MARILE SOLUȚII DATE DE SF. AUGUSTIN UNOR PROBLEME FILOSOFICO-TEOLOGICE: RĂUL (II)

2) Marea problemă a răului. Problemei, sau mai bine spus, problemelor creației trebuie să i se adauge cea a răului, pentru că răul a invadat creația și o chinuiește cu prezența lui. Această problemă, dramatică și neliniștitoare pare să constituie o dificultate insurmontabilă împotriva noțiunii înseși de creație. Astfel o considerau maniheii, care au fost ultimii gnostici. Motivul a fost totdeauna acesta: un Dumnezeu bun nu poate crea rău.


Augustin s-a chinuit cu acest argument încă din adolescență, înainte încă de a-i fi cunoscut pe manihei . Pe lângă aceștia a găsit o soluție care i s-a părut la prima vedere eliberatoare, dar care a rezultat apoi înșelătoare și absurdă. Odată cunoscută adevărata noțiune a răului prin lectura cărților platonice, s-a cufundat în meditarea dificilelor chestiuni pe care aceasta le pune și a clarificat, atât cât poate mintea umană, natura, posibilitățile, realitatea, permisiunea și ordinea universului pe care răul pare că nu o tulbură, dar în care ordine reintră, datorită înțelepciunii și atotputerniciei divine căruia nimic nu-i scapă, nici măcar răul. În acest fel, ca filosof și teolog, a dat o contribuție decisivă și peren validă soluționării acestei mari probleme.

a) Natura. Odată descoperită eroarea metodologică – după care, urmându-i pe manihei, căuta originea înaintea naturii răului –, a înțeles, după grele cercetări , că răul nu este o substanță (pentru că tot ceea ce există, pentru că există, este un bine ), ci un defect, o corupție, o lipsă a binelui, o privare, adică, „sau a măsurii, sau a frumuseții, sau a ordinii naturale” . Rezultă că răul nu poate exista decât numai în bine; nu în binele suprem pentru că este suprem, adică imutabil și deci incoruptibil, ci în binele creat pentru că este mutabil și de aceea supus să dispară, supus corupției. Răul, deci, nu poate exista nici în Dumnezeu, pentru că este Ființa, și nici în nimic pentru că este ne ființa: „Viciul nu aparține nici naturii binelui suprem, nici unei alte naturi care să nu fie bună” . Se concepe, deci, ca un defect, nu datorită esenței, ci pentru privarea lui. Pentru a explica această „cunoaștere ignorând”, dacă se poate spune astfel, Augustin recurge la exemplul întunericului și al tăcerii.

Și răul moral, care este păcatul, nu are o cauză eficientă, ci una deficientă. „Nimeni să nu caute cauza eficientă a voinței rele. Această cauză nu este eficientă ci deficientă, deoarece reaua voință nu este o eficiență, ci o deficiență. A vrea să se descopere cauza acestei deficiențe este ca și cum cineva ar vrea să vadă întunericul și să audă tăcerea, care oricum se văd și se aud… dar nu sub forma lor, ci în lipsa acestora” , adică nu în perfecțiune, ci în privarea sau defectul perfecțiunii.

Cele care fac voința să fie rea nu sunt lucrurile, care, pentru că sunt create, sunt bune, dar voința înseși care devine rea îndreptându-se spre lucrurile bune „în mod pervers și dezordonat” , adică îndreptându-se spre lucrurile inferioare și uitând de cele superioare.

Este inutil să spunem că, conceptul de fond de la care Augustin pleacă și la care în mod constant revine, este cel al ordinii. Acest concept stă totdeauna pe primul loc în filosofia și teologia augustiniană împreună cu acelea, de care este legat, al binelui, al dreptății și al păcii. Ajunge să amintim că răul constă, esențial, în dezordine și că ordinea, a cărei lipsă este, se află la baza armoniei universului.

b) Originea. Dar la acest punct apare o altă problemă, cea pe care maniheii o puneau în mod eronat pe primul loc – „De unde provine răul?” – dar care este totdeauna, chiar dacă se află pe al doilea loc, o mare problemă. Întrebarea este aceasta: cum poate să intervină răul în operele lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu este bun și operele lui sunt bune? Augustin, care a studiat toate aspectele răului, nu putea să uite să de-a un răspuns acestei întrebări. Răspunsul lui dă naștere la două supoziții: creația din nimic și libertatea umană.

În fiecare creatură trebuie să se țină prezente două aspecte: că a fost creată, și că a fost creată din nimic. Pentru că a fost creată, există și aceasta este un bine; pentru că a fost creată din nimic, este limitată, mutabilă, defectibilă. Această limitare, mutabilitate, defectibilitate, este rădăcina posibilității răului. „Ne întrebăm – scrie Augustin –: atunci de unde originea răului?” Întrebarea urmează repetatei afirmații a bunătății tuturor lucrurilor, pentru că toate au fost create de Dumnezeu. „Răspundem – continuă el –: din bine, dar nu din binele suprem și imutabil. Rele au avut origine din binele inferior și mutabil… Dar o natură nu ar fi mutabilă dacă nu ar proveni de la Dumnezeu fără a fi fost creată din nimic. De aceea Dumnezeu este autorul oricărui bine pentru că este autor al naturilor; acestea însă, îndepărtându-se printr-un spontan defect al binelui, nu indică de cine au fost create, ci de unde au fost create. Acum, acest de unde nu este ceva, dar este absolut nimicul. Nimicul ca nimic nu poate avea un autor” .

Cealaltă supoziție, dependentă de prima, este, în cadrul răului, libertatea. Fără libertate nu poate exista deviere morală, nu poate exista păcat: este o teză de fond al augustinismului. A uita acest lucru înseamnă a nu recunoaște unul din punctele esențiale, și, deci, a-l deforma. Despre Cetatea lui Dumnezeu și cu aceasta toate operele augustiniene îl repetă foarte des. Acest lucru este valabil și pentru păcatul strămoșesc; și nu numai, se înțelege, de cel originant, care a fost cel mai liber și de aceea cel mai grav care se poate imagina, dar și cel originat, din cauza principiului de strânsă solidaritate care leagă toți oamenii de primul om: „Am fost cu toții în acel unul” .

Dar nici libertatea nu ar putea face abstracție de la regula dreptății dacă omul nu ar fi fost creat din nimic, adică dacă nu ar fi, ca toate lucrurile, limitat, mutabil, defectibil. „Voința rea – spune Augustin în concluzia unui lung raționament – își are originea nu în natura ca atare, ci în faptul că natura a fost creată din nimic” . Crearea lucrurilor din nimic este, deci, motivul care explică posibilitatea intervenției răului în lumea creată. În acest fel Augustin nu neagă existența răului, care ar însemna o cădere într-un arbitrar și nefundat optimism, ci neagă că această prezență ar postula un principiu opus Dumnezeului creator, așa cum voiau maniheii sau apărătorii materiei eterne.

c) Răul și providența. Dar această soluție închide o problemă și deschide o alta. Deschide problema prezenței răului sub guvernul providenței divine. Nu este nevoie să spunem că această problemă este mai dificilă decât celelalte. Dacă Dumnezeu este prevăzător și bun, și a creat și conduce toate lucrurile spre scopul lor, cum se explică prezența răului în operele lui? Răspunsul augustinian, plecând de la presupunerea fundamentală că fără providență nu se înțelege nimic din om și din istoria lui, din indivizi ca și din imperii , se poate articula și rezuma în unele puncte esențiale. Principalele puncte sunt:

- distincția dintre răul din om și răul în lumea infraumană;
- relația dintre culpă și pedeapsă;
- Dumnezeu drept, ordonator care face să reintre în ordine cel care a ieșit în afara ei prin violarea legii divine;
- planul divin în privința permisiunii răului.

1) Înainte de toate, facem o distincție necesară: răul în om și în lumea infraumană. Acesta nu este penal. Un text din Despre Cetatea lui Dumnezeu rezumă o doctrină amplu expusă în controversa maniheană : „Ar fi lucru ridicol să se creadă că sunt condamnabile viciile animalelor, ale copacilor și ale altor ființe mutabile și muritoare care sunt total lipsite de inteligență, de sensibilitate sau de viață, și care au ca și cauză a acestor vicii natura coruptibilă supusă destrămării”.

Această destrămare, care presupune alternarea vieții și a morții constituie și dezvoltă acea „frumusețe temporală”, proprie lumii infraumane, despre care Augustin vorbește deseori din necesitate polemică împotriva maniheilor. În textul citat mai sus continuă să spună că „aceste creaturi au primit din voința Creatorului o modalitate de ființă care realizează, dispărând în succesiunea unora după altele, cea mai mică frumusețe a timpurilor care convine în genul ei diferitelor părții ale acestei lumi” .

Această „frumusețe temporală” nu dispare datorită faptului că animalele dăunează unele altora pentru că unele sunt hrană pentru celelalte. Și în acest fel ele reintră în ordinea stabilită care constituie acea frumusețe .

Fără îndoială, noi nu suntem totdeauna capabili să găsim „motivul” existenței acestuia sau a acelei creaturi, dar putem să descoperim tot mai mult minunile universului – Dumnezeu este mare, așa cum s-a spus, și în lucrurile mici - și, în orice caz, nu trebuie să ne îndoim că motivul există în mintea arhitectului suprem, care a făcut toate, chiar și lucrurile cele mai mici, „în număr, greutate și măsură”. Trebuie să evităm în special să proferăm o judecată asupra acestora în ordinea utilității sau daunei care pot să derive din ele. Vom fi purtați, de exemplu, să ne plângem de foc pentru că arde, uitând că iluminează, încălzește și vindecă . Cât privește apoi anumite animale care sunt agasante și par inutile, Augustin mărturisește „că nu știe de ce Dumnezeu a creat șoarecii și broaștele și muștele sau viermii, totuși – continuă – văd că toate lucrurile sunt în genul lor frumoase” .

Mai trebuie să amintim că lucrurile create, în particular animalele feroce, au devenit nocive omului din cauza păcatului. Augustin susținuse acest lucru împotriva maniheilor și îl repetă, citându-l pe Ioan Gură de Aur, împotriva pelagienilor . Acest aspect al răului, pe care creaturile inferioare îl fac omului din cauza păcatului acestuia din urmă, ne amintește un alt punct al reflecției augustiniene: rele de care omul suferă au un caracter penal. Deci, a existat o culpă.

2) Un caracter penal. Între pedeapsă și culpă există un raport de cauzalitate, care poate fi enunțat astfel: nu există pedeapsă fără culpă și nu există culpă fără liberă voință. această cauzalitate între voința liberă care păcătuiește și pedeapsa care restabilește ordinea dreptății este o teză de fond apărată împotriva maniheilor și reluată în Despre Cetatea lui Dumnezeu : „Pedeapsa dreaptă este consecința unor lipsuri non necesare, dar voluntare” . Și iarăși: „Nu suntem pedepsiți pentru viciile natural, dar pentru cele voluntare” . Deci, în omul (sau în îngerul) care suferă răul există trei lucruri: unul rău (suferința) și două bune: natura, care era și rămâne bună, și splendoarea dreptății, care se manifestă în pedeapsă. Dreptatea, dacă este dreptate, nu poate fi crudă , și de aceea, pedeapsa trebuie să fie raportată și proporționată cu vina, care face bună, pentru că necesară, pedeapsa.

3) Acest raport ne amintește de o lege fundamentală a providenței, cea care reiese din două atribute divine: bunătatea și dreptatea. Augustin amintește deseori acest adevăr. „Așa cum Dumnezeu este optimul creator al naturilor bune, tot la fel El este foarte dreptul ordonator al voințelor rele, astfel că, atunci când acestea se folosesc de naturile bune pentru a face răul, El se folosește și de voințele rele pentru a face binele” . În privința păcatelor Dumnezeu este numai cel care face ordine în ele.

Acest principiu, care iluminează întreaga dificilă și profundă doctrină a relațiilor dintre libertate și har, inclusă fiind aici predestinarea, vrea să spună că Dumnezeu face să reintre în ordine pe cel care prin libera lui voință s-a îndepărtat de El. în acest sens repetă că voința divină este totdeauna de neînvins, pentru că pune în ordine pe cel care a ieșit din ordine prin culpă, violând, adică, legea divină. „Cine se pune în afara ordinii prin nedreptatea păcatelor, este făcut să reintre în ordine cu ajutorul dreptății pedepselor” .

Din acest principiu se naște un altul, cel al optimismului creștin, care nu neagă răul, dar îl rezolvă prin triumful binelui asupra răului. Se află în acest principiu întreaga rațiune a cetății lui Dumnezeu . Augustin amintește de acest lucru deseori. Am reprodus mai sus cuvintele lui: în vreme ce voința rea se folosește de naturile bune pentru a face răul, Dumnezeu se folosește și de voințele rele pentru a face binele . Formularea cea mai bună mi se pare a fi cea din Manualul către Laurențiu: „Dumnezeu Atotputernicul… fiind supremul bine, în nici un fel nu ar permite ceva rău în operele lui dacă nu ar fi atât de atotputernic și bun ca să obțină binele și din rău” . În Despre Cetatea lui Dumnezeu, există multe texte care merg în aceeași direcție, ca de exemplu acesta: „Dumnezeu nu ar fi creat, nu spun vreun înger, dar nici măcar vreun om, dacă ar fi prevăzut răutatea lui și, în același timp, ar f ignorat în vederea căror avantaje ale oamenilor buni să folosească rele și astfel să împodobească, aproape ca o formă de contrapoziție, ordinea secolelor, ca pentru un prea frumos poem” .

Acest principiu iluminează, chiar dacă nu rezolvă, misterul profund al răului. Cu acesta s-a potolit neliniștita minte a lui Augustin și spre acesta s-a reîntors totdeauna, ca spre o ultimă soluție a rațiunii, filosofia creștină.

d) Răul și armonia universului. La acest punct ne-am putea opri, dar mai trebuie să rezolvăm o dificultate care apare frecvent. Se spune deseori că Augustin postulează răul ca un element necesar pentru armonia universului. Se aduce ca argument exemplul, pe care Augustin îl face, a pictorului care are nevoie de culoarea neagră pentru frumusețea tabloului, sau acela, tot de matriță augustiniană, a retorului care folosește antiteza pentru a face eficace și frumos discursul său . Despre Cetatea lui Dumnezeu, oferă soluția acestei interpretări greșite a gândirii lui Augustin. Este folositor să-i recitim cuvintele: „Dacă, deci, nimeni nu ar fi păcătuit, lumea ar fi fost împodobită sau plină numai de naturi bune; dar pentru că păcatul a fost comis, nu din acest motiv întreaga creație este plină de păcate. Între timp, între spiritele cerești sunt mult mai multe cele care, rămase bune, păstrează ordinea naturii lor. Încă, însăși voința rea, pentru că nu a vrut să păstreze ordinea naturii, nu pentru aceasta a scăpat de la legile Dumnezeului drept care ordonează cu înțelepciune toate lucrurile. Deoarece, așa cum este frumos un tablou cu nuanțe închise puse la locul lor, tot la fel totalitatea ființelor, dacă ar putea fi îmbrățișate cu privirea, este frumoasă și incluzând aici pe cei păcătoși, chiar dacă aceștia, considerate în sine, sunt desfigurate de diformitatea lor” . Deci, dacă nimeni nu ar fi păcătuit… Textul nu putea fi mai clar. Augustin confirmă această teză vorbind poporului: „Tu gândește-te numai la ceea ce vrei să fii; pentru că în orice fel ai vrea tu să fii, arhitectul știe unde să te așeze. Privește la pictor…” . Exemplul vrea să spună numai că, așa cum pictorul știe unde să pună culoarea neagră pentru ca să pună în evidență frumusețea tabloului, tot la fel Dumnezeu știe să pună pe păcătos, pentru ca să nu dispară ordinea universului pe care acesta, păcătosul, a încercat să o desfigureze păcătuind.

Dacă îngerii și omul nu ar fi păcătui, lumea ar fi fost împodobită și plină de creaturi bune și fericite. Ipoteza, pentru Augustin, este mai degrabă altceva decât imposibilă. Convingerea că numai abuzul libertății primului om explică prezența răului care apasă asupra umanității – în special moartea și concupiscența dezordonată, de care se vorbește mult în cărțile XII și XIV din Despre Cetatea lui Dumnezeu –, este prea înrădăcinată în el. o convingere maturizată nu numai prin meditarea Scripturilor, dar și cu reflecția asupra gravității și multiplicității acestor rele .

Pe de altă parte, nici o declarație nu ar putea fi mai explicită decât aceasta: „Nu există îndoială că multe lucruri sunt făcute numai de cei răi împotriva voinței lui Dumnezeu, dar înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu sunt astfel că tot ceea ce pare contrar voinței lui tinde în realitate spre scopurile bune și drepte pe care El le-a prevăzut” . Și se știe ce mare diferență există la Augustin între preștiință și predestinare: păcatele sunt obiectul celei dintâi, niciodată a celei de-a doua .

Este adevărat că unii fac apel, în mod contrar, la un text din De Ordine, acolo unde autorul spune că armonia universului are nevoie și de rele . Dar se greșește atunci când se ia acest text (care aparține primelor opere ale lui Augustin) ca și cheie de interpretare a întregii lui gândiri asupra argumentului la care a revenit de atâtea ori în timpul maturității. Apoi, nu se observă destul că aceasta face referință nu la univers, omul inclus fiind aici, ci la universul infrauman, despre care s-a vorbit mai înainte. Atunci când este vorba de ființele raționale dotate cu libertate, gândirea augustiniană este total diferită. Pentru că nu s-a făcut o distincție a acestor două aspecte, aceasta a generat deseori confuzie și neînțelegere.

Va urma