Se afișează postările cu eticheta milostivire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta milostivire. Afișați toate postările

sâmbătă, 12 august 2017

Fără mine nu puteți face nimic


Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

duminică, 11 decembrie 2016

Ce poate să facă rugăciunea insistentă a fraților, și nu tristețea că cineva s-ar putea converti

Fratele unui călugăr de-al nostru îl urmase pe acesta la
mănăstire, dar nu și cu inima, ci mai degrabă numai cu trupul. Detesta acea viață sfântă și chiar haina călugărească, și locuia în mănăstire ca și cum ar fi fost un oaspete. Nu putea să abandoneze acea ospitalitate, deoarece nu știa unde să meargă, nici nu avea mijloacele și nici un loc de muncă din care să poată trăi. Conduita lui rea le îngreuia viața tuturor, dar bunii călugări încercau din toate puterile să-l îndemne tot timpul să trăiască în mod virtuos, tolerându-l și din respect față de fratele lui, care suferea foarte mult din cauza acestei situații. Era superb și imoral, până la punctul că nu se preocupa că după această viață există o alta, și oricine ar fi vrut să-l instruiască, el îl lua în râs. În mănăstire se îmbrăca ca un laic; vorbea prostește, se mișca în mod dezordonat, era greu la minte, împrăștiat în lucrurile pe care le făcea; era o problemă serioasă pentru toți, pentru că toți, în loc să-l juece, căutau să-l împace cu sine și cu Dumnezeu.
Spre sfârșitul lunii iulie a fost lovit de ciuma pe care și voi o cunoașteți foarte bine și, ajungând pe patul de moarte începu să fie încolțit de agonie. Partea inferioară a trupului era ca și moartă, iar respirația îi mai rămăsese numai în piept și pe limbă. Frații, cu toții, mergeau să-l viziteze, și căutau să-i ușureze durerile și să-l pregătească bine pentru inevitabilul moment al morții, mijlocind, atât cât puteau, pe lângă Dumnezeu, pentru ca să se milostivească cumva de el. Dar el, înconjurat fiind de frați, a văzut un dragon care venea să-l mănânce, și începu să strige: Iată, eu am fost dat ca hrană unui dragon, dar nu mă poate divora pentru că voi sunteți cu mine. De ce mai stați aici? Plecați, pentru ca el să mă poată divora!
Deoarece frații îl atenționau să-și facă semnul Sfintei Cruci, el le spunea, așa cum putea: eu vrea sî-mi fac semnul Crucii, dar nu pot, pentru că sunt împiedicat de dragon să fac acest lucru. Spuma gurii lui îmi udă fața, gâtul meu este sugrumat de gura lui, brațele mele sunt imobilizate de el, iar capul meu se află deja în gura lui…. În timp ce, palid și muribund spunea aceste lucruri, frații continuau și mai tare să se roage, și să-l ajute pe acel sărăcuț să-și facă semnul Crucii îm mod liber. Acele rugăciuni neîntrerupte și insistente ajunseră la milostivirea lui Dumnezeu și, pe neașteptate, imediat, într-o clipă, muribundul a fost eliberat și, cum și-a făcut semnul Sf. Cruci a putut să strige cu o voce clară: Slavă Domnului, iată că dragonul a plecat, a plecat cel care voia să mă divore, a fugit datorită rugăciunilor voastre. Și, imediat, împăcându-se cu Dumnezeu, făcu vot solemn să se dedice lui Dumnezeu și să se facă un călugăr adevărat. De atunci trăiește într-o stare de boală răscumpărătoare, este chinuit de febră și înfruntă dureri atroce; trupul lui este imobilizat de la brâu în jos, furat morții, trăiește acum într-o profundă pocăință pentru a restitui ceea ce furase; se întâmplă acum că, prin dispoziție divină, lungi vicii sunt arse de infermități și mai lungi, dar tocmai aici, în această stare, acest suflet a regăsit pacea lui iar acum este demn de a fi numărat printre sfinții împărăției cerurilor. Vedeți, fraților, cine ar fi prevăzut că cel care acum a fost lăsat în viață se va converti? Cine ar putea să măsoare cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu? Iată cum acest tânăr pervers și rău, pe punctul morții, în ultimul ceas, a putut să-l vadă pe dragonul pe care-l slujise toată viața; grație rugăciunilor fraților care au implorat milostivirea lui Dumnezeu, în loc să ceară condamnarea lui, a văzut pe dragon nu pentru a-și pierde viața, ci pentru ca să înțeleagă pe cine slujise până atunci, iar acum, știind acest lucru, să-i opună giusta rezistență și rezinstându-i, să-l învingă. El l-a văzut pe cel de care fusese, în mod invizibil posedat, pentru ca să nu mai rămână sub stăpânirea lui. Ce limbă ar putea să povestească milostivirea divină? Ce spirit nu s-ar minuna în fața bogățiilor îndurării divine? (Omilia XIX a Sf. Grigore cel Mare)  




marți, 18 octombrie 2016

Semnificația hainei călugărului

În timpul îmbrăcării unui novice, Părintele Anatol îi spuse tânărului: „Fii atent, copile, că această haină nu acoperă, ci descoperă. Nu există nimic scandalos în trup care să trebuiască să fie acoperit. Părinții noștri ne-au încredințat această sfântă haină nu pentru a acoperi, ci pentru a face cunoscut ceea ce contează, adică chipul, mâinile și picioarele, singurele părți pe care le va vedea lumea de azi înainte la tine. Privind la acestea și nu la altele, Domnul ne va judeca: pentru chip, care este locul întâlnirii cu fratele nostru; pentru mâini, care sunt instrumentul pentru a da, semn al unei iubiri și mai mari; în sfârșit, pentru picioare, pentru că vom fi judecați pe unde am umblat, dar mai ales pe unde nu am umblat, pentru toate acele dăți în care fratele a avut nevoie de noi, iar noi nu am răspuns la chemarea lui. Din acest motiv călugărul își lasă chipul, mâinile și picioarele descoperit, și nu acoperite, pentru a dezvălui ceea ce contează cu adevărat

marți, 28 iunie 2016

Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească.
Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:
– Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?
– Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.
Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.
– Înţeleg, zise părintele. Altceva?
– Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.
– Altceva, soră?
– Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.
Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.
– N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

vineri, 17 iunie 2016

Acel bun păstor care îl ia pe Iuda pe umeri


de Andrea Tornielli

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie
2016, în "Sfântul Ioan din Lateran" întrunirea Diecezei de Roma, într-un pasaj al intervenţiei sale a invitat să nu "se pună în teren o pastoraţie de ghetouri şi pentru ghetouri", amintind că realismul evanghelic "nu înseamnă a nu fi clari în doctrină". "Nu este vorba - a adăugat el - de a nu propune idealul evanghelic, dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă". În această privinţă, Bergoglio a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: "Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie".
Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din V?yelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.
Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican II, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui "Iuda, trădătorul". "Sărmanul Iuda - a început preotul -! Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»".
"Prietene! Acest cuvânt - continuă Mazzolari - care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva Lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învăţătorului".
După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: "Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale".
"Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten".
(După Vatican Insider, 17 iunie 2016)

Traducere: Pr. Patrașcu Mihai
Sursa: www.ercis.ro