marți, 1 februarie 2022

Critica constructivă și critica fără cap

 De câteva decenii încoace există o critică bună, și este foarte bine că s-a trezit în oameni spiritul critic și constructiv. Dar există de multe ori și o critică negativă care nu iartă pe nimeni. Aceasta este critica goală, iar celor care o practică l-i se potrivesc cuvintele lui Clemenceau: „Nu are idei, dar le apără cu zel”. 

De exemplu, unul aude pe cineva care critică Biserica. Fără să gândească deloc, fără măcar să facă o minimă cercetare, să vadă dacă este ceva adevărat în acea critică, se pune și el la coada acelui ins și începe să vomite. 

Evident, instituțiile, ca și persoanele pot greși, și chiar greșesc, și sper ca în viitor să nu dispară niciodată acest defect al omului. Vai de noi dacă n-am mai greși niciodată. Ce-ar fi de noi?

Privitor la critica față de Biserică, ne poate fi de folos o glumă, relatată de Pitigrilli. 

La Londra, în Hyde Park, un predicator predica în aer liber, dar, din când în când, era întrerupt de un individ ciufulit și murdar. „De două mii de ani există Biserica - izbucnește deodată individul - și lumea încă este plină de hoți, adulteri, ucigași!”. „Ai dreptate - răspunse predicatorul -, de două milioane de secole există apă pe pământ și uitați-vă în ce stare este gâtul dumneavoastră!”.    

Viclenie, nu prudență

Conform lui Plutarh, Alcibiade era obsedat de nevoia de popularitate: voia cu orice preț ca oamenii să-i acorde atenție. Slăbind la un moment dat interesul publicului față de el, ce a făcut? Avea un câine foarte frumos, pe care plătise nici mai mult, nici mai puțin de șaptezeci de mine; i-a tăiat coada. Și altfel,

întreaga Atenă a avut ocazia de a vorbi despre Alcibiade, despre bogățiile lui, despre bizareriile sale costisitoare.
Iată un caz care nu reflectă prudență, ci viclenie


Prudență

Plutarh spune că Diogene, într-o zi, s-a apucat să cerșească de la o statuie de marmură. 


În mod evident, nu a primit nici măcar un ban, dar el continua să ceară. „Nu e timp pierdut” – l-a întrebat cineva. „Nu este timp pierdut – a răspuns el -: mă obișnuiesc să primesc refuzuri”. Este și aceasta o formă de prudență