu Roman - a devenit lumesc, iar Dumnezeul credinței creștine a fost amestecat și confundat cu zeitățile păgâne care au continuat să fie crezute și iubite de oameni. Pentru a combate această confuzie, Biserica a practicat o vreme „disciplina arcanului”, învățându-i pe CREȘTINI SĂ CULTIVE UN FEL DE MODESTIE A CREDINȚEI, O RETICENȚĂ ÎN A PRONUNȚA NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN PANTEONUL RELIGIOS ÎNFLORITOR AL VREMII, ÎN A VORBI DESPRE LUCRURILE SFINTE ALE LUI DUMNEZEU ÎN MAREA PIAȚĂ A CULTELOR ȘI RELIGIILOR. Bonhoeffer a adoptat aceeași atitudine: dacă în Germania nazistă Biserica ar fi pronunțat numele lui Dumnezeu, oamenii l-ar fi putut confunda ușor cu Gott mit uns al lui Hitler. Prin urmare, Bonhoeffer a propus un fel de moratoriu, sau mai degrabă o ASCEZĂ A SUFLETULUI ȘI A CUVINTELOR CREDINȚEI, RENUNȚÂND PENTRU O VREME LA A VORBI DESPRE DUMNEZEU ÎN PUBLIC ȘI CONTINUÂND SĂ VORBEASCĂ CU DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNE, ÎN COMUNITATEA CREDINCIOȘILOR, ÎN CADRUL DISCIPLINEI ARCANULUI. De aceea, el scrie într-un text pe bună dreptate celebru din mai 1944: «[...] cuvintele antice [inclusiv cel mai important: cuvântul «Dumnezeu»] trebuie să-și piardă puterea și să tacă, iar a fi creștin va consta astăzi doar în două lucruri: în a ne ruga și a practica dreptatea printre oameni».[2] Biserica nu a avut curajul să accepte propunerea lui Bonhoeffer și a continuat să vorbească despre Dumnezeu, dar nu a reușit să evite contaminarea dintre Dumnezeul creștin și idolul nazist. ÎN ANUMITE MOMENTE ALE ISTORIEI, A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU POATE FI SINGURA MODALITATE, ORICÂT DE PARADOXALĂ, DE A-I SFINȚI NUMELE, așa cum spunem ori de câte ori recităm rugăciunea Tatăl nostru.

Și totuși, ÎN CIUDA RISCULUI DE PROFANARE, NU PUTEM SĂ NU VORBIM DESPRE DUMNEZEU. În primul rând din motivul invocat de Ieremia, chiar dacă într-un context complet diferit de al nostru. Astăzi, riscul este confuzia numelui lui Dumnezeu cu idolii timpului nostru. Pentru Ieremia, riscul era reacția violentă a regelui și a poporului, cărora trebuia să le anunțe judecata cumplită a lui Dumnezeu asupra amândurora. Așa că Ieremia s-a gândit o clipă să tacă, dar nu a fost posibil. Căci dacă zic: «Nu-L voi mai pomeni și nu voi mai vorbi în Numele Lui», este în inima mea ca un foc mistuitor închis în oasele mele; „și încerc să-l conțin, dar nu pot” (20,9). Situația noastră este diferită: AM PUTEA ALEGE SĂ VORBIM, PENTRU O VREME, DOAR CU DUMNEZEU, DAR NU DESPRE DUMNEZEU, PENTRU A EVITA NEÎNȚELEGERI FATALE ÎN BABELUL RELIGIOS DE ASTĂZI ȘI ASTFEL SĂ SFINȚIM NUMELE LUI DUMNEZEU. 

DAR ÎNTRE RISCUL NEÎNȚELEGERILOR ȘI AMBIGUITATEA TĂCERII OPTĂM PENTRU PRIMA. «Se pot înțelege cei care își propun să nu vorbească despre «lucrurile de pe urmă» pentru o anumită perioadă de timp pentru a răscumpăra cuvintele care au fost abuzate (începând cu Cuvântul lui Dumnezeu). Dar în felul acesta nu pot fi răscumpărați. Nu putem spăla toate petele de pe cuvântul „Dumnezeu”, nici nu-l putem lăsa intact; „dar îl putem ridica de la pământ și, pătat și sfâșiat cum este, îl putem ridica deasupra unei ore de mare durere.”[3]

VOM VORBI, AȘADAR, DESPRE DUMNEZEU, DESPRE CREDINȚA ÎN DUMNEZEU ȘI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI. Înainte de a face acest lucru, însă, este poate potrivit să spunem ceva despre credința însăși, despre natura ei și despre misterul pe care, fără îndoială, îl constituie. 

AȘA CUM NU TOT CEEA CE ESTE PREZENTAT DREPT DUMNEZEU ESTE CU ADEVĂRAT DUMNEZEU, TOT AȘA NU TOT CEEA CE SE PREZINTĂ DREPT CREDINȚĂ ESTE CU ADEVĂRAT CREDINȚĂ. 

NU TOȚI CEI CARE SPUN CĂ CRED, CRED CU ADEVĂRAT: ESTE UȘOR, ȘI SE ÎNTÂMPLĂ ADESEA, SĂ NE AMĂGIM SĂ CREDEM. CREDINȚA POATE FI O ILUZIE NU ÎN SENSUL CĂ OBIECTUL EI ESTE ILUZORIU, ADICĂ INEXISTENT, CI ÎN SENSUL CĂ CINEVA SE POATE AMĂGI CREZÂND, ÎNTR-ATÂT ÎNCÂT ISUS I-A AVERTIZAT PE UCENICII SĂI: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!», va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 7,21). 

Nu numai atât, dar ESTE UȘOR SĂ CONFUNZI CREDINȚA CU CEVA CE NU ESTE CREDINȚĂ. DE EXEMPLU, POATE FI CONFUNDAT CU SUPERSTIȚIA, LA FEL CUM MAGICUL POATE FI CONFUNDAT CU DIVINUL ȘI NECUNOSCUTUL CU MISTERUL. CREDINȚA POATE DEVENI UȘOR IDOLATRIE: de exemplu, locuitorii din Listra vor să le aducă jertfe lui Pavel și Barnaba, considerându-i zei (Faptele Apostolilor 14:11-18). 

Pe scurt: CREDINȚA ESTE RARĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE RELIGIA ABUNDĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE TRĂIEȘTE COMUNITATEA DISCIPOLILOR LUI ISUS. Nu este o coincidență faptul că Isus se referă în mod repetat la ucenicii săi ca fiind „oameni cu puțină credință” (Matei 6:30; 8:26; 16:8; 17:20) și poate că era o subestimare să spună că nu aveau nicio credință. Și ucenicii înșiși, conștienți de acest fapt, l-au rugat într-o zi: „Să ne sporească credința” (Luca 17, 5). Dar nu a fost de ajuns. Când a sosit ceasul decisiv, încercarea focului – arestarea, simulacrul de judecată și moartea lui Isus – credința ucenicilor, fie ea mică sau mare, s-a destrămat în nimic: un ucenic l-a trădat, altul l-a renegat și „toți au fugit” (Marcu 14,50). Isus prevăzuse acest lucru: „Mă veți lăsa singur” (Ioan 16:32). 

ÎN CEASUL ÎNCERCĂRII, NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN EL. ISUS A MURIT SINGUR. NU ÎNTRE DOI UCENICI, CI ÎNTRE DOI TÂLHARI. ȘI PRIMUL CARE A CREZUT ÎN EL ATÂRNAT PE CRUCE NU A FOST UN UCENIC, CI UN PĂGÂN. Centurionul a zis: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39).

PRIN URMARE, CREDINȚA ESTE RARĂ. DAR CE ESTE? 

Definiția din Scrisoarea către Evrei este bine cunoscută: „CREDINȚA ESTE CERTITUDINEA ÎN LUCRURILE NĂDĂJDUITE, DOVADA LUCRURILOR NEVĂZUTE” (11,1). 

Este o definiție scurtă și frumoasă, care îi scoate în evidență caracterul evaziv și paradoxal. Credința este, de fapt, o certitudine, nu însă a lucrurilor sigure și garantate, ci a lucrurilor sperate, adică incerte; și este o demonstrație, însă, nu a unor lucruri evidente și incontestabile, ci a unor lucruri invizibile, adică incontrolabile. Prin urmare, CREDINȚA FACE NESIGURUL SIGUR ȘI DEMONSTREAZĂ, ADICĂ FACE SĂ „VADĂ”, INVIZIBILUL. PE SCURT, ARE LEGĂTURĂ CU LATURA ASCUNSĂ A LUCRURILOR ȘI A OMULUI. EXISTENȚA ACESTEI LATURI ASCUNSE NU POATE FI DOVEDITĂ, DAR NICI NEGATĂ.

ȘTIM CĂ ESTE ACOLO. ESTE ÎN NOI ÎNȘINE, PENTRU CA SĂ ÎNCEPEM. ESTE ÎN CELĂLALT DIN FAȚA NOASTRĂ ȘI ÎN TOT CEEA CE NE ÎNCONJOARĂ. ESTE CEEA CE TEOLOGUL PAUL TILLICH NUMEA „DIMENSIUNEA PIERDUTĂ”, ADICĂ DIMENSIUNEA PROFUNDULUI. CREDINȚA ARE LEGĂTURĂ CU ACEASTĂ DIMENSIUNE. PRIN URMARE, NU TREBUIE ÎNȚELEASĂ ATÂT CA ADERENȚĂ LA UN SISTEM DE ADEVĂR, CÂT MAI DEGRABĂ CA ACEA ATITUDINE PARTICULARĂ FAȚĂ DE VIAȚĂ, LUME ȘI OM, ATENTĂ LA CĂUTAREA ȘI ÎNȚELEGEREA PROFUNZIMII LUCRURILOR. Aceasta a fost și atitudinea lui Isus în timpul trecerii sale pe acest pământ: în relațiile sale cu oamenii care l-au urmat, pare să fi fost mult mai preocupat de CREDINȚA CA ATITUDINE ȘI MIȘCARE A INIMII, decât de conținutul ei doctrinar, despre care practic nu vorbește niciodată. El a avut grijă de o viziune non-superficială asupra lumii și a omului, de aceea vorbește despre Dumnezeu „care este în ascuns” (Mt 6,18), adică dincolo de aparențe și forme exterioare, în profunzimea ființei și la rădăcina existenței.

DACĂ ACEASTA ESTE CREDINȚĂ, CARE POT FI „MOTIVELE CREDINȚEI”? Această expresie are un dublu sens. Poate însemna în primul rând motivele pentru care credința elaborează asupra a ceea ce crede, adică o credință care se gândește la sine și reflectă asupra statutului și conținutului său, le ilustrează, le explică și le motivează. În al doilea rând, poate însemna motivele care pot fi invocate pentru a crede. Aceste „motive” – să fie clar – nu sunt dovezi sau demonstrații, ci argumente care pot fi oferite oricui spre reflecție. 

CREDINȚA, ȘTIM, NU VINE DIN RAȚIUNE, IAR A VORBI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI NU ÎNSEAMNĂ A AFIRMA IMPLICIT CĂ CREDINȚA ESTE DREAPTĂ. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ SĂ-I DAI CUVÂNTUL ȘI SĂ O INVITĂM SĂ SE EXPLICE, SUSȚINÂNDU-ȘI MOTIVELE. PE SCURT, CREDINȚA NU ESTE TĂCUTĂ ȘI ESTE CAPABILĂ SĂ SE ORGANIZEZE CA DISCURS. 

Acest discurs, indiferent cum este constituit și condus, nu poate decât să devină, la un moment dat, un discurs personal, foarte personal, numai personal. Chiar dacă, în conținutul său obiectiv, poate fi împărtășită de mulți alții, credința devine parte integrantă a vieții unei persoane doar în termenii și modurile în care fiecare și-o însușește. DECIZIA DE A CREDE NU POATE FI DECÂT PERSONALĂ. CREDINȚA POATE FI, CU SIGURANȚĂ, FAVORIZATĂ DE CIRCUMSTANȚE EXTERIOARE, CUM AR FI MEDIUL FAMILIAL, EDUCAȚIA PRIMITĂ, ȘCOALA ȘI CULTURA ÎN CARE SUNTEM CUFUNDAȚI, DAR NICIUNA DINTRE ACESTEA NU ESTE DECISIVĂ. NU FAMILIA MEA, NICI ȘCOALA MEA, NICI CULTURA ÎN CARE AM CRESCUT, NICI MEDIUL SOCIAL CĂRUIA ÎI APARȚIN SUNT CELE CARE MĂ FAC UN CREDINCIOS. 

CREDINȚA NU ESTE EREDITARĂ (nimeni nu se naște creștin, spune Sf. Augustin, iar botezul numai te introduce în comunitatea creștină, dar nu face din tine un creștin odată pentru totdeauna, așa cum cel care obține carnetul de șofer nu face din el automat un șofer).

 ȘI NICI NU ESTE CEVA CE NE PUTEM DA SINGURI, NU DEPINDE DE UN ACT AL VOINȚEI NOASTRE, NU SUNTEM CREDINCIOȘI – DACĂ SUNTEM – PENTRU CĂ AM DECIS SĂ FIM AȘA. „NU DEPINDE NICI DE CINE VREA, NICI DE CINE ALEARGĂ, CI DE DUMNEZEU, CARE ARE ÎNDURARE.” (ROMANI 9:16) 

Aceasta nu înseamnă că nu putem face nimic în virtutea credinței. «Cereți și vi se va da; caută și vei găsi; „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7). 

NU PUTEM DESCHIDE, DAR PUTEM BATE; NU DEPINDE DE NOI SĂ GĂSIM, CI DEPINDE DE NOI SĂ CĂUTĂM; NU NE PUTEM DA CREDINȚĂ, DAR O PUTEM CERE. ȘI PUTEM EXPERIMENTA, DE ASEMENEA, CĂ A CĂUTA NE PLASEAZĂ DEJA ÎN DOMENIUL GĂSIRII, CA ȘI CUM CĂUTAREA AR FI PARTE DIN GĂSIRE. ȘI GĂSIND SE POATE EXPERIMENTA A FI GĂSIT, IAR CĂUTÂND SE POATE EXPERIMENTA A FI CĂUTAT. CĂUTÂND ADEVĂRUL, ÎMI DAU SEAMA CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. DE FAPT, POATE CĂ EU CAUT ADEVĂRUL PENTRU CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. Experiența credinței este cea de a fi căutat chiar mai mult decât cea de a căuta, care există și ea. Avraam nu L-a căutat pe Dumnezeu, el credea că idolii lui sunt Dumnezeu. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. Moise nu-L căuta pe Dumnezeu, nici măcar nu se gândea la El. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. La fel și pentru profeții Vechiului Testament: niciunul dintre ei nu a ales să fie. La fel și pentru cei Doisprezece: niciunul dintre ei nu L-a căutat pe Isus, Isus este cel care i-a căutat și i-a chemat: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. (Ioan 15:16) Același lucru este valabil și pentru Saul din Tars, care din persecutor al Bisericii a devenit apostol al lui Isus Cristos nu din proprie voință, ci pentru că, împotriva voinței sale, Cristos l-a blocat pe drumul spre Damasc, l-a lovit și l-a apucat, chemându-l în slujba sa. CREDINȚA ESTE, AȘADAR, CEVA CARE VINE ȘI SURPRINDE, VINE DIN EXTERIOR MAI DEGRABĂ DECÂT DIN INTERIOR, NU ESTE CUCERITĂ, CI PRIMITĂ. 

DAR DE CE VINE CREDINȚA? 

NU SE ȘTIE. CINE CREDE ȘTIE ÎN CINE ȘI CE CREDE, DAR NU ȘTIE DE CE CREDE. E CIUDAT, DAR E ADEVĂRAT. ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE CRED AU MOTIVE SĂ CREADĂ, DAR NU EI SUNT CEI CARE DAU NAȘTERE CREDINȚEI. CREDINȚA NU ESTE REZULTATUL FINAL AL UNEI SERII DE MOTIVE PENTRU A CREDE, CI, DIMPOTRIVĂ, CREDINȚA ESTE CEA CARE, DUPĂ CE SE NAȘTE, GENEREAZĂ ȘI ELABOREAZĂ PROPRIILE MOTIVE. NU CRED PENTRU CĂ AM MOTIVE SĂ CRED, CI AM MOTIVE SĂ CRED PENTRU CĂ CRED. DAR RAȚIUNEA ULTIMĂ A CREDINȚEI, CEA CARE I-A DAT NAȘTERE, ÎMI SCAPĂ, NU O CUNOSC.

Spuneam că discuția despre credință, în cele din urmă, nu poate fi decât personală. Și așa va fi și în cele ce urmează. Voi expune pe scurt, ca într-o mărturisire, cele trei motive elementare și fundamentale care însoțesc credința mea, fără a putea însă să le explic. Cum am spus, aceste motive sunt argumente, nu demonstrații. Le voi intitula astfel: omul ca întrebare; omul ca creatură; bărbatul din Nazaret.

1. OMUL CA ÎNTREBARE

Una dintre trăsăturile specifice ale omului este aceea de a pune întrebări. Copilul întreabă, întreabă încontinuu, adultul răspunde, dar nu reușește întotdeauna. A deveni adult nu este suficient pentru a avea toate răspunsurile. Dimpotrivă: pe măsură ce cineva avansează în viață, întrebările se înmulțesc și multe rămân fără răspuns. Experiențele de viață nu clarifică lucrurile și, în final, apar mai multe întrebări decât răspunsuri. Chiar și cea mai elementară întrebare dintre toate: Ce este viața? Riscă să rămână fără răspuns. Nu este deloc clar ce este. Nu este clar nici pentru tânărul care încă o are aproape toată în față, nici pentru bătrânul care o are aproape toată în spate. Chiar și după ce ai experimentat-o, nu știi cu siguranță ce este. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că A TRĂI NU ESTE SUFICIENT PENTRU A ÎNȚELEGE CE ESTE VIAȚA. SENSUL VIEȚII NU STĂ ÎN VIAȚA ÎNSĂȘI. RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA: CE ESTE VIAȚA? SE AFLĂ ÎN AFARA VIEȚII, POATE ÎN OM, POATE ÎN ALTĂ PARTE. Același lucru se poate spune și despre om, care nu numai că pune întrebări, ci este el însuși o întrebare. „Ce este omul, că Te gândești la el, Dumnezeule...?” (Psalmul 8, 4) Există multe modalități de a răspunde la această întrebare, dar niciun răspuns nu este exhaustiv. Chiar și în jurul omului există o marjă de mister care rămâne. Ce înseamnă acest lucru? ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ OMUL - ATÂT CA SPECIE UMANĂ, CA COLECTIV, CÂT ȘI CA OM SINGULAR, CA INDIVID - PRIVEȘTE DINCOLO DE SINE. ÎNTREBAREA PE CARE O ARE OMUL ȘI ÎNTREBAREA CARE ESTE OMUL SE REFERĂ LA UN RĂSPUNS CARE NU SE AFLĂ ÎN INTERIORUL LOR, CI ÎN AFARA LOR. Așa cum dacă există o umbră, trebuie să existe o lumină, tot așa, dacă există o întrebare, trebuie să existe un răspuns, dacă există o ghicitoare, trebuie să existe o soluție la ghicitoare. Aici ne-am putea aminti de cuvântul frumos găsit în cartea Eclesiastului, sau Qohelet, unde se spune că Dumnezeu „a făcut fiecare lucru frumos la timpul său; El a pus chiar și gândul veșniciei în inima lor” (3:11). POATE EXISTA GÂNDUL LA ETERNITATE DACĂ NU EXISTĂ ETERNITATE? Pe scurt: există o latură ascunsă a lucrurilor, dimensiunea lor profundă, precum cea cântată de Zarathustra: «Adâncă e lumea, mai adâncă decât gândul zilei!» Adâncă era durerea lui, dar mai adâncă decât durerea lui era bucuria lui! Durerea spune: treci! Dar orice bucurie vrea veșnicie, vrea o veșnicie adâncă, adâncă! „[4] Această dimensiune a adâncului nu este o construcție a minții umane sau o invenție a religiei, este înscrisă în însăși realitate, este o parte din ea, chiar dacă invizibilă. INVIZIBIL NU ÎNSEAMNĂ INEXISTENT. ESTE ADEVĂRUL VIZIBIL? ESTE LIBERTATE? ESTE LOIALITATE, POATE? SAU SERIOZITATE? SAU NEÎNCREDERE? DESIGUR, A SPUNE «DIMENSIUNEA ADÂNCULUI» NU ÎNSEAMNĂ ÎNCĂ DUMNEZEU, CU ATÂT MAI PUȚIN DUMNEZEUL CREDINȚEI CREȘTINE. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ CĂ TOT CEEA CE EXISTĂ SE REFERĂ DINCOLO DE CEEA CE VEDEM DIN EL, LA DIMENSIUNEA SA INVIZIBILĂ, CARE NU ESTE DELOC NEEXPLORATĂ, ȘI CĂ MERITĂ SĂ PĂTRUNDEM ÎN ACEST TERITORIU PENTRU A CĂUTA UN RĂSPUNS LA MARELE MISTER CARE NE ÎNCONJOARĂ.”

2. OMUL CA CREATURĂ

Condiția fundamentală a omului este să fie creat, adică să se nască din alte ființe umane. El poate da naștere altor femei mature, poate genera fii și fiice, dar nu se poate genera pe sine. Își poate lua viața, dar nu și-o poate da sieși. LA ORIGINEA EXISTENȚEI MELE SE AFLĂ O DECIZIE CARE NU ESTE A MEA. EXISTĂ O ORIGINE CARE MĂ PRECEDE, EXISTĂ UN PRINCIPIU, UN ÎNCEPUT CARE NU SUNT EU. „LA ÎNCEPUT” NU SUNT EU, ESTE ALTCINEVA. NU SUNT CREATORUL MEU.

Este ceva sau cineva în fața mea. Dar care este această precedență? Pot răspunde spunând: este procesul evolutiv care se pierde în negura timpului, prin care, de-a lungul a zeci de mii de ani (cel puțin o sută de mii), am trecut prin multe faze evolutive, de la o primată încă neidentificată, dar înrudită cu urangutanul, până la homo erectus, și apoi, de la acesta, până la homo sapiens, și apoi treptat prin etape ulterioare până la bărbatul și femeia pe care le cunoaștem și care suntem. Toate acestea sunt, cel puțin aproximativ, adevărate: ele sunt rodul unui proces evolutiv de cel puțin o sută de mii de ani. Dar acest răspuns lasă deschisă întrebarea: CÂND A ÎNCEPUT UMANITATEA OMULUI? ȘI DE CE? CE A DAT NAȘTERE LA ACEASTA? DE CE, LA UN ANUMIT PUNCT AL LINIEI EVOLUTIVE, ACEA RUDĂ ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI NU A MAI PUTUT FI CONSIDERATĂ URANGUTAN, CI A TREBUIT SĂ FIE CONSIDERATĂ OM? Nu există răspunsuri complete la aceste întrebări. Nu se știu care sunt rădăcinile fenomenului uman. Nu putem explica diferența radicală dintre om și toate celelalte animale. Și este cu adevărat imposibil să explicăm această diversitate pornind de la faptul că omul aparține lumii animale. 

OMUL ESTE, DA, UN ANIMAL, DAR NU APARTENENȚA SA LA LUMEA ANIMALĂ EXPLICĂ UMANITATEA SA. Şi ce dacă? Așadar, explicația Bibliei despre umanitatea omului nu pare atât de nerezonabilă. Aceasta nu este - este de la sine înțeles - o explicație științifică. Ca să fim sinceri, Biblia îl introduce în discurs pe Dumnezeu, care nu este o realitate pe care știința o poate considera „științifică”: poate că înțelepciunea ar putea, dar știința nu. Acum, BIBLIA CREDE, PE BUNĂ DREPTATE SAU PE NEDREPT, CĂ NU POATE EXPLICA OMUL FĂRĂ DUMNEZEU ȘI SUSȚINE CĂ UMANITATEA OMULUI CONSTĂ ÎN „CHIPUL LUI DUMNEZEU”. CITIM ÎN CARTEA GENEZEI: „DUMNEZEU A ZIS: «SĂ FACEM OM DUPĂ CHIPUL NOSTRU, DUPĂ ASEMĂNAREA NOASTRĂ...» ȘI DUMNEZEU A CREAT OMUL DUPĂ CHIPUL SĂU; L-A CREAT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU; «I-A CREAT BĂRBAT ȘI FEMEIE»” (1:26-27). CEEA CE FACE CA RUDA ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI OMUL SĂ FIE CHIPUL LUI DUMNEZEU. ACEST CHIP ESTE CEL CARE FACE CA ANIMALUL UMAN SĂ FIE DIFERIT DE TOATE CELELALTE CREATURI. A FI OM ȘI A FI CHIPUL LUI DUMNEZEU SUNT ACELAȘI LUCRU. CHIPUL LUI DUMNEZEU ESTE UMANITATEA OMULUI. Iată așadar al doilea motiv pentru credință: sunt o creatură care nu s-a creat pe sine; sunt rodul unui lung proces evolutiv care, însă, nu explică originea mea ca om, nu explică umanitatea mea. Se fac multe ipoteze în această privință. Argumentul Bibliei mă convinge: UMANITATEA OMULUI NU SE DEDUCE DIN ANIMALITATEA SA, CI DIN DIVINITATEA SA (A LUI DUMNEZEU). ACEASTĂ DIVINITATE CONȚINE ÎN SINE, DE LA ÎNCEPUT, UMANITATEA: EȘTI OM NU CA FOST URANGUTAN, CI CA IMAGINE A LUI DUMNEZEU.

3. OMUL DIN NAZARET

ISUS ESTE MOTIVUL DECISIV AL CREDINȚEI MELE. «Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; „Unul-născut Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Cred de bunăvoie în Dumnezeul pe care Isus L-a făcut cunoscut, în care El însuși a crezut și despre care a mărturisit prin cuvinte și fapte. 

ȘI CINE ESTE ACEST DUMNEZEU PE CARE ISUS L-A NUMIT „TATĂ” ȘI PE CARE NE-A ÎNVĂȚAT SĂ-L NUMIM „TATĂ”? TRĂSĂTURILE SALE ESENȚIALE SUNT ACESTEA.

- El este un Dumnezeu discret, a cărui prezență este apropiere și secret, un Dumnezeu nespectaculos, astăzi am spune nemediatic, neevident, neinvaziv, care nu se impune, ci cheamă, caută, așteaptă.

- El este un Dumnezeu atent la persoana individuală, nu doar la grup, la oameni, la colectiv. El este un Dumnezeu care observă dacă dintr-o sută de oi lipsește una. Desigur, el este păstorul turmei, dar pentru el asta înseamnă să nu piardă nicio oaie, nici măcar una, și să le cunoască și să le cheme pe nume, una câte una. Un Dumnezeu personal, așadar, nu doar universal, al tuturor, da, ci și al fiecăruia, care îți cunoaște numele (chiar și fără nume de familie) și leagă, prin botez, numele său de trei ori sfânt de al tău.

- El este un Dumnezeu care iartă, care o întreabă pe adultera prinsă în actul de adulter: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” Adulterana a răspuns: „Nimeni, domnule.” Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și nu mai păcătui.” (Ioan 5:10-11) Un Dumnezeu care iartă. NU EXISTĂ TAINĂ MAI MARE ÎN CER SAU PE PĂMÂNT DECÂT IERTAREA PĂCATELOR. ISUS L-A ADUS DIN CER PE PĂMÂNT. Scandalizându-i pe cărturari și farisei, le-a spus multora de pe acest pământ cuvântul pe care numai Dumnezeu are dreptul să-l pronunțe: „Păcatele îți sunt iertate” - gratuit, nemeritat, necondiționat. Dumnezeu iubește păcătoșii și Isus „a murit pentru cei răi” (Romani 5:6) - din vina celor răi, dar în favoarea lor. Aceasta este evanghelia creștină. A crede înseamnă a crede asta.

- El este un Dumnezeu care vindecă trupuri și suflete, indivizi și comunități, de boli, temeri, neîncredere, vinovăție; un Dumnezeu care eliberează de orice fel de robie materială, morală și spirituală; un Dumnezeu care se oprește în fața omului rănit și abătut, se apleacă asupra lui, îi redă încrederea și speranța; un Dumnezeu care face viața să înflorească, redând bucuria și libertatea.

- El este un Dumnezeu incluziv, care îi reintegrează în comunitate pe leproși, pe cei excluși, pe cei excomunicați, pe cei repudiați, conform marelui cuvânt care însoțește acțiunea lui Isus: „Și acesta este fiul lui Avraam” (Lc 19,9); și „Această femeie, care este fiica lui Avraam [...]” (Luca 13:16). Un Dumnezeu non-național, non-tribal, non-rasial, la a cărui masă vor sta oameni din Răsărit și din Apus, din Nord și din Sud, împreună cu Avraam, Isaac și Iacov (Luca 13:29). Dumnezeul creștin nu este filetist, nici etatist, nici elitist. Discursurile „noilor șamani români” despre unicitatea spațiului carpato-danubiano pontic sunt ridicole și fără nici o susținere, nici măcar nelogică. Iar aserțiunea unei credințe „strămoșești” a poporului român mi se pare destul de periculoasă, căci credința noastră vine de la Isus, din Israel, care, din câte știu, nu se află în granițele nici trecute, nici actuale ale țării noastre, străină, am spune mai bine, dar asumată de noi. Numai astfel se poate vorbi de o credință în același Dumnezeu, a tuturor celor care cred, fiecare în felul lui (ortodocși, catolici, evanghelici, etc.). restul este fanatism și suflare de vânt.

- În cele din urmă, El este un Dumnezeu care, deși este „îndurător și plin de har, încet la mânie și plin de bunătate” (Psalmul 103:9), rămâne judecătorul oamenilor și al istoriei. Isus n-a venit să judece lumea, ci să o mântuiască (Ioan 12:46). Dar Dumnezeu judecă inimile și viețile fiecăruia. Viața noastră este ceva pentru care trebuie să dăm socoteală Celui care ne-a dat-o. Dar când va veni judecata, vor fi multe surprize: „Mulți dintâi vor fi pe urmă, și mulți dintâi vor fi pe urmă” (Matei 19:30). Există cei care se credeau nevinovați și, în schimb, se consideră vinovați (Matei 25,41-46), și există cei care credeau că și-au ajutat doar aproapele aflat în nevoie să-și trăiască viața pământească și, în schimb, fără să știe, au câștigat viața veșnică (Matei 25,34-40). Multe surprize, așadar. Există un „premiu”, despre care Isus vorbește de mai multe ori (Matei 5,12; 6,1; 10,41; Marcu 9,41), și există o „răsplată” (Matei 6,4). Nu că viața creștină ar fi o afacere, un do ut des, calcule. Oricine ar raționa în acest fel ar demonstra că nu înțelege nimic despre creștinism. Dar Dumnezeu este generos, acesta este adevărul. Și există și o compensație: „Oricine a lăsat case sau frați sau surori [...] pentru Numele Meu va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 29-30). Și această compensație îi va viza și pe cei care nu și-au avut partea lor de viață, afecțiune, satisfacție, fericire pe acest pământ.

Iată, în termeni generali, Dumnezeul pe care Isus ni l-a făcut cunoscut, în care a crezut și pentru care a trăit. Credința creștină înseamnă a crede împreună cu Isus și, asemenea lui Isus, în acest Dumnezeu.

Concluzie

Revin la motivația titlului acestei umile reflecții, anume REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ. A sosit timpul – cred- să ieșim din letargia unei credințe intimist și emoțional trăite și, în fața asaltului asupra ei, din partea deseori a celor botezați, care vorbesc de Dumnezeu fără Dumnezeu, să intrăm în lupta împotriva acestei situații, practicând rezistența prin credință, asumată, întrupată, trăită și mărturisită.

„Sine dominico (fide) non possumus”, spuneau creștinii din Bitinia celor care le cereau răspuns despre rațiunile speranței/credinței lor (sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi calomniaţi să fie ruşinaţi cei care bârfesc purtarea voastră bună în Cristos. Căci este mai bine să suferiţi făcând binele, dacă aşa vrea Dumnezeu, decât făcând răul. 1Pt 3, 14-17 ), iar marele Papă Pius al IX-lea în răspunsul dat împăratului Napoleon al III-lea, a spus răspicat NON POSSUMUS NON LOQUI. Așa închei și eu: Non debemus, non possumus, non volumus, pe urmele apostolilor, care au spus și ei: „οὐ δυνάμεθα γὰρ ἡμεῖς ἃ εἴδαμεν καὶ ἠκούσαμεν μὴ λαλεῖν” (Fap, 4, 20), pentru că mulți neaveniți se folosesc de Dumnezeu pentru a-și satisface propriile megalomanii. 

Nu ne putem trăi credința în mod samizdatesc. Nu avem voie. Spune Mântuitorul: „ Atunci unii farisei din mulţime i-au spus: „Învăţătorule, mustră-ţi discipolii!”. Dar el le-a răspuns: „Vă spun: DACĂ ACEŞTIA VOR TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE”. Când s-a apropiat, văzând cetatea, [Isus] a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta [calea] spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.Căci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi te vor asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale” (Lc 19, 39-44).


NOTE

[1] Martin BUBER, L'eclissi di Dio. Considerazioni sul rapporto tra religione e filoso¬fia, Mondadori, Milano, 1990, p. 21.

[2] Dietrich BONHOEFFER, Lettere a un amico, Bompiani, Milano, 1969, p. 105.

[3] Martin BUBER, op. cit. [Nota 1], p. 23.

[4] Friedrich NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, Mursia, Milano, 1965, p. 280.

(Paolo Ricca, Le ragioni della fede, Claudiana 2010, pp. 5-16)



vineri, 14 februarie 2025

GÂND LA 14 FEBRUARIE 2025

«TE-AM PUS CA LUMINĂ A NEAMURILOR, CA SĂ DUCI MÂNTUIREA PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI»". Auzind aceasta, păgânii s-au bucurat şi au glorificat cuvântul Domnului, iar cei care fuseseră hotărâţi pentru viaţa veşnică au crezut. Cuvântul Domnului s-a răspândit prin tot ţinutul (Fap 13, 47-49).

Lumină eu? Da, tu! Pentru că orice început al meu își are începutul acolo. 

Nu ai citit ce-am făcut în prima dimineață, dis de dimineață? Citește: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Gen 1, 1-5).

Orice început, părinte, frate și soră, trebuie să aibă înaintea lui lumina. De altfel, ce-i de mirare? Care e primul lucru pe care-l faci când te trezești? Deschizi ochii (chiar dacă mai greu!), ca să vezi lumina! 

Care e al doilea lucru? Aprinzi lumina de la bec!, poate dai drumul la televizor, nu numai să asculți ceva, ci ca să fie și mai mare lumină în casă? 

Care e al treilea lucru pe care-l faci? Începi să faci lumină în capul tău neorânduit și pustiu, și încă în întuneric, și te gândești cum și ce trebuie să faci în acea zi! Ieși afară și, după ce ai descuiat mașina, după ce ai răsucit cheia în contact, primul lucru pe care-l faci e să aprinzi lumina de la faruri. Și tot așa, cât e ziua de lungă, ești lumină, mergi în lumină, faci lumină în viața celor pe care-i întâlnești, și te rogi ca lumina semănată de-a lungul întregii zile să nu se stingă nici din viața ta, nici în cea a semenilor tăi. 

Care e cel din urmă lucru al zilei? Stingi lumina materială, și o aprinzi pe cea veșnică, ca îngerii să te poată veghea în odihna nopții, legănându-te în fața Oștirilor cerești. 

Cum își însemnează lumea eroii? Așezându-le pe cap o coroană de lauri verzi! Cum își însemnează Biserica sfinții? Punând în spatele capului lor o aureolă, adică un nimb de lumină. Așa îi recunoaștem pe sfinții noștri, lumini spre luminarea neamurilor, până la sfârșitul veacurilor. 

Lumină vor fi pentru tine, astăzi, Sfinții Ciril, Metodiu, Valentin, fiecare în felul său! Iar tu, nimic altceva decât lumină, în felul tău, original nu fotocopie, nici ciornă a ta. Prezintă-te așa cum ești astăzi, și nu ciorna visurilor tale ireale. Năzuiește să fii o lumină mai strălucitoare, și roagă-l pe Domnul să-ți fie energie. 

Fii ceea ce te-am pus să fii (Eu, nu tu!): LUMINĂ, MIEL, PACE

Pentru azi ajunge dacă vei reuși să fii LUMINĂ DIN LUMINĂ. 

Vrei să contempli un chip devenit LUMINĂ? Privește-l pe Fericitul Vladimir Ghica. Poate îți dorești și tu să devii ca el. Și roagă-l, pentru că sigur va mijloci pentru tine Lumina fără de-nserare.


luni, 10 februarie 2025

Nu arunc nimic, Isuse!

GÂND LA 9 FEBRUARIE 2025


EVANGHELIA

Părăsind toate, l-au urmat pe el.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 5,1-11

În acel timp, pe când mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, 2 a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. 3 Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. 4 Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: "ÎNAINTEAZĂ ÎN LARG ŞI ARUNCAŢI-VĂ NĂVOADELE PENTRU PESCUIT!" 5 RĂSPUNZÂND, SIMON I-A SPUS: "ÎNVĂŢĂTORULE, TOATĂ NOAPTEA NE-AM CHINUIT, DAR NU AM PRINS NIMIC. ÎNSĂ LA CUVÂNTUL TĂU, VOI ARUNCA NĂVOADELE". 6 Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. 7 Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. 8 Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: "Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!" 9 Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, 10 la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: "Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!" 11 După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus.


Nă!, nu le arunc!. Chiar mă iei de fraier! Eu până nu văd, nu cred! Trebuie eu mai întâi să înțeleg, și să te cercetez, ca să nu mă înșeli! Adică ești tu mai deștept decât mine, eu, pescar experimentat? Poți să spui de câte ori vrei, că n-o să mă las înșelat. Să râdă după aia lumea de mine? 

Petru, fii serios! Aruncă odată năvodul ăla! Nu fii îndărătnic! Aruncă pe cuvântul meu, și-o să vezi că vei prinde pește pentru tot satul. Dar nu fă cum ai făcut astă noapte, ci aruncă-le departe, în larg, până o să s-agațe-n Rai. Acolo-s peștii buni. Aici, la mal, unde încercai tu să pescuiești, n-o să prinzi nici un păcătos de pește, numa slăbături și broaște râioase o să prinzi. Aruncă mai întâi, și-apoi vei vedea cum Raiui plin de pește bun. În largul Raiului, Petre să arunci, lângă buricul tău, centrul lumii n-o să găsești decât rapăn și mizerie.  


Iertare, Doamne, că-s atât de căpos. Nu înțelegeam! Dar acu m-ai convins, și-o să arunc năvoadele toate, nu numa până-n Rai, ci chiar și-n Purgator, să scot și de-acolo niște pește care-așteaptă. Să vii să mă ajuți, și să te minunezi cu mine! 

La cuvântul tău, Doamne, năvoadele lumii se umplu. La cuvântul nostru numa buruieni și apă acră-n năvod.   


sâmbătă, 1 februarie 2025

Să trecem pe țărmul celălalt!

GÂND LA 1 FEBRUARIE 2025


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,35-41

În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: "Să trecem pe ţărmul celălalt!" Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!" Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: "Cine este oare acesta că şi vântul şi marea îl ascultă?"


Să trecem pe țărmul celălalt! 

1) Evanghelia de azi ne invită să ne convertim. Să trecem încă odată de pe țărmul nostru pe cel al Domnului și al fratelui nostru. De câte ori , lăsându-ne furați de această lume, preferăm să ne așezăm pe țărmurile vieții noastre, ucigând visele și dorințele noastre cele mai profunde, și lăsând garda jos, nu mai îndrăznim să privim spre celălalt țărm, unde Cristos ne așteaptă! 


Să trecem pe țărm celălalt! 

2) Evanghelia ne invită la curaj. Țărmul nostru mai poate indica ca suntem aproape de convertire, dar pe ultima sută de metri ne speriem și renunțăm să facem pasul decisiv, ca un atlet care, din cauza fricii sau epuizării se oprește și renunță cu câțiva metri înainte să atingă linia finală. Ne așezăm și spunem: „Oricum strugurii sunt acri”. „Nu merită să mă întind”, ori „merge și-așa”. 

Nu mai merge și-așa. Nu mai trebuie să meargă și-așa! Ce ne lipsește? Speranța supranaturală, altoită pe Cristos. Suntem pelerini ai speranței, chiriași pe acest țărm, cetățeni ai celuilalt. Să trecem grabnic pe țărmul celălalt. 

Să trecem pe țărmul celălalt!

3) Fragmentul evanghelic mai poate indica invitația de a face un salt de calitate, trecând de pe țărmul bun pe care suntem spre unul și mai bun. Să nu ne mulțumim cu prazul și roșcovele de pe acest țărm, ci să năzuim spre masa bogată, întinsă pe celălalt țărm de Bunul Dumnezeu. Curaj, eu am învins lumea!


vineri, 31 ianuarie 2025

PREOTUL SI SFINTENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 


sâmbătă, 28 decembrie 2024

GÂND LA SĂRBĂTOAREA SF. APOSTOL IOAN, 27 decembrie 2024



Și a fost seara, și a fost ziua, a treia zi a Crăciunului. Mai sunt încă cinci. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.



Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 1,1-4

Preaiubiţilor, ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii - căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat -, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos. Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină.


EVANGHELIA

Celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 20,1a.2-8

În prima zi a săptămânii, Maria Magdalena a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol, care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut.


Forțând puțin nota, am putea observa o particularitate a lecturilor de astăzi. Prima ne vorbește de nașterea lui Isus, a doua de moartea lui. În mijloc viața în acțiune și în toată splendoarea ei, subliniată de cuvintele: am văzut, am auzit, iar acum vă vestim și vouă, ca să aveți comuniune cu noi”, și „a intrat și celălalt discipol. A văzut și a crezut”. 

Așadar, „comuniune și credință”, am putea numi această zi. Ce înseamnă cuvântul „comuniune”? Înseamnă împărtășirea vieții cu Dumnezeu și cu celelalte persoane, iar această împărtășire este un semn distinctiv al creștinilor (1In 1, 3; 1, 7; 2Cor 13, 13). Este exact ceea ce spune Sf. Ioan în prima lectură: „dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Ioan nu povestește, nu relatează, ca un jurnalist sau un videoreporter de la vreo televiziune, el dă mărturie, el vestește viața, și nu orice fel de viață, dar viața veșnică pe care nu numai că a văzut-o și a auzit-o, ci a și privit-o și a pipăit-o. am putea face și o interpretare spirituală a acestui text, dar cred că este mai potrivit să spunem că Ioan a făcut o experiență senzorială și tactilă, așa cum face unul fiecare dintre noi când vede unul revărsat pe o canapea, și care în precedență nu răspunsese apelului nostru. Mergem, punem două degete la venele din jurul gâtului lui (sau la cele ale mâinii) și, după câteva clipe conchidem, bucuroși sau triști, în funcție de rezultat: trăiește; ori e mort. 

Dar una e să ai puls, alta e să ai viață, ca să nu mai zic viață veșnică. Căci nu totdeauna pulsul indică și faptul că unul sau altul, care se mișcă pe drum are și viață. Oare nu spunem chiar noi când vedem pe vreunul că vorbește de parcă-i pare rău că a deschis gura că „e fără viață, fără vlagă”. Poți foarte bine să respiri și fără a avea viață în tine, iar riscul este mare mai ales în aceste zile în care, de atâtea sărbători am obosit, și ne mișcăm ca roboții, așteptând să treacă, după ce atât ne-am pregătit pentru ele. 

Trebuie că Ioan să fi trăit o experiență puternică în momentul în care „a văzut Viața”, căci prea vorbește cu pathos despre ea, ținând cont că el scrie această scrisoare la o distanță de câteva zeci de ani de la evenimentul care i-a schimbat viața. Ioan nu era obosit nici după atâția ani, și vorbea, și scria cu plăcere despre Viața care-i intrase în trup și – după o frumoasă tradiție, chiar și atunci când nu mai putea face mare lucru, bătrân și cu ochii stinși, fiind asaltat de ucenici ai lui Cristos și întrebat: „și ce-a mai zis Isus, povestește-ne, te rugăm?, Ioan murmura, până și-a închis ochii: Isus a mai zis: iubiți-vă, iubiți-vă. Iar un altul îl întreba: „și ce-a mai zis Isus, el răspundea cu și mai mare bucurie: „iubiți-vă, iubiți-vă”, până s-a stins.       


GÂND LA A DOUA ZI DE CRĂCIUN, SF. ȘTEFAN, 26 decembrie


Și a fost seara, și a fost ziua, a doua zi a Crăciunului. Mai sunt încă șase. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.


„În timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!"


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,17-22

În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: "Fiţi atenţi la oameni, pentru că vă vor da pe mâna sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor! Şi veţi fi duşi, din cauza mea, înaintea guvernanţilor şi a regilor ca mărturie înaintea lor şi a păgânilor. Când veţi fi daţi pe mâna lor, nu vă preocupaţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiţi, pentru că nu sunteţi voi cei care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbeşte în voi! Frate pe frate va da la moarte şi tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu. Însă CINE VA RĂMÂNE STATORNIC PÂNĂ LA SFÂRŞIT, ACELA VA FI MÂNTUIT".

Acesta este Sf. Ștefan care „în timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: "Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!". 

De unde atâta putere și înțelepciune Sf. Ștefan? De la Cel în care mi-am pus speranța, de la Cristos, cel în care toată viața am crezut și pe care l-am slujit. 

El mi-a spus în momentul botezului: Ștefan, când vei fi dat pe mâna lor, să nu te preocupi cum sau ce vei vorbi, căci ți se va da în ceasul acela ce să vorbești, pentru că nu ești tu cel care vei vorbi, ci Duhul Tatălui tău este cel care vorbeşte în tine! De la El, așadar am avut puterea să mă opun urii și să răspund cu iubire. Chiar în timp ce mă loveau cu pietre mi-am amintit de aceste cuvinte, care răsunau în urechile mele și mă făceau să rezist. Și, în timp ce cădeam jos, și-mi venea să spun: gata, ajunge, spun ce vreți voi, numai nu mă omorâți, pentru că mă așteaptă copilașii mei acasă, un alt cuvânt pe care-l auzisem de atâtea ori, dar nu-l băgasem în seamă neapărat, a răsunat în urechile mele: Ștefan, numai CINE VA RĂMÂNE STATORNIC PÂNĂ LA SFÂRŞIT, ACELA VA FI MÂNTUIT. 

Da!, statornic în cele bune, până la sfârșit, nu cătrănit și împietrit în cele rele. Numai așa te vei mântui. 

După cum vezi, numai cu ajutorul lui am reușit să fiu credincios până la sfârșit, căci învățătura Lui mi-a dat atâta putere încât aș fi rezistat oricărei persecuții s-ar fi revărsat asupra mea. Și încă un lucru care m-a făcut să nu fiu un al doilea Iuda: cuvântul său, da, a fost pentru mine combustibilul care m-a făcut să trec prin foc și sabie, și să nu cedez urii, dar exemplul său m-a întărit și mai mult, pentru că știam că și El, în momentul în care-l ucideau, în numele adevărului, a făcut la fel, adică n-a dat înapoi în momentul suprem. Totdeauna mi-am dorit să fiu primul, evident, în sfințenie, și am reușit. Sunt primul martir, dar aș fi putut fi foarte bine, dacă eram laș, al doilea Iuda. Tu crezi că n-ai putea fi primul sfânt din neamul tău, sau poate din parohia ta, din clasa ta, din seria ta de preoție? 

De la El am învățat să nu dau înapoi, să nu cobor de pe barcă, nici de pe cruce, orice mi s-ar fi întâmplat. 

Mă întrebi dacă și tu ai putea face la fel ca mine? Cu siguranță, dacă vei lăsa ca Isus să se nască în tine, dacă vei trăi din Cuvântul meu, făcând să tacă cuvântul tău și toată pălăvrăgeala lumii. Și tu ești capabil de sfințenie și de martiriu, dar nu aștepta ca Răul extrem să se năpustească asupra ta. Începe să-ți trăiești martiriul de fiecare zi, în lucrurile mici, de exemplu evitând chiar și minciunile mici, micile furtișaguri, păcatele pe care voi le numiți lesne iertătoare, bârfele inocente, care, ziceți voi, dacă nu fac bine, nici rău nu fac. 

Mai ai îndoială că nu vei reuși? Vrei să-ți spun câți ca mine sunt din țara ta aici, sfinți și martiri, care au avut curajul să înfrunte ciuma comunistă? Vrei să ți-i înșir pe nume? De Fericitul Ieremia cred că ai auzit, primul, ca și mine, din țara ta; de martira curăției, Fericita Veronica, și ea prima tânără femeie româncă beatificată, de Venerabilul frate franciscan Martin Benedict, de Fericiții episcopi Bogdanfy, Scheffler, și apoi de Ghica, Durcovici, de Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu, toți primii din diecezele lor. Și-apoi de Venerabilul episcop Marton Aron, ultimul sosit acum câteva zile, ai auzit? Deja 15 până acum, și mai urmează și alții. Numai ți-i amintesc, poate prinzi și tu curaj. E vorba de Rafila Găluț, de la Lugoj, de preotul franciscan Anton Demeter, de călugării bazilitani Mihai Neamțu și Leon Manu, de sora Maria Sofia, de preotul Dumitru Sandu Matei din Dieceza de Iași. Crezi că numele tău n-ar sta bine în această listă? Să știi că ei te cunosc pe nume, și se roagă pentru tine, chiar și fără să o ceri. Cere-le și tu mijlocirea, și sigur o să te asculte. 

Nu-ți spun ca să mă laud, dar rețeta mea a fost asta, și numai așa, cred eu am reușit să rezist capului diavolilor, care-mi sugera, în momentul torturii, să dau mâna cu el. În fond, Ștefan, nu te gândești tu la copilașii tăi, care o să rămână orfani. Lasă de la tine și dă-te cu dușmanul. Nu fii încăpățânat în adevărul tău. Lasă, și o să veți că o să-ți fie bine și la noi. Nu știi că adevărul stă la mijloc, adică nici la tine, nici la noi?, nu știi că „capul plecat sabia nu-l taie”? Fii ca noi, și-a-i să vezi că-ți va fi bine! Și dacă îl superi pe Dumnezeul tău care-i baiul? N-o spus El că te va ierta? Na!, acum să te ierte. Curaj, dă-mi mâna și nu fi habotnic în adevărul tău. 

Nu!, nu vreau, și niciodată nu voi da mâna cu tine, nici nu-mi voi întinde mâna în blidul tău, căci mâncarea ta este otrăvită. 

Ia acum aceste cuvinte ale lui Cristos, și îndeasă-le în inima ta: „cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit”, și, ori de câte ori vei fi ispitit să cedezi, pune-le în fața ochilor tăi, și vei reuși. Iar dacă vei face așa, vei da viață unui alt cuvânt al Mântuitorului tău: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mai mari. Şi cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit şi în cele mai mari. Deci, dacă voi nu aţi fost credincioşi cu mamóna nedreaptă, cine vă va încredinţa adevărata bogăţie? Şi dacă nu aţi fost credincioşi cu avuţia străină, cine v-o va da pe a voastră? Niciun servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamónei” (Lc 15, 10-13). 

Îți promit eu că o să mijlocesc pentru tine har de la Bunul Dumnezeu. 

Sf. Ștefan, roagă-te pentru noi!, și Crăciun frumos să ai împreună cu Pruncul Isus, și îngerii Domnului, și transmite, te rog, salutările mele sfinților martiri ajunși acolo din România.


GÂND LA SOLEMNITATEA NAȘTERII LUI CRISTOS, 25 decembrie 2024



Și a fost seara, și a fost ziua, prima zi a Crăciunului. Mai sunt încă șapte. Să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, pentru că Fiu ni s-a dat, și numele lui este Emanuel.


„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat –, ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său, Isus Cristos”.

Permiteți-mi să încep predica din această zi sfântă cu o întâmplare a unui oarecare. Împleticit la vorbă și întârziat de când se știa, un om, s-a îmbolnăvit. Nu mai putea respira, și, mai grav, nu mai simțea nici un miros. După ce s-a tratat băbește o vreme, a decis să meargă la un medic, care i-a spus că are un virus și că, numai cu ceai de rostopască nu se va vindeca niciodată. I-a dat niște antibiotice și în câteva zile a fost pe picioare. Se bucura și se mai bucură încă, mai ales acum de sărbători, de toate parfumurile bucatelor și ale fructelor. 

De ce am început cu această întâmplare? Pentru că zilele trecute, punând mâna să citesc ceva din Biblie privitor la Crăciun, ochii mi-au căzut pe textul din prima scrisoare a lui Ioan, care spune: „Ceea ce era de la început, ceea ce urechile noastre au auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii – căci viaţa s-a arătat: noi am văzut şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică ce era la Tatăl şi care ni s-a arătat”. Și mi-am spus: a trăit și acel om o experiență frumoasă, asemănătoare cu a lui Ioan care, văzându-l pe prunc, spune el că a văzut, a auzit și a pipăit viața în acea minune de copil. Și mi-a venit în minte să merg la Kaufland, să fac predica acolo, în zona rafturilor cu vin. În veci și de-a pururi nu mi-ar fi trecut prin cap că o să fac o predică într-un supermarket, la Kaufland. 

Am luat o sticlă și am citit: „arome bogate și senzuale, care aduc aminte de fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie, dobândite în timpul maturării în butoaie de stejar. Evident, aceasta a fost experiența somelierului care a degustat acel vin. Dar ia să ne gândim noi, dacă dăm același vin la zece persoane, ce se întâmplă? 

Dacă-i dai unui olimpic într-ale băuturii un pahar de vin, ăla ce vede? Nu vede nimic, pentru că deja l-a băut. Nu stă el să miroasă vinul. Dar dacă-i dai paharul unui somelier, o să-l vezi pe acesta cum apucă paharul de jos, de la picior, îl leagănă ușor, îl miroasă, îl descântă, gustă câteva grame, și-l învârte în gură, sus și jos, și apoi începe să spună ceea ce am citit mai înainte. Dar de unde, ne întrebăm, acest somelier, a reușit să vadă în acel lichid roșu „fructe de pădure (cireșe sălbatice și coacăze), ciocolată amăruie, esențe de lemn dulce și vanilie”? Auzi tu, esențe de scândură dulce, cireșe într-un pahar de vin!, Nu-i oare vreun bolund? 

Trecând acum la lucruri mai serioase, m-am întrebat și eu: Cum de Ioan, văzând un prunc, a văzut viața? Era vreun medium, vreun sentimentalist ori un șarlatan? Cum de Irod a văzut în pruncul acela, în Isus, un pericol public și un pretendent la tronul său de dictator pe viață? Cum de profetesa Ana și bătrânul Simeon au văzut Domn și Dumnezeu? Cum de magii au văzut un Dumnezeu în acel prunc neajutorat? 

Și mă întrebam: Noi, azi, ce vedem când vedem un prunc în iesle? Ce auzim când auzim un prunc gângurind în iesle? Ce mirosim când mirosim? Ce pipăim când pipăim pruncul? Reușim noi să vedem, chiar și în statuetele astea de ghips un prunc Dumnezeu?, reușim să vedem viața? Reușim să pipăim viața? 

Am putea să luăm un copil oarecare de aici și să-l privim. Este evident că fiecare va vedea ce vrea și poate să vadă (în funcție și de meseria pe care o are): mama va vedea o scumpete de copil, făt frumosul lumii; tata o victorie; frățiorul încă o jucărie, medicul un viitor pacient, primarul un viitor contribuabil, vecinul o nouă sursă de gălăgie. Dar sunt și din aceia care ar putea vedea o problemă, o altă gură de hrănit, un viitor infractor, o lepră; alții, de ce nu, un Einstein, un preoțel sau măicuță, un Hagi sau un Ștefan Hrușcă.

Reîntorcându-ne iarăși la noi, la sărbătoarea noastră, noi reușim să vedem, să pipăim, și să mirosim, de ce nu, în Pruncul aici de față un Dumnezeu Om? Și dacă nu, ne întrebăm, oare cum a reușit Ioan și atâția alții după el, să vadă viața? Nu cred că le-a fost nici lor ușor, așa cum nu ne este nici nouă, pentru că aici e vorba de ceva mare. 

Știți ce trebuie să facem ca să reușim – sper – să-l vedem pe Dumnezeu? Să activăm al șaselea simț (pe lângă cele cinci, deja consacrate: văzul; auzul; mirosul; gustul; pipăitul), care este cel al credinței (LG I, 12). Cam așa cum mama are simțul maternității, recunoscând hainele copilului, chiar de mai sunt o mie amestecate cu ale lui. Atunci – sper – în liniștea inimii noastre și în cea a semenilor noștri, îl vom putea vedea pe Prunc. Iar aici nu e vorba de autosugestie, ci de credință, folosindu-ne de ochii noștri, de urechile noastre, de gura, de mâinile și de picioarele noastre. 

Știu, e nevoie de multă credință. Dar o avem și pe asta, pentru că Dumnezeu a turnat în noi credință cu carul, credința lui Abraham, al lui David și al lui Israel, nu aia clamată peste tot de „tradițională și de strămoșească”, de pe muntele Bucegi. Cred că ne este clar că strămoșii noștri au fost henoteiști (adorau un singur Dumnezeu, dar nu îi excludeau pe ceilalți, ai altor popoare), nu creștini. Numai mărturisind încă o dată credința noastră în Dumnezeul lui Israel, îl vom putea recunoaște pe Pruncul Isus, Om și Dumnezeu. Restul este minte bolnavă, înșelăciune și vânare de vânt. Iar în cazul în care simțul credinței nu mai funcționează (ca unul care este răcit și nu mai simte nimic), să facem în așa fel ca să-l retrezim și să-l vindecăm. 

Să nu facem în nici un caz așa cum a făcut marele filosof Emil Cioran, care a spus: „L-am căutat pe Dumnezeu toată viața, dar am făcut tot posibilul ca să nu-l găsesc). 

Ceea ce cred în acest moment este că, fără activarea simțului credinței, nu vom vedea nimic în această sărbătoare, cel mult, poate, vederea unui prunc oarecare, urmat de exclamația nesăbuitului din evanghelie care – am spune azi – după ce tot Adventul a alergat și a cumpărat totul pentru Crăciun, s-a așezat satisfăcut și a spus: „suflete al meu, ai adunat bunuri suficiente pentru această sărbătoare. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te” (Lc 12, 19). Răspunsul Domnului îl știm cu toții. Să cerem, așadar, harul credinței, iar dacă-l avem, să-i mulțumim Domnului. 

Spune evanghelia zilei: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har”.

„Har peste har” am primit sau, cum spunea evanghelia de aseară: „un fiu ni s-a dat”. „Astăzi ni s-a născut Mântuitorul”, vor repeta până la săturare textele liturgice. Acum îl avem în casă, dorit nedorit; am devenit părinți, vrednici nevrednici cum suntem. Și Dumnezeu nu „ni l-a dat” ca nepoțeii care sunt duși de părinți în vacanță la bunici, ci pe termen nelimitat. Cum îl vom crește? Tot anul, nu până pe 6 ianuarie. Iar dacă vom avea curajul să-l primim, să știm că vin zile grele (fuga în Egipt, neînțelegerile, persecuția...). Nu vom avea zile ușoare cu un astfel de Prunc. Așa-mi amintesc că-i profețea Mariei bătrânul Simeon. Zile grele, dar frumoase. 

Și un ultim lucru pe care aș vrea să-l facem în aceste zile: să trăim această sărbătoare împreună, nu unul lângă altul (adică cu telefoanele pe silențios și, dacă este posibil, fără să fie duse la masă). Va fi foarte greu, dar nu imposibil. Amin. 

Crăciun frumos să aveți cu toții!



luni, 29 aprilie 2024

Un material excelent de citit, de meditat și de trăit, și ca pregătire pentru Solemnitatea Rusaliilor

DIALOGUL SFÂNTULUI SERAFIM CU N. A. MOTOVILOV

DESPRE DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT


Era joi. Ziua era posomorâtă. Zăpada se aşternuse cam de 20 de centimetri pe pământ şi fulgi mari de zăpadă cădeau din abundenţă din cer când părintele Serafim a început conversaţia sa cu mine pe un câmp de lângă sihăstria lui din apropiere, în partea opusă râului Sarovka, la poalele dealului care coboară în pantă spre malul râului. îmi spuse să mă aşez pe trunchiul unui copac pe care tocmai îl doborâse, şi el însuşi se aşeză pe vine în faţa mea. Domnul mi-a descoperit, spuse marele bătrân, faptul că în copilăria ta ai avut marea dorinţă de a afla scopul vieţii noastre creştine şi că tu mereu ai întrebat numeroase persoane de mare ţinută duhovnicească despre acest lucru. Trebuie să spun aici că de la vârsta de 12 ani acest gând mă preocupase mereu. De fapt, cercetasem o mulţime de clerici cu privire la aceasta, dar răspunsurile lor nu-mi dăduseră nici o satisfacţie. Acest lucru nu-i era recunoscut bătrânului. 

Dar nimeni, continuă părintele Serafim, nu ţi-a dat un răspuns exact. Ei ţi-au spus: «Mergi la Biserică, roagă-te la Dumnezeu, păstrează poruncile lui Dumnezeu, fă binele - acesta este scopul vieţii creştine». Unii au fost chiar indignaţi de faptul că eşti preocupat de curiozităţi profane şi îţi spuneau: «Nu căuta lucruri care te depăşesc». Dar aceştia nu vorbeau după cum se cuvenea. Iar acum, bietul Serafim îţi va explica în ce constă cu adevărat acest scop. Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. 

Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doarmijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh. Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte" (Luca 11: 23). O faptă bună nu poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: "în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El" (Fapte 10: 35). 


După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de Dumnezeu şi a spus: «Trimite bărbaţi la lope, la Simon tăbăcarul; acolo îl vei afla pe Petru, iar el îţi va spune cuvintele vieţii celei veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi mântui» Astfel, Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca răsplată pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul oferă mijloacele de a le face vii (Evr. 6:1). Stă în puterea omului să le facă vii sau nu. De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: "Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră" (Ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură de atenţia lui Dumnezeu pentru faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute în numele lui Hristos, şi apoi crede în El, astfel de fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credinţa în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele său nu are nici un folos. Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepţia când el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să fie, dar şi în această viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. în plus, aşa cum se spune: "Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui" (Ioan 3: 34-35). 

Asta este, excelenţă. În dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel al vieţii noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi alte virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu. "Ce înţelegi dumneata prin dobândire?" l-am întrebat eu pe părintele Serafim. "Nu înţeleg întru totul aceasta". Dobândirea este acelaşi lucru cu a obţine ceva, răspunse el. Înţelegi, desigur, ce înseamnă să dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact acelaşi lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, excelenţă, a dobândi. Scopul vieţii oamenilor lumeşti obişnuiţi este de a dobândi sau de a face bani, iar pentru nobilime înseamnă în plus de a primi onoruri, distincţii şi alte răsplătiri pentru serviciile aduse de ei guvernului. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un lucru de o importanţă capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este dobândit aproape în aceleaşi moduri ca şi capitalul monetar social şi politic. 

Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos compară viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ El o numeşte neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi veni" (Lc. 19: 13) "răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt" (Efes. 5: 16). Adică, fă în aşa fel încât să capeţi binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele lui Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. "În parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeţi şi vă cumpăraţi în piaţă». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra". Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte semnifică lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, chiar dacă neînţelepte? Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare îngerească şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor duhovnicească ele presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea virtuţilor. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin dacă dobândeau prin aceasta harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de vieţuire bazate doar pe facerea binelui fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite în cărţile patristice: «Există un alt mod de viaţă care este socotit bun la început, dar ei sfârşeşte în fundul iadului». Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune despre astfel de fecioare: «Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul că noi suntem influenţaţi de trei voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voinţă umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. » 

Cea de-a doua, propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata patimile, sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu ne îngrijim de harul care este dobândit prin-lucrarea binelui. Dar cea dintâi, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem aşa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuţii, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi iluminat mistic de către Unitatea Treimică». 

Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte care putea să ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la miezul nopţii şi puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu El. Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă să cumpere untdelemn atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce la timp, căci uşa era deja încuiată. Piaţa este viaţa noastră; uşa cămării de nuntă care a fost închisă şi care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine; untdelemnul nu reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă sufletele de la o stare la alta - adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, din grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele mute şi fiarele sălbatice) într-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre. Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră, adică neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, atunci când Dumnezeu spune: "Iată, stau la uşă şi bat" (Apoc. 3: 20), înţelegând prin "uşă" cursul vieţii noastre, uşă care nu a fost încă închisă de către moarte! 

0, cât de mult aş dori, excelenţă, ca în această viaţă să te poţi afla mereu în Duhul lui Dumnezeu «În ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice Domnul. Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile acestui veac! Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Marcu 14: 38), adică să nu cumva să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ea ne este întotdeauna la îndemână, ca să spunem aşa, ca un instrument de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti nici unul, sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina violenţei vicleşugurilor vrăşmaşului cărora nu le poţi face faţă din pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o face. Acest lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii. Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, drepţi sau păcătoşi. Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii chiar şi în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie. Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată după săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei şi cu tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire şi în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i fiul, o, Doamne!». Iar Domnul l-a înviat. Vezi, excelenţă! Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de darurile Sfântului Său Duh. Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală "că vom fi răpiţi... în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh" (I Tesal. 4: 17). "Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă" (Mc. 13: 26) "pentru a judeca viii şi morţii" (l Pet. 4: 5) şi "va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Matei 16: 27). 

Excelenţa voastră binevoieşte să creadă că e o mare fericire de a discuta cu bietul Serafim, crezând că el nu e lipsit de harul Domnului. Ce să spunem noi atunci de Domnul însuşi, izvorul nesecat al tuturor binecuvântărilor, atât cereşti cât şi pământeşti? Cu adevărat, în rugăciune putem vorbi cu El, cel plin de iubire şi de viaţă dătătorul Dumnezeu şi Mântuitor însuşi. Dar chiar şi aici noi trebuie să ne rugăm doar până când Dumnezeu Duhul Sfânt pogoară asupra noastră cu harul Său în măsura pe care numai El o ştie. Şi atunci când El binevoieşte să ne viziteze, noi trebuie să ne oprim rugăciunea. De ce să ne mai rugăm atunci către El: «Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre», atunci când El deja a venit la noi să ne mântuiască pe cei ce ne-am încredinţat Lui şi cu adevărat chemăm Numele Său cel Sfânt, ca plini de smerenie şi dragoste să-L putem primi pe El, Mângâietorul, în casele sufletelor noastre, ale celor ce înfometăm şi însetăm după venirea Lui. îţi voi explica aceasta, excelenţei tale, printr-un exemplu. închipuieşte-ţi că m-ai invitat să-ţi fac o vizită şi că la invitaţia ta eu vin ca să discut cu tine. Dar tu continui să mă inviţi, spunând: «Intră, te rog. Te rog să intri!». Atunci, eu aş fi obligat să gândesc: «Ce se întâmplă cu el? Şi-a ieşit din minţi?» La fel se întâmplă şi în cazul Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul Duh. De aceea se spune: "Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ" (Ps. 45: 10). Adică, mă voi arăta şi voi continua să fac aceasta oricui crede în Mine şi Mă cheamă, şi voi vorbi cu el aşa precum cândva am vorbit cu Adam în rai, cu Avraam şi lacov şi cu alţi slujitori şi robi ai Mei, cu Moise şi Iov şi cu cei asemenea lor. 

Mulţi explică faptul că această tăcere se referă numai la cele lumeşti. Dar eu îţi voi spune în numele lui Dumnezeu că nu este doar necesar să fim morţi faţă de acestea la rugăciune, dar atunci când prin atotputernicia credinţei şi rugăciunii, Duhul Sfânt binevoieşte să ne viziteze şi vine la noi în plinătatea bunătăţii Sale celei negrăite, noi trebuie să fim morţi şi faţă de rugăciune. Sufletul vorbeşte şi conversează în timpul rugăciunii, dar la coborârea Duhului Sfânt noi trebuie să rămânem într-o tăcere totală, pentru a auzi limpede şi inteligibil toate cuvintele vieţii celei veşnice pe care El va binevoi atunci să ni le comunice. Absoluta sobrietate atât a sufletului, cât şi a trupului şi absoluta curăţie trupească este necesară în acelaşi timp. Aceleaşi cerinţe au fost relevate şi pe muntele Horeb, atunci când li s-a spus istraeliţilor ca nici măcar să nu se atingă de soţiile lor timp de trei zile înainte ca Dumnezeu să-şi facă apariţia pe Muntele Sinai. "Căci Dumnezeul nostru este un foc care arde tot ceea ce este necurat şi nimeni dintre cei pângăriţi trupeşte sau sufleteşte nu pot intra în comuniune cu El". 

"Da, părinte, dar ce ne poţi spune despre alte fapte bune săvârşite în numele lui Hristos pentru a dobândi Harul Sfântului Duh? Nu ai vorbit decât despre rugăciune!" Să dobândeşti harul Sfântului Duh şi prin practicarea tuturor celorlalte virtuţi în numele lui Hristos: Neguţătoreşte duhovniceşte cu ele şi mai ales cu cele de la care capeţi cel mai mare câştig. Acumulează capital din îmbelşugarea harului dumnezeiesc, depune-l în veşnica bancă a lui Dumnezeu care va aduce profit nemateri- alnic, nu patru sau şase la sută, ci 100% pentru o rublă duhovnicească şi chiar infinit mai mult decât atât. De exemplu, dacă rugăciunea şi privegherea îţi oferă mai mult har dumnezeiesc, priveghează şi te roagă; dacă postul îţi oferă mai mult har al Duhului, posteşte; dacă milostenia îţi oferă mai mult fă milostenii. Cântăreşte fiecare virtute lucrată în numele lui Hristos în acest fel. Acum îţi voi vorbi despre mine, bietul Serafim. Provin dintr-o familie de negustori din Kursk. Deci, pe când eu nu mă aflam încă în mănăstire obişnuiam să facem negoţ cu bunurile care ne aduceau cel mai mare profit. Procedează în felul acesta, fiul meu. Şi aşa precum în afaceri lucrul de bază nu este doar să faci negoţ, ci să dobândeşti un profit cât mai mare, la fel şi-n afacerea vieţii creştine, lucrul de bază nu este doar să te rogi sau să săvârşeşti orice altă faptă bună. 

Deşi Apostolul spune: "Rugaţi-vă neîncetat" (lTes. 5:17), totuşi, după cum îţi aminteşti, el adaugă: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte cu limba" (iCor. 14: 19). Iar Domnul spune "Nu tot cel ce-Mi spune: Doamne, Doamne se va mântui, ci acela care împlineşte voia Tatălui Meu din ceruri", adică cel ce împlineşte lucrarea lui Dumnezeu şi, în plus, o face cu veneraţie, căci "blestemat este cel ce face lucrarea lui Dumnezeu superficial" (Ier. 48: 10). Iar lucrarea lui Dumnezeu aceasta este: "Credeţi în Dumnezeu şi în Acela pe Care El L-a trimis Iisus Hristos" (in. 6: 29). Dacă noi înţelegem poruncile lui Hristos şi ale Apostolilor corect, treaba noastră de creştin constă nu în înmulţirea faptelor bune care sunt doar mijloace de sprijinire a scopului vieţii noastre creştine, ci a scoate din ele maximum de profit, adică în dobândirea celor mai îmbelşugate daruri ale Duhului Sfânt. Cât aş dori, excelenţă, ca tu însuţi să poţi dobândi izvorul nesecat al harului divin, şi să te poţi întreba întotdeauna: Sunt eu în Duhul lui Dumnezeu sau nu? Iar dacă eşti în Duh, binecuvântat sa fie Dumnezeu! Nu ai de ce să te mai întristezi. Eşti gata să te prezinţi dinaintea înfricoşatei Judecăţi a lui Hristos de îndată. Căci «în ceea ce vă voi afla, în aceea vă voi judeca». Dar dacă noi nu ne aflăm în Duhul, noi trebuie să aflăm de ce şi pentru care motiv Domnul nostru Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să ne părăsească; iar noi trebuie să-L căutăm din nou, şi trebuie să continuăm cercetarea până ce Sfântul nostru Duh va fi aflat din nou şi va fi din nou cu noi prin bunătatea Sa. Iar noi trebuie să-i atacăm pe vrăjmaşii care ne îndepărtează de El până când praful se va alege de ei, aşa cum a spus proorocul David: "Urmări-voi pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde pe dânşii şi nu mă voi întoarce până ce se vor sfârşi. Zdrobi-i-voi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea vor sub picioarele mele" (Ps. 17: 41: 42). Asta e, fiul meu. 

Iată cum trebuie să neguţătoreşti duhovniceşte în virtute. Împarte darurile Duhului Sfânt ale harului celor ce au nevoie de ele, aşa precum o candelă aprinsă ce arde cu foc pământesc străluceşte şi aprinde alte candele pentru iluminarea tuturor în alte locuri, fără să i se micşoreze propria sa lumină. Şi dacă astfel se întâmplă cu focul cel pământesc, ce vom spune noi despre focul harului Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu? Căci bogăţiile pământeşti scad o dată cu împărţi rea lor, dar cu cât comorile cereşti ale harului lui Dumnezeu sunt mai mult împărţite, cu atât mai mult ele se înmulţesc în cel ce le împarte. Astfel, Domnul însuşi s-a bucurat să-i spună femeii samarinence: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (In 4, 13-l4) "Părinte", spusei eu, "vorbeşti tor timpul despre dobândirea harului Sfântului Duh drept scop al vieţii creştine. Dar cum şi unde Îl pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut Duhul Sfânt? Cum pot şti eu dacă El se află in mine sau nu?" În momentul de faţă, răspunse bătrânul, din pricina răcelii noastre aproape universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea Dumnezeieştii Sale Provi- denţe în noi şi a comuniunii omului cu Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că am părăsit adevărata viaţă creştină. 

Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăieşte: «Şi Adam L-a văzut pe Domnul umblând în rai» (Gen. 3:10), sau atunci când citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: «Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors in Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu ne-a însoţit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea unii oameni spun: Aceste pasaje sunt de neînţeles. 

Este oare cu putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede? Dar nu-i nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de odinioară, rtouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: "Cum poate oare să fie aşa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?" (Iov 27, 3). Cu alte cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de In mine: dar priviţi, îi simt suflarea în nările mele» în exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au văzut pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. 

Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima după dreptatea lui Dumnezeu. Mulţi explică faptul că atunci când se spune în Biblie: «Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel dintâi creat, care a fost creat de El din ţărâna pământului», înseamnă că până atunci nu era nici suflet omenesc şi nici duh în Adam, ci doar trupul creat din ţărâna pământului. Această interpretare este greşită, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului având alcătuirea pe care o scrie Sfântul Apostol Pavel: "Şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tesal. 5: 23). Şi toate aceste trei părţi ale firii noastre au fost create din ţărâna pământului, iar Adam nu a fost creat mort, ci o fiinţă vie şi activă, ca toate celelalte creaturi vii ale lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ. Adevărul este acela că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi în faţa sa această suflare de viaţă (adică, harul Domnului Dumnezeu Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl, se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului), Adam ar fi rămas fără să aibă în sine Sfântul Duh Care-l înalţă la demnitatea asemănării cu Dumnezeu. Indiferent cât de desăvârşit ar fi fost el creat şi mai presus de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, drept cunună a creaţiei pe pământ, ar fi rămas ca toate celelalte creaturi care, deşi au trup, suflet şi duh fiecare după felul ei, totuşi nu au pe Sfântul Duh înlăuntrul lor. Dar atunci când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, atunci, după cuvântul lui Moise "Adam s-a făcut suflet viu" (Gen. 2: 7), adică întru totul asemănător lui Dumnezeu şi tot ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor într-o asemenea măsură încât apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-l putea înghiţi în străfundurile sale, iar aerul nu-l putea vătăma în nici un fel. Toate i se supuneau ca fiind preferatul şi iubitul lui Dumnezeu, ca împărat şi domn al creaţiei şi toate îl considerau drept cununa desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. 

Adam a fost înţelepţit de această suflare de viaţă care i-a fost suflată în faţă din buzele creatoare ale lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul tuturor, aşa încât n-a existat om pe pământ mai înţelept sau mai inteligent decât el şi cu greu se poate imagina că va mai exista. Atunci când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor creaturilor, el a dat fiecărei creaturi câte un nume care îi exprima complet toate calităţile, puterile şi trăsăturile date ei de Dumnezeu la crearea ei. Datorită acestui dar special al harului suprafiresc al lui Dumnezeu care i-a fost dăruit prin suflarea vieţii, Adam putea vedea şi înţelege cuvintele Sale, conversaţia sfinţilor îngeri, limbajul tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este ascuns nouă creaturilor păcătoase şi căzute, dar care era atât de limpede lui Adam înainte de cădere. Si Evei i-a dăruit Domnul Dumnezeu aceeaşi înțelepciune, forţă şi nesfârşită putere şi toate celelalte daruri bune şi sfinte. Iar El a creat-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Raiul desfătării, în paradisul pe care El îl aşezase în centrul pământului. Pentru ca ei să-şi poată uşor păstra înlăuntrul lor calităţile desăvârşite, veşnice şi dumnezeieşti ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a plantat în mijlocul grădinii pomul vieţii şi a înzestrat fructele sale cu întreaga esenţă şi plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoaşterii binelui şi a răului - lucru prematur şi împotriva poruncii lui Dumnezeu - ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos "Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit" (In. 7: 39) - Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. 

Şi în cazul lui Cain, în ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat (In. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel. Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii proorocilor erau învăţaţi să recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între lucrările Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre pământeşti lipsite de har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii dumnezeieşti, voci şi revelaţii care au fost adeveiite prin evidente evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi forţă ca în cazul oamenilor lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era cazul proorociţelor - fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu - Creatorul universului. Atotputernicul! Stăpân al lumii, aşa cum era el imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute Lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care nu au lege, din fire fac ale legii si fac cele bineplăcute lui Dumnezeu (Romani 2: 14). Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El  însuşi prin Duhul Sfânt- "Adevărul din pământ a răsărit si dreptatea din cer a privit" n>s 12). Aşadar vezi. Excelentă că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o cunoaştere a lui Dumnezeu - adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi siguri că aceasta este într-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. 

Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. 

Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an a! vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu 300 de ani mai înainte. Şi mai era acolo şi Sf. Ana, o proorociţă, fiica lui Fanuel, care din văduvia ei îi slujise Domnului Dumnezeu în Templul Său timp de 80 de ani şi care se ştia că este o văduvă dreaptă, o roabă curată şi sfântă a lui Dumnezeu datorită darurilor speciale ale harului pe care ea le primise. Şi ea afirma că El era de fapt Mesia, Cel ce fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Regele lui Israel, Care venise să-l mântuiască pe Adam şi întreaga omenire. Dar atunci când Domnul nostru Iisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfautului Duh al lui Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte. 

Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume. Ceea ce li s-a promis atunci a fost "har peste har" (Ioan l: 16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Fapte 2: l-4). Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ne punem peceţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului Botez? Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului. Dar necazul este că noi creştem în statură, dar nu creştem şi în har şi în cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a crescut; ci, dimpotrivă, noi devenim treptat din ce în ce mai ticăloşi şi pierdem harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu, devenind păcătoşi în felurite măsuri şi uneori chiar cu totul păcătoşi. Dar dacă omul este mişcat de înţelepciunea lui Dumnezeu care caută să ne mântuiască şi care cuprinde totul şi este hotărât de dragul ei să-şi închine ceasurile dintâi ale vieţii lui Dumnezeu şi să vegheze spre a-şi afla veşnica mântuire, atunci, ascultând de glasul acesteia, el trebuie să se grăbească spre a oferi o adevărată pocăinţă pentru păcatele sale şi trebuie să practice virtuţile ce sunt opuse păcatelor comise. Atunci, prin practicarea virtuţilor în numele lui Hristos, el va dobândi Sfântul Duh Care lucrează înlăuntrul nostru şi aduce în noi împărăţia lui Dumnezeu. 

Cuvântul lui Dumnezeu nu este rostit în deşert: "Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21) şi "se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mână pe ea" (Matei 11: 12). Aceasta înseamnă că cei care, în ciuda lanţurilor păcatului care-i încătuşează şi care prin tăria lor îi îndeamnă la noi păcate sunt împiedicaţi să ajungă la El, Mântuitorul nostru, totuşi se silesc să rupă lanţurile şi cătuşele păcatului, dispreţuind întreaga forţă a acestor legături - astfel de oameni, în cele din urmă, vor apărea într-adevăr dinaintea feţei lui Dumnezeu înălbiţi mai ceva decât zăpada prin harul Său. "Veniţi, spune Domnul: de vor fi păcatele voastre precum cârmâzul, le voi face albe ca zăpada" (îs. 1: 18). Asemenea oameni au fost odată văzuţi de către Sfântul văzător cu duhul, dumnezeiescul Ioan Teologul îmbrăcaţi în veşminte albe (adică în veşmintele îndreptării) şi cu ramuri de finic în mâini (ca semn al biruinţei), cântându-i lui Dumnezeu un cântec minunat: Aliluia. Şi nimeni nu putea să imite frumuseţea cântecului lor. Despre ei un înger al Domnului zicea: "Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în Sângele Mielului" (Apoc. 7: 9-14). Ele au fost spălate prin suferinţele lor şi albite prin cuminecarea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui preacuratului şi nepătatului Miel - Hristos - care a fost jertfit mai înainte de toţi vecii din propria Sa voie pentru mântuirea lumii şi Care este mereu jertfit şi împărtăşit până acum, dar niciodată nu se sfârşeşte.

Prin Sfintele Taine ni se oferă mântuirea noastră veşnică ca o asigurare spre viaţa de veci drept un răspuns acceptabil la înfricoşătoarea Sa judecată şi drept un preţios înlocuitor dincolo de înţelegerea noastră pentru rodul copacului vieţii de care vrăjmaşul omenirii, Lucifer, care a căzut din cer ar fi dorit să ne lipsească pe noi toţi, întrega omenire. Deşi vrăjmaşul şi diavolul a ispitit-o pe Eva, şi Adam a căzut împreună cu ea, totuşi Dumnezeu nu numai că le-a dăruit un Răscumpărător prin Cel care a călcat cu moartea pe moarte dar ne-a şi dăruit-o nouă tuturor pe Pururea Fecioara Maria, Maica Domnului, care striveşte capul şarpelui spre mântuirea întregii omeniri, o permanentă mijlocitoare către Fiul Său şi Dumnezeul nostru, precum şi o rugătoare neîncetată şi de nebiruit chiar şi în cazul păcătoşilor celor mai deznădăjduiţi. De aceea, Maica Domnului este numită şi "izgonitoarea demonilor", căci nu se poate ca vreun demon să-l distrugă pe om atâta timp cât omul însuşi recurge la ajutorul Maicii Domnului. Trebuie să explic în continuare, excelenţă, diferenţa dintre lucrările Sfântului Duh care sălăşluieşte în chip mistic în inimile celor care cred în Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi lucrările întunericului păcatului care, la şoapta şi ispitirea celui rău, acţionează distrugător în noi. Duhul lui Dumnezeu ne aduce aminte de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi pururea acţionează biruitor dimpreună cu el, veselindu-ne inimile şi îndreptându-ne paşii pe cărările păcii, în timp ce raţiunile cele greşite ale duhului celui rău sunt pline de răzvrătire şi de încăpăţânare, precum şi de dorinţe trupeşti, pofta ochilor şi de trufia vieţii. "Si oricine trăieşte si crede în Mine nu va muri în veac" (loan 11: 26). Cel ce are harul Duhului Sfânt drept răsplată pentru dreapta credinţă în Hristos, chiar dacă din pricina slăbiciunii omeneşti sufletul său ar fi ameninţat cu moartea din pricina păcatelor, totuşi el nu va muri în veac, şi el va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos Cel Care "ridică păcatul lumii" (Ioan 1: 29) şi în mod gratuit ne dă har peste har. Despre acest har, care s-a arătat întregii lumi prin Dumnezeu - Omul Iisus Hristos, se spune în Evanghelii: "întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (loan 1:4) şi mai departe: "Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o" (loan 1: 5). 

Aceasta înseamnă că harul Duhului Sfânt care este dăruit la Botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în ciuda căderilor în păcat ale oamenilor sau a întumecimii care înconjoară sufletul nostru, străluceşte totuşi în inimă prin dumnezeiască lumină (care a existat de la începuturile vremurilor) a lui Hristos. în cazul în care un păcătos nu se pocăieşte, această lumină a lui Hristos strigă către Tatăl: «Avva, Părinte! Să nu te mâhneşti din pricina acestei lipse de pocăinţă până la sfârşit (al vieţii păcătosului)». Însă, în cazul în care păcătosul se converteşte pe calea pocăinţei, aceasta îi şterge cu totul toată urma vechilor păcate şi îl îmbracă încă o dată pe cel ce fusese mai întâi atât de păcătos în veşmântul nestricăciunii ţesut din harul Sfântului Duh, despre a cărui dobândire ca fiind ţelul vieţii creştine, ţi-am vorbit atât de mult, excelenţă. îţi voi spune altceva, aşa încât să poţi înţelege şi mai limpede ce se înţelege prin harul lui Dumnezeu, cum sâ-l recunoşti şi cum se manifestă acţiunea sa, mai ales în cazul celor ce sunt iluminaţi de către el. Harul Sfântului Duh este lumina care-l luminează pe om. Sfânta Scriptură în întregime vorbeşte despre acest lucru. Astfel, sfântul nostru părinte David. spunea: "Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele" (Ps. 118:105), şi "De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu" (Ps. 118: 92). Cu alte cuvinte, harul Sfântului Duh care este exprimat în Lege prin cuvintele poruncilor Domnului este făclie şi lumină. Şi dacă acest har al Sfântului Duh (pe care eu încerc să-l dobândesc cu atâta grijă şi râvnă încât meditez la judecăţile Tale de şapte ori pe zi) nu m-ar lumina în mijlocul întunecimii grijilor de care nu mă pot libera din pricina înaltei chemări a rangului meu împărătesc, de unde să dobândesc o scânteie de lumină care să-mi lumineze calea pe cărarea vieţii care este întunecată de reaua voinţă a vrăjmaşilor mei? Şi, de fapt, Domnul a arătat adesea înaintea, multor martori felul în care harul Sfântului Duh lucrează asupra celor pe care El i-a sfinţit şi iluminat prin marea Sa bunăvoinţă. 

Aminteşte-ţi de Moise după discuţia sa cu Dumnezeu de pe muntele Sinai. El strălucea într-o lumină atât de grozavă încât oamenii nu îl puteau privi. El a fost chiar obligat să poarte un văl atunci când a apărut în public. Amintiţi-vă de Schimbarea la Faţă a Domnului pe muntele Tabor. O lumină mare L-a înconjurat: "şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada" (Marcu 9: 3). I-au apărut în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc care orbea ochii ucenicilor. Astfel, harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu apare într-o lumină inefabilă tuturor celor cărora Dumnezeu le descoperă lucrarea sa. "Dar cum", îl întrebai eu pe părintele Serafim "pot şti eu că mă aflu umbrit de harul Sfântului Duh?" Este foarte simplu, excelenţă, răspunse el. De aceea Domnul spune: «Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa». Necazul este că noi nu căutăm această cunoaştere divină care este smerită, căci nu aparţine acestei lumi. Această cunoaştere care este plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru zideşte orice om spre mântuirea sa. Despre această cunoaştere Domnul spunea că Dumnezeu "voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Tim. 2: 4). Iar despre lipsa acestei cunoaşteri El le spunea Apostolilor Săi: "Acum şi voi sunteţi nepricepuţi" (Matei 15: 16)? 

Cu privire la această înţelegere se spune în Evanghelie despre Apostoli: "Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile" (Luca 24: 45), iar Apostolii îşi dădeau întotdeauna seama dacă Duhul lui Dumnezeu sălăşluia în ei sau nu; şi fiind plini de înţelegere, ei observau prezenţa Sfântului Duh şi afirmau că lucrarea lor era sfântă şi întru totul bineplăcută Domnului Dumnezeu. Aceasta explică de ce anume ei scriau astfel în Epistolele lor: "Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă" (Fapte, 15: 28). Doar pe aceste temeiuri şi-au oferit ei epistolele ca un adevăr de nestrămutat spre folosinţa tuturor credincioşilor. Astfel, Sfinţii Apostoli erau pe deplin conştienţi de prezenţa în ei înşişi a Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, înţelegi, excelenţă cât de simplu este!" "Oricum", spusei eu, "nu înţeleg cum oare pot fi eu sigur că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu. Cum oare pot eu observa în mine însumi adevărata Sa manifestare?" 

Părintele Serafim răspunse: "Ţi-am spus deja, excelenţă, că este foarte simplu şi am povestit în amănunt cum se pot afla oamenii în Duhul lui Dumnezeu şi cum putem noi recunoaşte prezenţa sa în noi. Aşadar, ce doreşti, fiul meu?". "Vreau s-o înţeleg bine", spusei eu. Atunci părintele Serafim mă apucă bine de umeri şi zise: "Noi ne aflăm amândoi acum în Duhul lui Dumnezeu, fiule. De ce nu te uiţi la mine?". Răspunsei: "Nu te pot privi, părinte, fiindcă ochii tăi strălucesc ca fulgerul. Chipul tău e acum mai strălucitor decât soarele şi mă dor ochii privindu-te". Părintele Serafim zise: "Să nu te alarmezi, excelenţă! Acum tu însuţi ai devenit la fel de strălucitor ca mine. Acum te afli în plinătatea Duhului lui Dumnezeu, altminteri n-ai putea să mă vezi aşa cum sunt". Apoi, aplecându-şi capul spre mine, îmi şopti în ureche: "Să-I mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi! Ai observat că nici măcar nu m-am închinat, ci doar cu mintea m-am rugat în inimă lui Dumnezeu şi am spus aşa lui Dumnezeu: «Doamne, fă-l să vadă limpede cu ochii săi trupeşti pogorârea Duhului Tău pe care Tu îl dai slujitorilor Tăi atunci când Tu binevoieşti să Te arăţi în lumina slavei Tale măreţe». Şi, iată, fiul meu, că Domnul a împlinit de îndată rugăciunea smerită a bietului Serafim. 

Cum oare să nu-I mulţumim pentru acest dar de negrăit ce ni l-a făcut amândurora? Chiar şi celor mai mari pustnici, fiule, Domnul Dumnezeu nu-Si arată întotdeauna mila Sa în acest fel. Acest har al lui Dumnezeu, precum o maică iubitoare, s-a bucurat să-ţi mângâie inima ta întristată la înseşi rugăciunile Maicii Domnului. Dar de ce, fiule, nu mă priveşti în ochi? Priveşte-mă doar şi nu te teme! Domnul este cu noi!" După aceste cuvinte, i-am privit din nou chipul şi am simţit şi o mai mare evlavie faţă de el. închipuiţi-vă că vedeţi în centrul soarelui, în lumina orbitoare a amiezii, chipul unui om care vă vorbeşte. îi vezi mişcarea buzelor şi schimbarea expresiei ochilor, îi auzi vocea, simţi că cineva te ţine de umeri; totuşi nu-i vezi mâinile, nu te vezi nici măcar pe tine sau figura lui, ci doar o lumină orbitoare ce se răspândeşte pe o suprafaţă de câţiva metri şi care străluceşte atât peste stratul de zăpadă ce acoperă poiana din pădure, cât şi peste fulgii de zăpadă ce cădeau peste mine şi marele bătrân. Vă puteţi închipui starea în care mă aflam! "Cum te simţi acum?" mă întrebă părintele Serafim. "Extraordinar de bine", spusei. "Dar în ce fel? Ce anume simţi?" Am răspuns: "Simt o pace şi un sentiment de linişte în sufletul meu încât nici un cuvânt nu le poate exprima". Aceasta, excelenţă, spuse părintele Serafim, este pacea despre care Domnul le vorbea ucenicilor Săi: «Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu» (loan 14: 27). «Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (loan 15:19). «Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea» (loan 16: 33). Iar acelora pe care lumea îi urăşte, dar care sunt aleşi de Domnul, aceştia primesc de la Domnul această - pace pe care tu o simţi acum înlăuntrul tău, pacea care, după cuvintele Apostolului "întrece orice înţelegere" (Filip 4: 7). Apostolul o descrie în acest fel, fiindcă este imposibil să exprimi in cuvinte bunăstarea duhovnicească pe care ea o aduce la cei în inimile cărora Domnul Dumnezeu a insuflat-o. 

Mântuitorul Hristos o numeşte pace care vine din propria Sa bunătate şi generozitate şi nu aparţine acestei lumi, căci nici un fel de bunăstare pământească trecătoare nu o poate dărui inimii omului; ea este dăruită de Sus de însuşi Domnul Dumnezeu şi de aceea ea se numeşte pacea lui Dumnezeu. Ce altceva mai simţi?, mă întrebă părintele Serafim. "O extraordinară desfătare", răspunsei. Iar el continuă: Aceasta este dulceaţa şi desfătarea de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură: "Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale, şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei" (Ps. 35: 8). Iar acum această dulceaţă, această desfătare ne copleşeşte inimile şi curge prin vinele noastre cu o bucurie de negrăit. Inimile noastre sunt scăldate în această desfătare şi pline de o asemenea fericire încât limba nu o poate reproduce. Ce altceva mai simţi? "O bucurie extraordinară în toată inima mea". Iar părintele Serafim continuă: Atunci când Duhul lui Dumnezeu pogoară peste om şi îl umbreşte cu plinătatea bunătăţii Sale, atunci sufletul omenesc este cuprins de o bucurie de negrăit, căci Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ceea ce atinge. 

Aceasta este bucuria de care Domnul vorbeşte în Evanghelia Sa: "Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16: 21-22). Totuşi, oricât de mângâietoare poate fi această bucurie pe care o simţi acum în inima ta, ea nu înseamnă nimic în comparaţie cu cea de care vorbeşte Domnul însuşi prin gura Apostolului Său: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2: 9). O pregustare a acelei bucurii ne este dăruită nouă acum şi dacă ea ne umple sufletele cu atâta desfătare, bunăstare şi fericire, ce să spunem despre bucuria care le-a fost pregătită în ceruri celor care plâng aici pe pământ? Iar tu, fiul meu, ai plâns destul în viaţa ta; şi vezi cu câtă bucurie te mângâie Domnul chiar în această viaţă! Acum, e de datoria noastră, fiule, să adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a merge "din putere în putere" (Ps. 83: 7) şi să ajungem "la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes. 4:13), aşa încât să se poată împlini în noi cuvintele Domnului: "Dar cei ce-L aşteaptă pe Domnul îşi vor înnoi puterile; lor le vor creşte aripi ca ale vulturului; şi vor alerga şi nu vor obosi" (Is. 40: 31); "Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion" (Ps. 83: 8) care este Sionul înţelegerii şi al descoperirilor cereşti. Doar atunci bucuria noastră de acum (care ne apare pentru puţin timp şi arareori) va fi resimţită în plinătatea ei, şi nimeni n-o va lua de la noi, căci vom fi plini de nemaipomenite desfătări cereşti. 

Ce altceva mai simţi, excelenţă? Am răspuns: "O extraordinară căldură". "Cum poţi tu să simţi căldură, fiule? Priveşte, stăm în pădure. E iarnă, zăpada scârţâie sub picioare şi uiţe cum cad fulgii de zăpadă peste noi. Ce fel de căldură poate fi aceasta?". Răspunsei: "Aşa cum e la baie atunci când se toarnă apa şi aburii se ridică în aer precum norii". "Dar mirosul?" mă întrebă el. "Este acelaşi ca la baie?" "Nu", răspunsei. "Nimic de pe pământ nu se aseamănă cu acea mireasmă. Atunci când trăia draga mea mamă îmi plăcea să dansez şi obişnuiam să mă duc la baluri şi petreceri, mama mă stropea cu parfumul pe care ea îl cumpăra de la cele mai bune parfumerii din Kazan. Dar parfumurile acelea nu răspândeau o asemenea mireasmă". Iar părintele Serafim, zâmbind frumos, zise: Ştiu şi eu aceleaşi lucruri la fel de bine ca tine, fiule, dar te întreb să văd dacă şi tu simţi ceea ce simt eu. Este absolut adevărat, excelenţă! Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ nu se poate compara cu mireasma pe care o simţim acum, căci acum noi suntem învăluiţi în mireasma Sfântului Duh. Ce poate fi oare pe pământ asemănător cu această mireasmă? Ai observat excelenţă, după cum ai spus, că în jurul nostru e la fel de cald ca într-o baie; dar, priveşte, nici pe tine şi nici pe mine nu s-a topit zăpada şi nici sub picioarele noastre; prin urmare, această căldură nu se află în aer, ci în noi. Este chiar căldura aceea despre care Sfântul Duh prin cuvintele rugăciunii ne face să strigăm către Domnul: «încălzeşte-mă cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt!". în această căldură pustnicii se desfătau şi nu se temeau de gerul iernii, fiind îmbrăcaţi, precum în  haine de blană, în vesmintele harului tesute de Duhul Sfânt. Si la fel se întâmplă şi acum, căci harul lui Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în inima noastră, precum a spus Domnul: "Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul vostru" (Luca 17: 21). 

Prin împărăţia lui Dumnezeu, Domnul înţelege harul Sfântului Duh. Această împărăţie a lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru, iar harul Sfântului Duh străluceşte asupra noastră şi ne încălzeşte şi din afară. El umple aerul înconjurător de multe miresme binemirositoare, ne îndulceşte simţurile cu o cerească desfătare şi ne inundă inimile de o negrăită bucurie. Starea noastră actuală este aceea de care ne vorbeşte Apostolul: "Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom. 14: 17). Credinţa noastră nu constă în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor. 2:4). Aceasta este exact starea în care ne aflăm noi acum. Despre această stare Domnul a spus: "Adevărat grăiesc vouă că sunt aici unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Marcu 9: 1). Vezi, fiule, ce bucurie de negrăit ne-a dăruit nouă Domnul Dumnezeu acum! Aceasta înseamnă să te afli în plinătatea Sfântului Duh despre care Sfântul Macarie al Egiptului scrie: «Eu însumi m-am aflat în plinătatea Sfântului Duh». Cu această plinătate a Sfântului Duh, Domnul ne-a umplut pe noi, nişte biete creaturi. Aşadar, nu mai e nevoie de acum, să întrebi cum ajung oamenii să se afle în plinătatea harului Sfântului Duh. Îţi vei aminti tu oare mereu de această manifestare a negrăitei mile dumnezeieşti care a venit asupra noastră? "Nu ştiu părinte", spusei, "dacă Domnul îmi va dărui mereu aducerea aminte de această milă a Sa la fel de viu şi de limpede aşa cum o simt acum". Cred, îmi răspunse părintele Serafim, că Domnul te va ajuta s-o păstrezi în minte pentru totdeauna, altminteri bunătatea Sa n-ar fi fost înduplecată imediat în acest mod la smerita mea rugăciune, anticipând atât de iute cererea bietului Serafim; cu atât mai mult cu cât ea nu îţi este dată ţie spre a o înţelege, ci prin tine ea este dăruită întregii lumi şi pentru ca tu însuţi să poţi fi întărit în lucrarea lui Dumnezeu şi să poţi fi de folos şi altora. 

Faptul că eu sunt monah, iar tu eşti mirean este cu totul lipsit de importanţă. Ceea ce ne cere Dumnezeu este o adevărată credinţă în El şi în Unul născut Fiul Său. Drept răsplată pentru aceasta ne este dăruit din belşug de sus harul Sfântului Duh. Domnul caută o inimă plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru; acesta este tronul pe care Lui îi place să stea şi pe care El apare în plinătatea slavei Sale cereşti. «Fiule, dă-Mi inima ta», spune El, «şi toate celelalte se . vor adăuga vouă» (Matei 6: 33), căci împărăţia lui Dumnezeu poate fi cuprinsă în inima omului. Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă; căci ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6: 32, 33). Domnul nu ne dojeneşte pentru folosirea bunurilor pământeşti, căci El însuşi spune că, datorită condiţiilor vieţii noastre pământeşti noi avem nevoie de toate aceste lucruri; adică toate lucrurile care ne fac viaţa mai liniştită şi drumul nostru către locuinţa noastră cea cerească mai luminos şi mai uşor. De aceea Sfântul Apostol Pavel spunea că după părerea sa nimic nu e mai bun pe pământ decât evlavia şi îndestularea în toate spre a prisosi către tot lucrul bun (II Cor. 9: 8; I Tim. 6: 6). Iar Sfânta Biserică se roagă ca toate acestea să ne fie dăruite de Domnul Dumnezeu, şi deşi necazurile, strâmtorările şi feluritele nevoi sunt nelipsite din viaţa noastră de pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu nici nu a dorit şi nici nu doreşte ca noi să avem parte doar de necazuri şi împotriviri. De aceea, El ne porunceşte prin Apostolii Săi: "Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Gal. 6: 2). Domnul Iisus ne dă personal porunca de a ne iubi unii pe alţii, aşa încât, prin a ne mângâia unii pe alţii cu dragoste frăţească, să ne putem uşura calea cea strâmtă şi plină de necazuri către patria cerească. De ce a pogorât El din cer la noi, dacă nu cu scopul de a lua asupra Sa sărăcia noastră şi de a ne îmbogăţi pe noi cu bogăţiile bunătăţii Sale şi cu negrăita Sa generozitate? El nu a venit spre a fi slujit de oameni, ci spre a-i sluji El însuşi şi pentru a-Şi da viaţa pentru mântuirea multora. Fă acelaşi lucru, excelenţă şi după ce ai văzut mila lui Dumnezeu în chip evident dăruită ţie, vorbeşte despre ea tuturor celor ce doresc mântuirea. "Secerişul este mult - zice Domnul - dar lucrătorii sunt puţini" (Luca 10: 2). Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de darurile harului Său astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă - unii 30, alţii 60 şi unii însutit. 

Să fim veghetori, fiule, spre a nu fi osândiţi dimpreună cu sluga cea leneşă şi vicleană care şi-a ascuns talantul în pământ, ci să imităm pe toţi acei slujitori buni şi credincioşi ai Domnului care au adus Stăpânului lor patru talanţi în loc de doi şi zece în loc de cinci (Matei 25:14-30). Despre mila Domnului Dumnezeu nu există nici o umbră de îndoială. Te-ai convins singur, excelenţă, că toate cuvintele Domnului rostite prin gura profetului s-au împlinit în noi înşine: "Eu nu sunt un Dumnezeu îndepărtat, ci un Dumnezeu apropiat vouă, la îndemâna voastră" (Ieremia 23: 33), iar "mântuirea ta se află pe limba ta" (Deut. 30:12-l4; Rom. 10:8-l3). Nu am avut timp nici măcar să mă închin, ci doar mi-am dorit în inimă ca Domnul să-ţi dăruiască să-I vezi bunătatea în toată plinătatea ei şi El S-a bucurat să Se grăbească spre a-mi împlini dorinţa. Nu mă laud spunând acestea, nici nu le spun spre a-mi da importanţă şi a deveni invidios pe mine sau să te fac să crezi că eu sunt monah, iar tu doar un mirean. Nu, nu, excelenţă! "Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr" (Ps. 144: 18), "şi că la El nu încape părtinire" (Efes. 6: 9). Fiindcă "Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui" (ioan 3: 35). Dacă măcar noi înşine L-am iubi pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc ca nişte adevăraţi fii ai Săi! Domnul îi ascultă în mod egal şi pe călugăr, şi pe simplul mirean creştin cu condiţia ca amândoi să fie credincioşi Ortodocşi, să-L iubească pe Dumnezeu din adâncul inimilor şi să aibă credinţă în El, măcar cât un grăunte de muştar; şi atunci amândoi vor muta munţii din loc. «Unul va muta mii şi douăzeci de mii» (Deut. 32: 30). Domnul însuşi spune: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9: 23). Iar Sfântul Apostol Pavel exclamă cu voce tare: "Toate le pot întru Hristos Cel care mă întăreşte" (Fil. 4:13). Dar nu vorbeşte oare Domnul nostru Iisus Hristos încă şi mai frumos decât aici despre cei care cred în El: "Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi Eu Mă voi ruga pentru voi ca bucuria voastră să fie deplină. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu. Dar acum cereţi şi veţi primi..." (Ioan 14: 12, 16; 16: 24). Aşadar, fiul meu, tot ceea ce vei cere de la Domnul, vei primi, dacă ceea ce ai este spre slava lui Dumnezeu sau spre binele aproapelui nostru, căci tot ceea ce facem spre binele aproapelui nostru El îl primeşte întru slava Sa. Şi, prin urmare, El spune: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25: 40). Aşadar, să nu vă îndoiţi că Domnul Dumnezeu vă va împlini cererile, numai dacă ele sunt făcute spre slava lui Dumnezeu sau spre binele şi zidirea aproapelui nostru. Dar, chiar dacă ceva este necesar spre folosul sau în avantajul vostru, la fel de iute şi cu dragoste se va bucura Domnul să vă trimită chiar şi acel lucru, cu condiţia ca să fie de extremă nevoie sau necesitate. Căci Domnul îi iubeşte pe cei ce-L iubesc. Domnul este bun cu toţi oamenii; El oferă din belşug tuturor celor ce-L cheamă întru ajutor şi mărinimia Sa se observă în toate lucrările Sale. El va împlini dorinţa celor ce se tem de El, iar El le va auzi rugăciunile şi le va împlini toate dorinţele: "Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii" (Ps. 144:19). 

Numai să iei aminte, excelenţă, să nu-i ceri Domnului ceva pentru care nu există o nevoie urgentă. Dumnezeu nu te va refuza nici în acest caz ca recompensă pentru credinţa ta Ortodoxă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelege mâinile lor" (Ps. 124: 3), iar El va împlini imediat voia robului Său David; dar El îl va chema spre a-i cere socoteală pentru că L-a supărat fără ca acesta să aibă vreo nevoie anume şi de a-I fi cerut ceva fără de care s-ar fi putut descurca foarte bine. în felul acesta, excelenţă, ţi-am spus acum şi ţi-am oferit o demonstraţie practică cu privire la tot ceea ce Domnul şi Maica Domnului au dorit să-ţi spună şi să-ţi arate prin mine, bietul Serafim. 

Acum, mergi în pace. Domnul şi Maica Domnului să fie cu tine întotdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin. 

Acum, mergi în pace. Iar în tot acest timp, din momentul în care chipul părintelui Serafim s-a luminat, această iluminare s-a continuat şi tot ceea ce mi-a spus el de la începutul povestirii până acum, mi le-a spus rămânând într-una şi aceeaşi poziţie. Strălucirea inefabilă a luminii care emana din el am văzut-o cu proprii mei ochi. Şi sunt gata oricând să depun jurământ pentru aceasta.