Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/6

6. Un itinerar care necesită solitudine, tăcere, libertate

Pentru a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a ne înțelege și a ne interpreta sunt necesare unele condiții care să favorizeze această muncă interioară, care să permită concentrarea privirilor și să rezistăm risipirilor: este necesar să ne adunăm puterile pentru a „merge în profunzime”, pentru a coborî în propriile profunzimi și să experimentăm viața spirituală ca proces de gravidanță, unde se capătă formă, suntem zămisliți, renațtem – Isus vorbește în această privință de „renaștere din înălțimi”, grație Duhului Sfânt (cf. In 3, 3-8) – facem să iasă la suprafață ceea ce se află în noi și ceea ce noi încă nu suntem.

Solitudinea apare în acest sens ca o primă necesitate. Dar trebuie să fim atenți: aici nu este vorba de o solitudine-izolare care este negativă în orice om, ci de solitudinea ca dimensiune de a fi numai cu noi înșine și a lua distanță de tot ceea ce în cotidian este o prezență deranjantă. știm bine cât efort comportă introducerea în viața noastră a unor spații și momente de solitudine: aprehensiune, anxietate, și dezgustul ne pot invada atunci când începem să stăm în solitudine, separați; a trece de la agitația preocupărilor de fiecare zi la solitudine nu este spontan, dar reclamă decizie și un mare efort al voinței. Într-adevăr, distacțiile ne plac, gălăgia interioară ne ține companie, prezența altor voci și a diferite imagini ne învăluie și ne protejează de noi înșine, de ceea ce într-adevăr suntem. „Devin-o ceea ce ești”, îndemna Pindaro, dar noi rezistăm acestei chemări profunde care sălășluiește în noi.

Dacă există adevărată solitudine există și tăcere, de înțeles nu ca mutism, ci ca distanțare de voci, ca posibilitate de un altfel de ascultare, ascultare a ceea ce nu este gălăgie, urlete, ton ridicat al vocii, a ceea ce nu se impune și care totuși vorbește: da, pentru că și tăcerea este elocventă, vorbește și poate di ascultată (cf. 1Re 19, 12). Viața interioară are nevoie de un timp de tăcere, care să consimtă simțurilor noastre să funcționeze în mod natural și simplu, fără a fi solicitați artificial; are nevoie de un spațiu în „disparte”, de o voință nu de fugă ci mai degrabă de reculegere: în limbajul curent se spune că este necesar să ne regăsim pe noi înșine, semn că putem fi și pierduți, rătăciți...

Tăcerea și solitudinea ne permit să înflorească în noi libertatea personală, cu ajutorul unei munci de umanizare progresivă, a unei maturizări a capacității capabile să judece și să discearnă toate ofertele, a asumării subiectivității. Este necesar să spunem „eu” în viața interioară, ba chiar trebuie să învățăm acest lucru, pentru a știi să spunem și „noi” în mod autentic. Trebuie spus clar: pentru a putea trăi un drum libertatea este absolut necesară, o libertate supusă încercării, dar totdeauna de apucat și de confirmat pentru a putea avansa.  A fi liberi produce frică, mai ales în spațiul interior unde forța inerției, tentațiile bunăstării, somnolențele care revin sunt totdeauna eficace și active. Fiecare om este chemat să scrie el însuși propria istorie; nu există soartă, nici necesitate și nimic nu este predeterminat. Creația, a face din propria viață o operă de artă au absolută nevoie de libertate: și nu există libertate, nici eliberare posibilă fără libertatea interioară.

 va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian