CREDINȚĂ ȘI RELIGIE. ÎN CE/CINE SE CREDE? Răspunsul lui Dostoievsky

Pr. conf. univ. dr. Damian Ghe. Pătrașcu

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – Roman (NT)

         Timpul nostru este unul plin de contraste. Lumini şi umbre se urmăresc şi se ciocnesc, deseori în ritmuri convulsive, şi fac dificilă analiza situaţiei. Pericolul maniheismului stă la pândă, sugerat de ambiguitatea condiţionărilor în care omul se găseşte. Ca întotdeauna în istorie, binele şi răul influenţează societatea şi o orientează într-un sens sau altul, neavând însă niciodată o dominaţie definitivă. Pentru o analiză obiectivă a situaţiei este necesară nu numai o seninătate în judecată, ci şi o capacitate de a vedea dincolo de aparenţe.

         Cu siguranţă, aspectele pozitive, capabile să alimenteze speranţa, nu

lipsesc astăzi. În enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), Fericitul Ioan Paul al II-lea vorbeşte de o progresivă convergenţă a popoarelor faţă de idealurile şi valorile evanghelice, şi enumeră unele: refuzul violenţei şi al războiului, respectul faţă de persoana umană şi drepturile acesteia, dorinţa de libertate, dreptate şi fraternitate, tendinţa de depăşire a rasismelor, afirmarea demnităţii şi valorizarea femeii. Pe alte fronturi se vorbeşte de o redeşteptare a sacrului, o răspândire a nostalgiei faţă de Absolutul care ia locul afirmării ateismului dintr-o anumită perioadă, destul de recentă. Şi Scrisoarea Apostolică Mottu proprio Porta Fidei a Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, emisă cu ocazia anunţării Anului Credinţei, aminteşte că „se întâmplă destul de des ca oamenii creştini să se preocupe mai mult de consecinţele sociale, culturale şi politice ale angajării lor, continuând să se gândească la credinţă ca o  condiţie evidentă a convieţuirii” (nr. 2).

         Dacă aspectele pozitive nu lipsesc, cele negative sunt numeroase şi îngrijorătoare. Indiferentismul, agnosticismul, ateismul, mai mult practic decât teoretic, relativismul, au cucerit largi straturi ale societăţii noastre. Statisticile spun că 89% (10% nu, 1% nu ştie) din români se declară religioşi/creştini[1]. Să nu ne lăsăm înşelaţi! Cât priveşte credinţa, numai o minoritate profesează „toată” credinţa Bisericii. În privinţa incidenţei credinţei în propria viaţă, numai pentru puţini ea are o influenţă puternică; pentru majoritatea, importanţa credinţei este minoră sau chiar nulă. Pentru a sintetiza, am putea spune că suntem mai mult religioşi, decât credincioşi.

         Să ne gândim, de exemplu, la sectorul mass media. Răsfoind unele ziare şi privind anumite programe la televizor, mi-ar veni să spun că trăim într-o epocă postcreştină, foarte pacific secularizată. Practica religioasă trezeşte uimire, ca fiind ceva arhaic, în vreme ce abandonarea şi negarea – sau mai bine spus, uitarea – lui Dumnezeu nu mai interesează pe nimeni: dacă este luată în consideraţie, aceasta se face pentru a mai avea un breaking news în plus.

         Aţi urmărit anumite programe de serviciu? În ambiente elegante, el, ea, celălalt, cealaltă, cu multă candoare povestesc aventurile lor extraconjugale, ca şi cum ar fi vorba de episoade din punct de vedere moral licite, ba chiar pozitive. Mai grav apoi este să notăm cum valori ca: fidelitatea, castitatea, rugăciunea, umilinţa, sunt respinse sau uitate, considerate relicve ale trecutului. Multe pagini ale celor mai răspândite ziare sunt pline de pornografie, iar publicitatea se foloseşte de trupul femeii chiar şi pentru a vinde mai multă brânză sau  şuncă.

         O altă dificultate pentru credinţa creştină, de această dată strict pentru ambientul nostru din România, este creată de emigrarea multor credincioşi de-ai noştri în ţări cu o veche tradiţie creştină, dar care în aceşti ultimi ani suferă de o amnezie şi o carenţă destul de gravă în transmiterea credinţei. Dar, pentru că acest argument ar merita un simpozion aparte, mă opresc aici, limitându-mă numai să-l semnalez.  

         Problema este gravă: se creează o cultură vătămătoare pentru credinţă şi pentru viaţa morală, mai ales printre tineri.

         Acum vrem să încercăm să răspundem unui interogativ, vechi dar totdeauna nou, astăzi foarte urgent pentru trezirea conştiinţelor din letargie: de ce nu se mai crede? De ce, după educaţia religioasă avută în copilărie, ne găsim pe căi atee, agnostice şi indiferente? Chestiunea este complexă; ea implică psihologia, pedagogia, etica, dogmatica, sociologia. Pentru un răspuns la aceste interogaţii dăm cuvântul acum lui Feodor Dostoievsky, cunoscutul scriitor rus de faimă mondială, care, consider, nu mai are nevoie de alte prezentări.

***

         În ultimii ani ai vieţii Dostoievsky devenise un fel de stareţ, consilier spiritual, mai ales al tinerilor; „ghidul spiritual al poporului rus” îl numea Berdjaev. Lumea, şi mai ales tinerii, i se adresa pentru a primi mângâiere, sfaturi, explicaţii. Cu un an înaintea morţii (1881), primea o scrisoare de la o tânără studentă. Tânăra îi mărturisea propria suferinţă pentru că şi-a pierdut credinţa. În data 15 ianuarie 1880, scriitorul răspundea:

„[…]. Cât priveşte scrisoarea dumneavoastră, ce aş putea să vă răspund? Acestor întrebări nu se poate răspunde printr-o scrisoare […]. Dacă vreţi, treceţi pe la mine şi, chiar dacă de obicei am puţin timp, între patru ochi se vede şi se spune mult mai mult decât într-o scrisoare, în care tonul este abstract. Scrisoarea dumneavoastră este caldă, cordială şi sinceră. Dumneavoastră suferiţi cu adevărat şi nu puteţi să nu suferiţi; de ce vă chinuiţi atâta? Şi alţii şi-au pierdut credinţa, dar sau mântuit. Îmi scrieţi că au distrus în dumneavoastră credinţa în Cristos. Dar cum de nu v-aţi pus, înainte de toate, întrebarea: cine sunt cei care îl neagă pe Cristos ca Mântuitor? Eu nu întreb dacă sunt buni sau răi, ci dacă-l cunosc pe Cristos în substanţa lui. Credeţi-mă, nu-l cunosc, pentru că, după ce l-ar fi cunoscut, chiar şi numai în parte, nu se poate să nu se vadă că este ceva excepţional şi nu o fiinţă comună/obişnuită, asemănător cu toţi oamenii buni sau răi. În al doilea rând, toţi aceia sunt aşa de slabi pentru că nu au nici măcar o minimă pregătire ştiinţifică pentru a cunoaşte ceea ce neagă. Aceştia neagă cu mintea. Dar este pură mintea lor şi este senină inima lor?

Repet, eu nu spun că sunt oameni răi, dar sunt contagiaţi de acel element morbid general care se află în toţi ruşii din intelighentia, de felul lejer de a trata argumentele, de o prezumţie atât de excepţională, la care nici măcar marile minţi europene nu ar fi visat, în sfârşit, de fenomenala ignoranţă a ceea ce judecă.

Ar fi de ajuns aceste consideraţii, cred, pentru a vă opri în negarea dumneavoastră, sau cel puţin pentru a vă face să reflectaţi, să vă îndoiţi. Eu cunosc numeroşi negatori care, la sfârşit, au trecut cu toată fiinţa lor la Cristos. Dar aceştia aveau sete sinceră după adevăr, şi cel care caută nu poate să nu găsească. Vă mulţumesc mult pentru caldele dumneavoastră cuvinte adresate mie şi despre mine. Vă strâng mâna şi, dacă veţi vrea, la revedere. Al Dumneavoastră F. Dostoievsky”[2].

***

Această scrisoare merită o reflecţie atentă pentru că este foarte actuală, punctuală şi clară, în particular pentru creştinismul nostru din România, şi în general pentru cel  din Europa.

Înainte de toate, o premisă: nu suntem credincioşi pentru că suntem buni, sau atei, sau răi. Credinţa şi necredinţa au alte rădăcini, chiar dacă bunătatea sau răutatea sunt elemente ce determină sufletul să accepte sau să respingă credinţa.

După Dostoievsky, prima cauză a necredinţei este ignoranţa privitoare la „substanţa” lui Cristos. Cristos nu este cunoscut în „substanţa lui, adică în profunzimea lui, în misterul personalităţii lui unice şi transcendente, ca cel care a rostit  «cuvinte veşnice», care este mântuirea omului (pentru că omul nu este în stare să se mântuiască, ci este mântuit de revelaţie şi apoi de Cristos, adică de intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa lui), ca cel care «poartă în sine şi în Cuvântul lui idealul frumuseţii», «omul fără măsură, fără limite bun». Cu alte cuvinte, ca cel în care se manifestă plinătatea umanităţii şi a divinităţii”.

Astfel îl cunoscuse Dostoievsky pe Cristos, după ani de suferinţă interioară. „Nu asemenea unui copil eu cred în Cristos şi îl profesez, ci osana mea a trecut prin marele cuptor al îndoielilor”[3]. „Marele cuptor al îndoielilor” se referă mai înainte la tentaţia atee, apoi la cea iluministă, care vede în Cristos „omul divin”, adică omul în care se manifestă maximumul de înţelepciune şi de moralitate, dar nu Dumnezeul întrupat. Studiul Părinţilor Bisericii iluminase căutarea interioară a scriitorului şi îl ajutase să ajungă la credinţa Bisericii, singura capabilă să mântuiască. „Mulţi cred că este suficient să creadă în morala lui Cristos pentru a fi creştini. Nu morala lui Cristos, nici învăţătura lui Cristos nu vor fi cele care vor salva lumea, ci credinţa în acestea, faptul că Isus Cristos s-a întrupat”[4].

A doua cauză a necredinţei – tot după Dostoievsky – este superficialitatea. Este un apendice al ignoranţei, se hrăneşte cu diletantism cultural, se ornează cu beteli ciudate, deseori este umflată şi cârcotaşă. Ultima cauză este impuritatea minţii şi a inimii (Este pură mintea şi este senină inima lor?). Scriitorul face aluzie la prejudecăţile intelectuale, la prezumţia de a şti şi de a defini totul, la lipsa luminii interioare, cauzată de păcatul care împiedică să se vadă şi să se înţeleagă.

  ***

Analiza făcută de Dostoievsky este substanţial exactă. Pentru a o înţelege mai bine, precizăm câteva adevăruri teologice. Credinţa nu este opera inteligenţei şi a voinţei omului, ci darul lui Dumnezeu, un har a cărui origine şi al cărui motiv se găsesc numai în iubirea lui Dumnezeu şi în voinţa lui de a mântui oamenii. A spune acest lucru nu înseamnă a afirma că omul nu poate şi nu trebuie să facă nimic pentru a ajunge la credinţă şi a persevera în ea. Primatul harului în credinţă nu distruge libertatea omului: el poate să consimtă şi să coopereze cu harul credinţei, dar poate şi să refuze să-şi dea propriul asentiment şi propria cooperare, şi să rămână, astfel, în necredinţă. Acceptarea credinţei depinde totdeauna de libertatea umană.

Două sunt principalele elemente care împiedică dezvoltarea şi viaţa credinţei: întunericul minţii şi îngreunarea inimii. În privinţa primului element este oportun să amintim învăţătura Sf. Augustin. Credinţa – aminteşte Sfântul – precedă raţiunea. Deci, crede ut intelligas[5], adică pentru a înţelege trebuie să crezi, pentru că inteligenţa este premiul credinţei; dar este adevărat şi contrariul: intellige ut credas[6], pentru că este raţiunea cea care demonstrează „cui trebuie să se creadă”[7]. Mai mult încă, „a crede nu este altceva decât un gând însoţit de asentiment. Nu oricine gândeşte, crede […], dar oricine crede, gândeşte; şi gândeşte crezând şi crede gândind”[8].

Intellige ut credas augustinian se poate parafraza astfel: forţează-te, cu ajutorul studiului aprofundat, să descoperi valoarea şi puterea motivelor de credibilitate, să înţelegi din interior creştinismul tău, să observi lumina pe care aceasta o proiectează asupra existenţei noastre, să-i percepi profunda frumuseţe, pentru ca actul tău de credinţă să fie mai deplin, mai personal şi mai matur; să fie mai puţin dependent de condiţionările sociologice şi psihologice externe, şi mai mult „al tău”; să fie mai bucuros, mai iradiant asupra celor care te întâlnesc.

Acum este necesar să recunoaştem că mulţi dintre contemporanii noştri, din punct de vedere spiritual şi intelectual adulţi, pe teren religios au rămas la un nivel elementar. Mai rău încă, şi-au „creat” o credinţă proprie, apelând la izvoare contaminate, superficiale, foarte bine îngropate, pentru a ascunde inconsistenţa ei. În acest sens apar continuu „cărţi”, „romane”[9], „descoperiri”[10] prezentate pe posturi de televiziune ca Discovery, şi cântăreţi care se folosesc de simboluri creştine pentru a provoca şi a-şi creşte audienţa, ca de exemplu Madonna care s-a arătat crucificată, sau Lady Gaga care poartă crucea în părţile joase ale corpului.

Ne întrebăm: ce poate găsi un cititor obişnuit în lectura sau vizionarea acestor cărţi şi emisiuni? Dacă are o credinţă robustă va încerca o tristeţe profundă faţă de superficialitatea şi banalitatea cu care se tratează argumente atât de grave şi atât de delicate; dacă nu are credinţă, sau are puţină, va sfârşi prin a se complace şi mai mult în letargia agnostică.

Nu arareori ignoranţa religioasă determină omul să-şi construiască un dumnezeu după propria imagine şi asemănare, şi aceasta este, cred, forma cea mai răspândită în zilele noastre. Atunci când această construcţie este ornată de artă, rezultă statui de idoli înaintea cărora se prosternează autori şi admiratori. A propos de dumnezeul lui Sartre, Julien Green scria în jurnalul său, în ziua de 20 ianuarie 1951: „Muştele a lui Sartre, operă superbă şi plină de forţă, nu lipsită de frumuseţe. Discursul Electrei în faţa statuii lui Zeus […]. Aici autorul se dezlănţuie în ateismul său şi cred că va tulbura mulţi spectatori. Dar dumnezeul pe care Sartre ni-l prezintă este atât de mediocru şi limitat, încât nu este dificil să înţelegem ateismul autorului faţă de un asemenea dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi dumnezeul lui Sartre, eu aş fi ateu de douăzeci de ori în loc de una, aş fi ateu de acel dumnezeu, şi încă unul fanatic. Dar, aşa cum se întâmplă, există totdeauna o eroare de persoană”.

***

Celălalt element negativ pentru credinţă este îngreunarea inimii, adică imoralitatea în sensul cel mai vast. A crede nu înseamnă în primul rând a adera la un complex de adevăruri, ci a adera la Isus Cristos, a fonda pe el viaţa noastră. Cu alte cuvinte, „înseamnă a-l privi pe Cristos faţă în faţă, a aşeza persoana noastră în raport cu viaţa lui, a ne pune sub privirea lui, a primi de la el adevărul nostru, a învăţa de la el cine suntem şi cine trebuie să fim. Înseamnă a accepta cu inteligenţa noastră că în el ne este dată puterea de a deveni ceea ce el este, şi a adera la această putere cu întreaga noastră inimă şi cu toată voinţa noastră”[11].

În consecinţă, credinţa este un raport interpersonal între Cristos şi om: raport liber, plin de iubire, încrezător. Atunci când omul în mod liber comite păcatul, rupe acest raport pentru că îl refuză pe Cristos. Se verifică aici ceea ce spune Sf. Augustin: păcatul „tulbură, închide şi orbeşte ochiul inimii cu care se vede Dumnezeu”.  Aşa cum ochiul exterior, dacă este bolnav, fuge de lumina pentru care este făcut, „la fel şi ochiul inimii, tulburat şi rănit, se depărtează de  lumina dreptăţii, nu îndrăzneşte să o contemple, nu este capabil să facă acest pas”. De aceea, „sarcina noastră în această viaţă constă în a păstra sănătos ochiul inimii pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu. Cu acest scop se celebrează sfintele mistere şi se ascultă Cuvântul lui Dumnezeu”. Acum, „ce anume tulbură ochiul inimii? Cupiditatea, avariţia, fărădelegea, concupiscenţa: toate acestea tulbură, închid, orbesc ochiul inimii”[12].

Din aceste consideraţii este uşor să deducem că într-o societate ca a noastră, impregnată de erotism, permisivă şi libertină, lacomă de avere şi de putere, pentru credinţă nu mai este loc, pentru că ea înfloreşte pe terenul umilinţei minţii şi pe deschiderea sufletului faţă de har. Dostoievsky nu era cu siguranţă un sfânt, dar era conştient că păcătuieşte şi, în consecinţă, că are nevoie de iertare, şi se ruga, frecventa biserica. Astăzi, în schimb, se exaltă transgresiunea, se neagă păcatul, se uită rugăciunea. Pentru a lansa o carte sau un spectacol termenul cel mai eficace este transgresiv, adică – în cuvinte simple – este împotriva oricărei legi civile şi morale, blasfemică, impudică. Păcatul? Dar nu este un reziduu al tradiţiei iudaico-creştine, de acum depăşit? Şi rugăciunea nu este alienare şi drog? Exact acest lucru este ilustrat de Peter Weiss în drama Persecuţia şi asasinarea lui Jean Paul Marat: că rugăciunea stinge indignarea împotriva nedreptăţii şi contribuie la afirmarea opresiunii. Fără a incomoda eroul sartrian din opera Muştele care afirma: „Fiecare om trebuie să-şi găsească drumul său”, deoarece „nu mai există nici bine nici rău, şi nu mai există nimeni care să-mi poruncească”, să ne gândim la actualul libertinism radical care condamnă ca tabu normele morale sexuale şi exaltă totala libertate în acest câmp, ca o eliberare şi o maturizare umană.

În acest sens, Dostoievsky scria:

„Fără Dumnezeu, conştiinţa este înfricoşătoare, poate să se rătăcească până la a comite faptele cele mai imorale”[13], şi iarăşi, „În Occident l-au pierdut pe Cristos […], şi din acest motiv Occidentul cade, exclusiv din acest motiv”[14].

***

De ce nu se mai crede? L-am ascultat pe Dostoievsky punctând câteva idei de-ale sale. Nu am vrea însă ca discursul nostru să pară pesimist şi generalizant. Dacă este adevărat că astăzi ateismul şi descreştinizarea se prezintă ca fenomene masive şi arogante, este şi adevărat că sentimentul religios şi nostalgia după Evanghelie revin să atingă inimile, nu arareori cu rezultate promiţătoare. Nu ar putea fi altfel: ateismul este antiuman. Dumnezeu ne este necesar ca aerul. Nu putem trăi îndelung şi cu demnitate fără El. Dostoievsky a înţeles acest lucru şi s-a exprimat foarte frumos: „Toată legea existenţei umane constă în aceasta: ca omul să se poată închina totdeauna în faţa Celui Infinit mai mare. Dacă oamenii ar fi privaţi de Cel Infinit mai mare, ei nu ar mai putea trăi şi ar muri în disperare. Nemăsuratul şi Infinitul este indispensabil omului, la fel ca şi acea mică planetă pe care El locuieşte”[15].

A ne putea închina în faţa lui Dumnezeu şi a lui Cristos este nevoia cea mai profundă a existenţei, şi norocul ei cel mai mare. Acesta este mesajul pe care Dostoievsky îl adresează omenirii de astăzi. La începutul secolului al XXI-lea, putem înţelege acest mesaj mai bine. De ce? Pentru că idolii – de piatră, de hârtie, de carne – în faţa cărora, timp de atâtea decenii ne-am închinat, s-au năruit în mod mizerabil. Dacă încă sunt adoraţi, acest lucru se întâmplă din cauza orbirii, inerţiei şi a laşităţii. Acestea ne-au lăsat pe drumuri care au dus numai spre disperare şi neant. Dar din disperare şi neant nu se poate trăi. Din nou, Dostoievsky este cel care ne atenţionează: „Ori credinţa, ori să ardem”[16]. El a crezut, pentru a nu arde. Noi?

Noua evanghelizare, în care suntem implicaţi cu toţii, este o angajare exaltantă şi dificilă. Dificilă pentru că bariera secularizării şi a indiferentismului este masivă; exaltantă pentru că astăzi, „ispita după Dumnezeu”, adică nostalgia după adevăr şi pace, este foarte mult vehiculată  la nivel universal. Şi aceasta este bogăţia noastră.

Articol publicat în Revista Dialog Teologic, XV, 30 (2012), pag. 91-99

---

[1] Sondaj Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), aprilie 2012.

[2] F. DOSTOIEVSKY, Epistolario, (sub îngrijirea), E. LO GATTO, vol. II, ESI, Napoli 1950, pp. 543ss.

[3] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 424.

[4] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1027.  

[5] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 43, 6, PL 38, 257.

[6] Idem, 7, 258.

[7] SFÂNTUL AUGUSTIN, De vera religione, 24, PL 34-35, 141.

[8] SFÂNTUL AUGUSTIN, De praedestinatione sanctorum, 2, 5, PL 44, 962ss.  

[9] Vezi de exemplu JOSÉ SARAMAGO, Evanghelia după Isus Cristos, Polirom, Bucureşti 2012;

[10] Vezi de exemplu descoperirea rămăşițelor pământeşti ale lui Isus Cristos, etc.

[11] J. MOINGT, «Conoscere il Padre nel Figlio», în La fede în Gesù Cristo, Ave, Roma 1968, p. 91.

[12] SFÂNTUL AUGUSTIN, Sermo 88, 5 şi 6, PL 38, 542.

[13] Dostoievsky inedito. Quaderni e taccuini, 1860-1881, (sub îngrijirea), L. DAL SANTO, Vallecchi, Firenze 1980, p. 408.

[14] DOSTOIEVSKY, Epistolario, vol. II, op. cit., p. 310.

[15] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 746.  

[16] Taccuini per i demoni», Sansoni, Firenze 1958, p. 1016.  

CRED DOAMNE, DAR ÎNTĂREȘTE SĂRACA MEA CREDINȚĂ (Mc 9, 24)

„A înviat” (Lc 24, 6)

         Aceasta este, dragii mei frați și surori, experiența celor care au mâncat și au băut cu El, după Înviere (cf. Fap 10, 41), și a celor care se simt renăscuți „pentru o speranță vie, pentru o moștenire care nu putrezește” (1Pt 1, 3-4). „A Înviat”!. Acesta este fundamentul credinței noastre, rațiunea speranței noastre și motivul dragostei noastre. Într-adevăr, „dacă Cristos nu a înviat, goală este predicarea noastră, goală este și credința voastră” (1Cor 15, 4). Fără această experiență, crucea lui Isus și crucile noastre ar fi o tragedie, iar viața creștină absurdă. Pentru aceasta, în schimb, putem cânta cu liturgia: „O, Crux, spes unica”, „Salve, o Cruce, unica noastră speranță”! răstignitul „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor 15, 11). Învierea este marele „da” spus de Dumnezeu Tatăl Fiului Său și, în El, spus nouă. Din acest motiv, aceasta este și tema vestirii și fundamentul credinței noastre.

Da, a înviat cu adevărat!

         M-a impresionat tot timpul faptul că creștinii din Orient se salută în

această perioadă cu următoarele cuvinte: „Cristos a înviat”! Și se răspunde, „Da, cu adevărat a înviat”! Da, a înviat. Această mărturisire de credință o facem în contextul Anului Credinței, voită de Papa Benedict al XVI-lea, „pentru ca Biserica să reînnoiască entuziasmul de a crede în Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, să reînnoiască bucuria de a umbla pe calea pe care ne-a indicat-o, și să mărturisească în mod concret forța transformatoare a credinței” (Benedict al XVI-lea, Audiență, 17. 10. 2012).

A crede, un drum care durează toată viața

         Poate să pară ciudat că dedica o scrisoare de Paști tematicii credinței. Unii ar putea gândi că credința este o condiție evidentă în viața unei persoane consacrate și franciscane. Dar nu cred că este așa! Cu adevărat, credința nu poate fi dată niciodată ca fiind scontată, mai ales în timpul nostru, când „o profundă criză a atins multe persoane” (PF 2). Și, pentru că a traversa „poarta credinței”, „comportă a ne pune pe un drum care durează toată viața” – „începe cu botezul și se încheie odată cu moartea prin trecerea la viața veșnică” (PF  1) –, este necesar ca în orice timp și în orice circumstanță a vieții să se facă adevăr (a verifica) în privința credinței noastre, cu scopul ca aceasta să crească din zi în zi și să poată ilumina tot mai clar „bucuria și reînnoitul entuziasm al întâlnirii cu Cristos” (PF 2). Trebuie să avem curajul să ne întrebăm: sunt credincios sau numai un simplu ateu practicant? Care este starea „sănătății” credinței mele? Trebuie să avem și luciditatea necesară pentru a da un răspuns sincer și profund unor întrebări vitale ca acestea.

         Cred că spun adevărul afirmând că criza de credință care se trăiește în interiorul Bisericii, așa cum de multe ori a denunțat Papa, este palpabilă și în mijlocul nostru. În a afirma acest lucru, nu mă gândesc la o credință teoretică sau noțională, dar la o credință celebrată, trăită și mărturisită în viața de fiecare zi. Este adevărat că majoritatea fraților dau în fiecare zi, fără gălăgie, fără aplauze și fără mari discursuri, mărturia umilă a unei credințe mărturisite, trăite și celebrate, rămănând fideli împotriva oricărei speranțe și făcând din viața lor experiența misterului pascal, dar este și adevărat că secularismul, înțeles ca o mulțime de atitudini ostile credinței, și care privește ample sectoare ale societății, poate să fi intrat în fraternitățile și în viețile noastre; și că această cădere a orizontului veșniciei și reducerea realului numai la dimensiunea pământească are asupra credinței efectul pe care-l are nisipul aruncat peste flăcării: o sufocă și sfârșește prin a o stinge. Cât de actuale sunt cuvintele Cardinalului Ratzinger când, în anul 1989, afirma: „Apostazia epocii moderne se fondează pe dispariția unei verificări a credinței din viața creștinilor”.

O credință care este viață

         În cateheza din 17 octombrie 2012, Papa afirmă: „A avea credință în Domnul nu este un fapt care interesează numai inteligența noastră, sfera cunoașterii intelectuale, dar este o schimbare care implică viața, întreaga noastră ființă: sentiment, inteligență, inimă, voință, corporalitate, emoții, relații umane”. Și în aceeași circumstanță Papa Benedict se întreabă: „credința este cu adevărat puterea transformatoare în viața noastră, în viața mea? Sau este numai unul din elementele care fac parte din existență, fără a fi cea determinantă care o antrenează în totalitate”? Asupra acesteia, dragi frați și surori, trebuie să ne întrebăm, deoarece credința, departe de a fi ceva separată de viață, este sufletul ei: „Credința creștină, activă în caritate și puternică în speranță, nu limitează, dar umanizează viața, ba chiar o face pe deplin umană” (Benedict al XVI-lea, Audiență...). Nu putem vorbi despre credință fără a face referință la viață, pentru că este aceasta care face comprehensibilă și atrăgătoare credința. Credința și viața se recheamă reciproc, și una susține pe cealaltă. Pe de altă parte, susținuți de credință, privim cu încredere față de angajamentul nostru pentru transformarea structurilor păcatului, „noi așteptăm un cer nou și un pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2Pt 3, 13). Numai unind viața cu credința, credința și angajarea în favoarea unei societăți mai în sintonie cu valorile Evangheliei, vom fi „semne vii ale prezenței Celui Înviat în lume” (PF 15). Pe bună dreptate, Capitolul din 2006 ne spunea în documentul final: „credința privește tot ceea ce noi suntem, (...). Viața în credință este adevăratul izvor al bucuriei și al speranței noastre, al urmării noastre a lui Isus Cristos, și al mărturiei noastre în lume” (Spc 18). Credința și viața sunt inseparabile.

         Sf. Bonaventura, în Prologul din Breviloquium, definește credința cu ajutorul a trei imagini pe care le consider foarte iluminante în privința a ceea ce se spunea mai înainte: „fundamentum stabiliens” (fundament care conferă stabilitate), „lucerna dirigens” (lampă care dirijează), „ianua introducens” (poartă care introduce). Ca fundament, credința este ceea ce conferă stabilitate vieții noastre; ca lampă, credința este lumina care ne permite să vedem și ne indică direcția cea bună; ca poartă, credința este cea care ne permite să trecem dincolo și care ne introduce în comuniunea cu Sfântul Sfinților. Credința este lumina care ne permite să ajungem și să deschidem poarta care ne introduce fără piedici în lumea lui Dumnezeu, permițându-ne să umblăm după voința Lui.

Credința: har și responsabilitate

         Credința presupune, înainte de toate, a primi un dar cu care suntem beneficiați fără a avea vreun merit: darul credinței. „Domnul îi deschise inima pentru a adera la cuvintele lui Paul”, scriu Faptele Apostolilor, vorbind despre Lidia (Fap 16, 14). Francisc spune așa în Testamentul său: „Domnul mi-a dat o asemenea credință (...). Domnul mi-a dat și-mi dă o asemenea mare credință...” (Test., 4, 6). Pentru Francisc, și pentru noi, totul este har (cf. Test., 1.2.4.6.14.23), și credința. Din acest motiv, credința privește totdeauna la acțiune și la transformarea persoanei din interior, privește la convertirea minții și a inimii.

         Totuși, credința este și angajare personală pentru a o păstra și a o face să crească. Din acest motiv, Papa Benedict al XVI-lea ne propune ca, în timpul Anului credinței să facem „memorie a darului prețios al credinței” (PF 8). Iar sfântul episcop al Hipponei, într-una din predicile sale asupra Redditio Symboli, adică Predarea Crezului, afirmă: „Voi ați primit (Crezul), dar trebuie să-l țineți totdeauna prezent în inimă și în minte, trebuie să-l recitați stând în pat, să vă gândiți totdeauna la el în piețe, și să nu-l uitați în timpul meselor; și, chiar și atunci când dormiți cu trupul, trebuie să vegheați în el cu inima” (Sf. Augustin, Sermo 215, 1). Biserica primitivă dorea ca să fie memorizat acest Crez (cf. PF 9), pentru a păstra credința și pentru a aminti propria condiție de credincioși. Această re-cordatio, a trece din nou prin inimă, nu se limitează la trecut, dar face astfel ca această credință să intre în prezent, calificând viața, și să deschidă/orienteze spre viitor, dezvoltându-se, așa cum crește grăuntele de muștar (cf. Mt 13, 31). Astfel, conținutul Crezului, sinteză a credinței noastre, devine istorie, devine viață și se deschide către mirabilia Dei, „operele admirabile ale lui Dumnezeu”, pe care Domnul continuă să le facă în noi.

         Credința, apoi, este un har pe care trebuie să o primim cu o adevărată și profundă gratitudine, și o responsabilitate care ne conduce să luăm conștiință de ea „pentru a o face din nou vie, pentru a o purifica, pentru a o confirma și a o mărturisi” (Paul al VI-lea, Exortația Apostolică, Petrum et Paulum Apostolos, 1967). Credința, dacă vrem să nu se stingă, pierzând astfel posibilitatea de a fi sare și lumină în lumea noastră (cf. Mt 5, 13-16), trebuie să fie constant redescoperită (cf. PF 4), trăită cu bucurie, pentru a o putea mărturisi, individual și comunitar, în interior și în exterior (cf. Petrum...), și să o celebrăm în cadrul liturgiei și în viața noastră de fiecare zi (cf. PF 8.9). Credința care mi-a fost dăruită, mi-a fost și încredințată, pentru ca să o păstrez și să o fac să crească. „Cu inima (...) se crede (...) și cu gura se face mărturisirea credinței” (Rom 10, 10). Acceptarea, primirea și responsabilitatea sunt inseparabile.

Credința: adeziune la Cristos și la Biserică

         Încercând să sintetizăm la maxim, cred că termenul adeziune  ar putea să ne ajute să răspundem întrebarea ce este credința?: adeziunea cordială a unei persoane la persoana lui Cristos, și adeziune bucuroasă față de conținuturi, acelea pe care Biserica ni le propune în Crez și prin Magisteriu. Adeziunea la persoana lui Isus Cristos, esențială în viața unui credincios, comportă o întâlnire personală cu Isus, printr-o intensă viață de rugăciune, o bogată viață sacramentală și o lectură rugătoare a Cuvântului. Trebuie să fim foarte conștienți de faptul că în câmpul credinței, jucăm totul în întâlnirea cu persoana lui Isus. Fără această întâlnire, adeziunea noastră va fi o adeziune față de o idee sau o ideologie, niciodată însă față de o persoană sau față de o formă de viață. Mai mult încă, adeziunea față de conținuturile credinței pe care Biserica ni le prezintă, comportă cunoașterea acestor conținuturi și o reflecție profundă asupra lor, cât și o viziune de credință asupra Bisericii înseși. Nu este vorba de a mărturisi „credința mea”, ci de a face ca credința Bisericii să fie credința mea, lucru care se traduce în obediență caritativă (cf. Am 3, 6), și într-un asens „cu inteligența și cu voința față de tot ceea ce propune Biserica” (cf. PF 10; Dei Verbum 5; Dei Filius, cap. III). Fac proprie invitația ultimului Sinod de a reînsufleți entuziasmul nostru de apartenență la Biserică (cf. Instrumentum laboris, 87). Numai cu ajutorul acestui entuziasm vom putea să o „reaprăm”, așa cum a făcut Sf. Francisc în timpul lui.

Credința în viziunea Sf. Francisc

         Ca Frați Minori sau discipoli ai lui Francisc, este important să ne oprim, chiar dacă pentru puțină vreme, pe drumul credinței Sf. Francisc și al manifestărilor lui. ținând prezente scrierile lui, este ușor să descoperim că credința Sărăcuțului din Assisi este, înainte de toate, o credință teologală, cu o clară structură trinitară și cristocentrică (cf. Am 1; Rnb 22, 41-55; 23, 11; LegM 9, 7). Experiența lui spirituală este caracterizată de o relație de familiaritate cu PreaSfânta Treime. Mai mult încă, un alt lucru care bate la ochi este dimensiunea eclezială a credinței lui, depășind astfel o viziune simplu individualistă. Francisc, ca de altfel înseși Biserica, ne învață să spunem „cred”, „credem” (cf. PF 9). În Testament mărturisește „credința lui în biserici și în preoți” (cf. Test., 4-7). Această „credință în biserici și în preoți” ne conduce să înțelegem un alt aspect  demn să fie luat în considerație: importanța existențială a Bisericii în viața de credință a lui Francisc; importanță care nu se datorează perfecțiunii membrilor ei, în special cea a ierarhiei și a preoților, ci faptului că în ea poate fi întâlnit Cristos. Dumnezeu îi vorbește lui Francisc în Biserică și prin Biserică, și atunci când ea este „amenințată de ruină” (cf. 2Cel 10-11; 3Comp13), pentru că în ea, chiar și atunci, este prezent Cristos. Francisc nu va vedea niciodată Biserica, Biserica Romană despre care vorbește, ca fiind o amenințare pentru a trăi Evanghelia, nici măcar dacă aceasta este o biserică „rănită” și „păcătoasă”. „Și nu vreau să văd în ei păcatul- va spune vorbind despre preoți – pentru că în ei eu discern pe Fiul lui Dumnezeu și aceștia sunt domnii mei” (Test., 9). Din credința lui în Cristos, care poate fi întâlnit în Biserică și care trece prin credința „în biserici și preoți”, se înțelege de ce Sărăcuțul a predat forma lui de viață, ce i-a fost revelată de Cel PreaÎnalt (cf. Test., 14), aprobării Bisericii, și în Regulă promite  „obediență și reverență Domnului Papă Honoriu și succesorilor lui canonic aleși și Bisericii Romane” (Rb 1, 2). Din această perspectivă, se înțelege foarte bine de ce cere fraților lui să trăiască  după „credința și viața catolică” și de ce aceasta să fie o condiție pentru rămânerea în interiorul Fraternității (cf. Rnb 19, 1). Și este la fel de ușor de înțeles de ce motivul „credinței catolice”, pentru Sf. Francisc este unul din criteriile fundamentale pentru discernământul vocației unui candidat (cf. Rb 2, 2), și Biserica criteriu pentru adevărata credință (cf. T. MATURA, Francesco parla di Dio, Milano 1992).

         O penultimă adnotare. În itinerariul său, „misterul euharistic constituie pentru Francisc inima vieții credinței” (P. MARTINELLI, Dammi fede diritta, Porziuncola 2012), așa cum documentează, printre multe alte texte, prima Admonițiune. În fața acestui mister este necesar să activăm ochii duhului sau ochii credinței, o expresie pe care o întâlnim deja la Sf. Augustin, pentru a evita să privim trupește și, ca și consecință „a nu vedea și a nu crede” (cf. Am 1, 8; C. VAIANI, Vedere e credere. L’esperienza cristiana di Francesco, Milano 2000). În sfârșit, trebuie să amintim că, pentru Francisc, misterul euharistic este intim unit Cuvântului, până la punctul de a-l considera după aceeași logică a Euharistiei, iar față de Cuvânt solicită „venerație” (cf. LOrd 34-37), pentru că în el trebuie să onorăm pe „Domnul” (cf. LOrd 36). În spatele cuvintelor, Francisc „vede” Cuvântul; în cuvinte ascultă Cuvântul mântuitor al Tatălui în acel moment (cf. 2Lf 34).

         Așa cum se poate vedea, credința lui Francisc nu este una abstractă. Astăzi n-i se prezintă ca un martor al credinței: a trăit-o, a proclamat-o, a celebrat-o și a mărturisit-o în și cu viața lui, într-un ambient deloc ușor. Ce anume ne spune Francisc în calitate de mărturisitor al credinței? Ce schimbări ne sunt cerute în privința acestei credințe?

Concluzie

         Dragi frați și surori, se spune deseori că problema Bisericii ar reprezenta-o cei „îndepărtați”. Personal, cred că nu numai aceia constituie problema, dar și cei „apropiați” pot fi o problemă, atunci când rămân în pragul „Porții credinței”, fără a trece niciodată dincolo.

         Anul pe care-l trăim este o invitație presantă la a păși dincolo de Poarta credinței, la a ne considera pelerini în noapte, la a ne pune în călătorie pentru a-L întâlni pe cel pe care niciodată nu l-am fi căutat dacă nu ar fi venit El primul să ne caute (cf. Sf. Augustin, Confesiuni 13, 1). Așa cum a afirmat Cardinalul Martini, credința este totdeauna „o credință cerșetoare” ca cea a magilor, niciodată o credință „prefabricată”, ca cea a scribilor (cf. Mt 2, 1ss.). Paul cere discipolului său Timotei să „caute credința” cu aceeași constanță cu care o căuta în tinerețe (2Tim 2, 22; 3, 15). Să primim această invitație ca fiind adresată fiecăruia dintre noi și să profităm de acest An de Har pentru a „face memorie a darului credinței” (PF 8).

Autor,

Fr. José Rodriguez Carballo,

Ministru General OFM 

Traducere de: Pr. Pătrașcu Damian

Clémenceau și birocrația

Georges Clémenceau, supranumit «tigrul», Ministru de Interne pentru prima dată în anul 1906, abia numit, făcu un tur pentru a inspecta birourile ministerului, pentru a controla asiduitatea și punctualitatea angajaților. Dar

în birourile palatului nu găsi pe nimeni; nimeni, nici angajați, nici șefi, nici directori generali. Numai într-un birou mai mărginaș găsi un funcționar, care dormea buștean, cu capul pe birou. Șeful cabinetului care-l însoțea sări să-l trezească pe funcționarul care dormea, dar Clémenceau îi făcu semn cu mâna să tacă, apoi îi spuse la ureche:

-         Doamne ferește!, lasă-l să doarmă; pentru că dacă se trezește pleacă și el acasă

Taxele și gheața

Frederic cel Mare se afla în mari dificultăți pentru a avea un bilanț financiar bun al țării sale. În timpul unui banchet a expus situația unui grup de demnitari, rugându-i să-i explice cum, deși taxele erau foarte mari, iar majoritatea cetățenilor le plăteau punctual, în casele Statului intrau bani foarte puțini. În loc să răspundă, un demnitar în vârstă se ridică, luă o bucată de gheață din cupa de pe masă, și-l rugă pe cel de lângă el să-l dea din mână în mână, astfel ca să ajungă până la rege.

Astfel, din mână în mână, bucata de gheață făcu turul mesei; dar când ajunse la rege, din bucata inițială de gheață abia se mai vedea o fărâmă transparentă…

Demnitarul se așeză, fără a mai face alte comentarii…

Oamenii sunt ca broaștele țestoase

În timpul unei excursii, un copil a găsit o broască țestoasă și a început să se uite la ea cu atenție; dar broasca și-a tras imediat capul în interiorul carapacei. Unchiul care era cu el, văzând că băiatul încerca să-i scoată căpușorul cu un băț, îi spuse:

-         Nu, nu! Nu așa se face.

Luă broasca țestoasă, o duse acasă și îl așeză aproape de sobă. După câteva minute, broscuța începu să se încălzească și rând pe rând scoase afară căpușorul, apoi piciorușele; apoi începu să meargă, îndreptându-se lent spre băiețel.

-         Vezi: oamenii sunt ca broaștele țestoase, îi explică unchiul. Nu încerca niciodată să forțezi pe cineva să facă un lucru sau un altul. Ajunge să-l încălzești cu puțină bunătate, și cu toată probabilitatea îți va ieși în întâmpinare el însuși.

Iubesc Biserica, îl iubesc și-l respect pe Papa Francisc

TENTAŢIILE NOASTRE FAŢĂ DE BISERICĂ

În faţa acestei Maici, pentru care n-ar trebui să nutrim decât iubire, câte tentaţii nu ne încolţesc! Unele sunt violente, dar clare. Mai sunt şi din celelalte, obscure şi mai insidioase. Lucrurile stau aşa dintotdeauna; dar ele sunt mai evidente în ziua de astăzi. Tentaţiile sunt extrem de diverse, ba chiar sunt opuse, astfel încât nici unul dintre noi nu se simte la adăpost de ele.

Întotdeauna vor exista oameni care-şi vor identifica perfect cauza proprie

cu cea a Bisericii, sfârşind cu bună-credinţă prin a reduce cauza Bisericii la cauza lor. Ei nu-şi imaginează că, pentru a sluji cu credinţă adevărată, ar avea de curmat în ei multe porniri. Vrând să slujească Biserica, ei o pun în slujba lor. „Trecere dialectică”, răsturnare de la pro la contra, pe cât de lesnicioasă pe atât de greu de observat. Pentru ei, Biserica constituie de fapt o anumită ordine a lucrurilor care le este familiară, din care trăiesc. Ea constituie o anumită stare de civilizaţie, un anumit număr de principii, un anumit ansamblu de valori pe care influenţa sa le-a creştinat mai mult sau mai puţin, dar care, cu toate acestea, rămân în cea mai mare parte omeneşti. Tot ceea ce tulbură această ordine sau compromite acest echilibru, tot ceea ce-i nelinişteşte sau doar îi uimeşte li se pare un atentat împotriva instituţiei divine.

În atare confuzii, nu este întotdeauna vorba despre aceste forme vulgare de „clericalism” care judecă cinstirea dusă lui Dumnezeu prin avantajele împărţite slujitorilor săi, sau care măsoară întinderea puterii dumnezeieşti asupra sufletelor şi domnia lui Isus Cristos asupra lumii, după influenţa, ocultă sau mărturisită, a clerului în mersul treburilor lumeşti. Totul poate fi conceput în termeni nobili. Astfel, marele Bossuet, în ultimii săi ani de viaţă, aşeza ordinea catolică într-un cadru stil Ludovic al XIV-lea, şi nu vedea decât pericole pentru religie în amestecul de energii care începeau să dezagrege o sinteză, la drept vorbind strălucită, dar contestabilă în multe din elementele ei, vremelnică desigur, , perisabilă în esenţa ei.

Vârstnicul episcop era pe cât de îndrăzneţ, pe atât de isteţ. Cu toate acestea, doar pe jumătate. „De o voinţă nestăvilită, el era din fire timid”^[1]. Ar fi vrut să menţină pe vecie – riscând să reia anumite greşeli sau să critice cu curaj anumite abuzuri – universul mintal şi social în care geniul său se desfăşura în voie. El nu-şi imagina cum ar fi supravieţuit credinţa într-un astfel de univers, precum Romanii din antichitate – şi au existat printre ei Părinţi ai Bisericii – pentru care decăderea Imperiului nu putea fi decât semnul premergător al sfârşitului lumii, într-atât puterea şi măreţia Romei impresionau spiritele^[2]. Dar cum Bossuet visa la un lucru imposibil, el se găsea în situaţia de a compromite cu acest univers lovit de moarte Biserica ce trebuia să se ridice din acesta pentru a da viaţă altor generaţii. Punând în calea răului o stavilă neputincioasă, el înăbuşea în acelaşi timp sămânţa viitorului. Aparent, a ieşit învingător din toate confruntările, dar, după felul în care a învins, doar necredinţa a avut de câştigat.

Aşa încât, poate că suntem mai încrezători şi mai riguroşi în judecată când apărăm o cauză mai complicată. Poate că uităm câteodată în fapte, chiar dacă o ştim bine în principiu, că intransigenţa în credinţă nu înseamnă rigiditate pătimaşă din dorinţa de a le impune celorlalţi ideile sau gusturile noastre personale; că îndârjirea crispată mai degrabă trădează fermitatea suplă a adevărului, decât îi vine în apărare; că un creştinism care s-ar plasa deliberat în întregime în defensivă, renunţând la orice deschidere şi la orice asimilare, ar înceta să mai fie creştinism; că ataşamentul sincer faţă de Biserică nu poate servi la canonizarea prejudecăţilor noastre, nici la a face ca parţialitatea noastră să participe la absolutul credinţei universale. Deci poate că este folositor să ne repetăm nouă înşine: o anumită încredere şi o anumită detaşare fac parte din spiritul catolic. Din chiar templele demonilor, Biserica ştie să preia, la vremea cuvenită, ornamente pentru propriul ei locaş: miracolul este de fiecare dată inedit, de fiecare dată neprevăzut, dar noi ştim că el se va repeta. Oricât de înrădăcinată ar fi în istorie, Biserica nu este sclava nici unui timp, nici a vreunui alt lucru de esenţă temporală. Mesajul pe care trebuie să-l transmită şi viaţa pe care trebuie să o răspândească nu se solidarizează niciodată „nici cu vreun regim politic, nici cu vreo stare socială, nici cu vreo formă anume de civilizaţie” şi se întâmplă ca Biserica să fie nevoită să repete energic aceasta, împotriva unor false evidenţe ce rezultă din legături născute din obişnuinţă. Ea ne-o spune iar şi iar, prin vocea Sf. Augustin, dând cuvintelor lui sensul cel mai cuprinzător: „De ce vă înspăimântaţi că pier împărăţiile pământeşti?”^[3]. Ea are acelaşi temei ca şi piatra credinţei lui Petru, care este credinţa în Isus Cristos. Ea nu este nici un partid, nici o societate închisă. Ea nu s-ar resemna, doar pentru bunăstarea celor care tradiţional îi sunt credincioşi, să se rupă de cei care nu o cunosc încă. Printre oamenii adevăraţi, care în mod virtual sunt cu toţii fiii săi, ea nu doreşte să aibă adversari. Ea caută să-i mântuiască pe toţi de tot răul, oferindu-i Mântuitorului lor.

Să ne lăsăm pătrunşi, aşadar, cu toţii de aceste sentimente, care sunt sentimentele lui Isus Cristos (cfr., Fil 2, 5). În acest scop, să ne impunem, dacă e necesar, sacrificiile cuvenite. Departe de a ne sustrage de la intransigenţa credinţei, numai astfel vom merge până la capătul acestei intransigenţe. Să nu pierdem nimic din zelul pentru adevărul catolic, ci să ştim a purifica acest zel. Să veghem să nu devenim dintre acei „oameni supuşi celor trupeşti”, cum au existat încă de la prima generaţie de creştini care, făcând din Biserică un bun personal, îi împiedicau practic pe apostoli să le vestească neamurilor Evanghelia. Altminteri, ne-am expune unei nenorociri şi mai mari: aceea de a ajuta necredinţa militantă, uşurându-i sarcina de a transforma Biserica şi învăţătura ei în lucruri moarte. I-am oferi, ca să spunem astfel, o conştiinţă împăcată. Căci această necredinţă nu are în ea nimic din actualitatea veşniciei. „Biserica, spune ea, să rămână ceea ce este!” – şi ghicim uşor cărui gen de imobilism îi corespunde o asemenea dorinţă - , atunci „o vom primi cu acea bunăvoinţă pe care o avem pentru vestigiile istorice”. Amestecând fără temei cazurile cele mai diverse, confundând cu dogma opinii ori atitudini moştenite de la situaţii din trecut, ea se ridică împotriva unor „concesii” în spatele cărora presimte „reaua-credinţă sau frivolitatea”. Ea singură stabileşte liste de suspecţi, destinate autorităţilor religioase; la nevoie, ea cheamă  laordin chiar aceste autorităţi. De vreme ce a hotărât, o dată pentru totdeauna, că nu poate fi nimic rezonabil în aceste credinţe creştine, ea vestejeşte sub denumirea de „liberalism”^[4] sau de „modernism”^[5] orice efort de a-i reda creştinismului rigoarea autentică şi tinereţea veşnică ca şi cum ar fi vorba de abandonarea unei doctrine… În gândirea lui Iustin, a lui Clement din Alexandria ori a emulilor moderni, ea nu vrea niciodată să vadă  decât „concesiile unei apologii care-şi sacrifică  asprimea dogmelor din dorinţa de a fi pe placul celor pe care vrea să-i câştige”. Taţian, Hermas, să fie într-un ceas bun! Metoda lor este în ochii ei singura creştină. Biserica, proclamă ea în continuare, „nu se poate despărţi nicicând de trecutul ei… Religia este un tot de neatins… De îndată ce te exprimi în legătură cu ea, eşti ateu^[6]. Totul sau nimic, iată principiul său – dar cu condiţia să înţelegi totul în maniera ei, care nu este pe gustul Bisericii: precum Renan, făcând solidare in aeternum credinţa catolică şi autenticitatea cărţii lui Daniel ori a altor câtorva fapte analoage. Ce bucurie pentru ea atunci când, din chiar sânul „acestei sărmane şi bătrâne Biserici”, se ridică voci care par să aplaude! Câr rău poate pricinui o falsă intransigenţă, contrar intenţiei sale!

Fie deci ca această perspectivă să constituie un motiv în plus de neîncredere în noi înşine. Să ne mai temem şi de o anumită formă de umilinţă vecină cu trufia. Să ne temem de tot ce ne-am putea însuşi profanând. Să primim de la Sf. Augustin îndemnul pe care-l adresa fraţilor săi de luptă, în focul bătăliei împotriva susţinătorilor lui Donat: Sine superbia de veritate praesumite (Fără trufie, fiţi mândri de adevăr)^[7]. Să ne reamintim că ştiinţa noastră nu este niciodată decât parţială şi că în lumea aceasta nu întrevedem niciodată Adevărul dumnezeiesc, „decât printr-o oglindă şi într-o formă obscură” (1 Cor 13, 12). În sfârşit, aidoma lui Newman, în loc să călcăm în Biserică precum pe moşia ori bunurile noastre, în loc să o confundăm mai mult sau mai puţin cu noi, să ne străduim, dimpotrivă, fără a aştepta vre-o răsplată personală, să ne contopim cu Biserica.

Mai frecventă astăzi, fără îndoială, în tot cazul mai evidentă, mai gălăgioasă uneori prin provocările pe care le lansează, este o tentaţie opusă. Rezumată într-un singur cuvânt: tentaţia de a critica. Şi ea, de altfel, se deghizează cel mai adesea sub forma binelui. Plină de solicitudine, ea i se arată apostolului ca o indispensabilă preocupare de luciditate. De aceea, ca regulă generală, ea nu va putea fi îndepărtată decât printr-o muncă prealabilă de „discernământ al minţii”.

Însuşi cuvântul critică presupune discernământ. Există, aşadar, o critică şi, mai ales, cum se spune, o foarte bună autocritică. Ea reprezintă un efort de realism în acţiune. Ea este hotărârea de a renunţa la tot ceea ce nu ar avea o justificare de autenticitate. Este un examen făcut cu umilinţă, care ştie să recunoască binele înfăptuit, dar decurgând şi dintr-o nelinişte apostolică şi dintr-o exigenţă spirituală permanent trează. Nemulţumirea operei încheiate, dorinţa arzătoare de mai bine, loialitatea în aprecierea metodelor, independenţa în voinţa de a te rupe de cutumele nejustificate, de a te dezbrăca de rutină şi de a îndrepta abuzurile; dincolo de toate, ideea înaltă a chemării creştine şi credinţa în misiunea Bisericii: iată câteva din mijloacele de care dispune şi din care îşi trage seva. Astfel, ea sporeşte îndoit lucrul, spiritul de creativitate, numărul căutărilor şi al „experienţelor”, din care fără îndoială nu toate pot fi cuprinse, şi care nu de puţine ori bulversează întru câtva obiceiurile noastre. Severă faţă de iluziile pe care le întâlneşte, e foarte posibil ca ea să găzduiască altele, care vor fi imediat obiectul unei critici similare… Şi totuşi, cu cât este ea mai valoroasă decât naiva mulţumire de sine care nu permite nici o reformă, nici o transformare salutară! Ce puţin primejdioasă este ea faţă de o anumită euforie care pătrunde puţin câte puţin în visul său, sau faţă de o anumită încăpăţânare care crede că menţine totul acumulând pe ruine!^[8].

Am greşi vrând să împiedicăm, din principiu, manifestările publice. Când Biserica este umilă prin fiii ei, este mai atrăgătoare decât atunci când domină în ei grija prea omenească de a fi respectabili. Jacques Maritain remarca într-o zi, cu o nuanţă de justificată ironie, că pentru mulţi creştini de vârsta noastră orice dovadă de neputinţă pare „întru câtva indecentă”. Ai zice, adăuga el, că se tem să dăuneze apologeticii… Vechii evrei şi chiar cei din Ninive nu făceau atâtea mofturi. Sfinţii din secolele trecute, şi mai puţin. E de ajuns să recitim, de exemplu, celebra întâmpinare adresată de Sf. Ieronim Sfântului papă Damas, diatribele Sf. Bernard împotriva păstorilor nepricepuţi, programul de reforme pe care îl trasează în De consideratione, sau oricare dintre imprecaţiile Sf. Ecaterina de Siena împotriva unor înalţi demnitari din rândul clerului: „O, oameni, dar nu attâ oameni, cât mai degrabă demoni ce se văd, cum vă orbeşte iubirea nelalocul ei pe care o arătaţi putreziciunii trupului, dulceţii şi strălucirii lumii”^[9]. Să ne reamintim de alţii precum Sf. Brigitta, Gerson, Sf. Bernardin din Siena, Sf. Thomas Morus, ori, mai aproape de noi, de Sf. Clement Hoffbauer… să ne gândim la luptele „gregorienilor” pentru a rupe cârmuirea Bisericii de sistemul care o aservea; la îndrăzneala lui Gerhoh din Reichersberg adresându-i,  ca şi Sf. Bernard, Papei Eugen al III-lea lucrarea lui „asupra stării de corupţie din Biserică””; la aceea a lui Roger Bacon cerându-i lui Clement al IV-lea să primenească Dreptul canonic”, şi să-i alunge din Biserică pe păgânii care s-au strecurat în rândurile ei cu ajutorul Dreptului civil; la aceea a lui Guillaume Durand publicând un tratat „despre modul de celebrare a unui conciliu şi de reformare a lucrurilor corupte din cadrul Bisericii, ori la aceea a călugărului  Pierre de Leyda, mâna dreaptă a pontifului de la Roma în deschiderea ediţiei din 1530 a operelor confratelui său Denys^[10]. Să evocăm, prin acest ultim exemplu, toată mişcarea de reformare catolică, incomplet desemnată sub numele de Contrareformă: o asemenea lucrare nici măcar nu s-ar fi putut schiţa dacă n-ar fi existat o hotărâre energică de autocritică, consemnată de istorie în nenumărate pilde strălucitoare.

Cu toate acestea, pentru o plângere fericită, pentru un examen lucid şi rodnic, cât exces, câtă lipsă de stăpânire! Pentru un act curajos, câtă agitaţie zadarnică! Şi câte critici negative! Sfinţenia nu este ceva des întâlnit, iar bunăvoinţa, chiar sinceră, nu are nici aceleaşi drepturi, nici aceleaşi privilegii. De asemenea, pot lipsi competenţa şi oportunitatea. Chiar dacă un asemenea reproş este îndreptăţit, aceasta nu înseamnă că şi suntem îndreptăţiţi să-l facem. Şi mai trebuie să recunoaştem – iar remarca este importantă – că astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca în secolele pe care le numim creştine. Atunci totul se petrecea, ca să spunem aşa, în familie. Necredinţa nu stătea mereu la pândă, pentru apune totul la încercare. Astăzi, când din toate părţile Biserica este ţinta acuzaţiilor, astăzi, când este neînţeleasă, lovită în chiar existenţa şi sfinţenia ei, fiecare catolic trebuie să vegheze să nu permită să fie folosit împotriva ei ceea ce el n-ar vrea să exprime decât cu intenţia de a o sluji şi mai bine. Este necesar să se ferească de neînţelegerile fatale. Iubire filială, care nu are nimic de-a face cu prefăcătoria sau cu calculul ipocrit. Aici nu poate fi dată nici o regulă precisă, dar „omul cu adevărat ecleziastic”, aşa cum am încercat să-l definim mai sus, omului cu adevărat „spiritual”, Duhul Sfânt îi va da cu generozitate sfaturi.

În orice caz, să distingem net autocritica sănătoasă, chiar excesivă sau stângace, de tot ceea ce ar fi plângere goală, de tot ceea ce ar ţine de pierderea sau doar de scăderea încrederii faţă de Biserică. Desigur, ar fi o lipsă de pioşenie să denigrăm, folosind ca pretext câteva fapte nefericite: „toată această admirabilă şi surdă muncă a creştinului contemporan de a-şi vedea lipsurile, de a căuta să înţeleagă, să iubească şi să salveze ceea ce s-a născut bun şi în afara influenţei sale directe, spre a ieşi în furtună şi a culege primele materiale pentru noua casă”^[11]. Dar pentru ca un asemenea efort să dureze şi să dea roade, trebuie să fim atenţi să nu-l lăsăm să se molipsească de suflul unui cu totul alt spirit decât cel care se află la originea lui.

Vedem în unele momente înmulţindu-se simptomele unui rău ce se răspândeşte ca o epidemie. E o criză de neurastenie colectivă. Pentru cei atinşi, totul devine obiect de denigrare. Nu mai sunt doar ironia, fronda sau amărăciunea de care, în toate timpurile, unele firi nu ştiu să se ferească. Totul capătă o interpretare peiorativă. Orice cunoaştere, chiar exactă, sporeşte indispoziţia. Noile descoperiri, prost asimilate, noile tehnici, rău utilizate, sunt tot atâtea ocazii de a crede că bazele tradiţionale se şubrezesc. Viaţa spirituală începe să lâncezească, astfel încât nimic nu mai este conceput în adevărata sa lumină. Ne credem lucizi, dar nu mai discernem esenţialul. Nu mai suntem capabili să descoperim, proaspăt ivite chiar în preajma noastră poate, miile de invenţii ale Duhului, mereu asemănător cu sine însuşi şi mereu nou. Judecăţile în spiritul credinţei au efectul unui văl iluzoriu… Atunci descurajarea se insinuează pe mii de căi. Ceea ce ar fi putut provoca un salt înainte are, ca singur efect, o stare de paralizie. Credinţa poate rămâne sinceră, dar este minată din toate părţile. Începem să privim Biserica din afara ei, ca pentru a o judeca. Geamătul rugăciunii, a devenit o acuzaţie cât se poate de omenească. Prin această mişcare fariseică, un fel de secesiune lăuntrică, nemărturisită încă, dar primejdioasă, o apucăm deja pe o cale ce poate conduce la renegare.

Bine ar fi să ne dăm seama la timp de asta şi să reacţionăm imediat! Nu este vorba să ne lăsăm orbiţi de tot felul de neajunsuri, întotdeauna cât se poate de adevărate. Nici nu e vorba să nu suferim din cauza lor. Indiferenţa ar putea fi mai rea decât o emoţie prea vie. Loialitatea deplină şi înflăcărată a adeziunii noastre nu cere nicidecum o admiraţie puerilă faţă de tot ceea ce poate exista, se poate gândi sau face înăuntrul Bisericii. Această Mireasă a lui Cristos, pe care Mirele său a vrut-o desăvârşită, sfântă, neîntinată, nu este astfel decât în principiul ei. Strălucirea ei fără prihană vine, „din tainele în care îşi zămisleşte şi îşi hrăneşte fiii, din credinţa pe care şi-o păzeşte neatinsă, din legile preasfinte  pe care le impune tuturor, în sfârşit din darurile cereşti şi harurile deasupra firii prin care dă naştere cu o rodnicie neobosită nenumăratelor oşti de martiri, duhovnici şi de fecioare. Dacă sufletul ei este Duhul lui Cristos, mâinile şi picioarele ei sunt oamenii. Or, după cum bine ştim, niciodată oamenii nu sunt la înălţimea misiunii divine care le-a fost încredinţată. Niciodată ei nu se arată  pe de-a-ntregul maleabili şi docili la Duhul lui Cristos. Dacă ei nu reuşesc să corupă Biserica, pentru că izvorul puterii sfinţeniei sale nu se află în ei, nici ea nu izbuteşte pe de-a-ntregul să curme în ei, atât cât ţine viaţa pământească, izvorul potrivnic. Bunăvoinţa lor nu reprezintă o garanţie de înţelegere, iar înţelegerea nu este întotdeauna însoţită de putere. Cei mai buni dintre ei nu încetează să pună mii de obstacole în calea binelui pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă prin ei. Să fim deci bine înţeleşi de la început – iar istoria este, în această privinţă, o instituţie bine venită – că din partea lor nimic nu trebuie să ne descumpănească.

Dar fiecare dintre noi nu este oare şi om? Fiecare dintre noi nu-şi simte oare propria mizerie şi neputinţă? Propriile limite nu-i sunt mereu puse la încercare? Nu i s-a întâmplat niciodată să se surprindă singur în flagrant delict de contradicţie, servind o cauză sfântă prin mijloace îndoielnice? Nu trebuie să-şi spună că lipsurile lui cele mai grave sunt cele care-i scapă privirii? Nu întrevede, măcar din când în când, că în faţa tainei pe care-i este dat s-o trăiască, îi lipseşte înţelegerea? De ce, atunci să ne ţinem deoparte? De ce această distanţare, condiţie a unei priviri severe? Cădem aici în aceeaşi iluzie ca mizantropul care se supără pe neamul omenesc ca şi când el ar fi din altă plămadă, în vreme ce „pentru a ne înţelege temeinic cu Omenirea, e de ajuns să facem parte din ea, să ne alăturăm celor ce fac parte din ea şi amestecului tuturor membrilor ei”: atunci, „nu vom mai avea nici nemulţumiri, nici rezerve, nici judecăţi, nici comparaţii”. Atunci, resimţit mai întâi cu durere în noi înşine, contrastul evident care există între mizeria omenească a celor care alcătuiesc Biserica, pe de o parte, şi măreţia misiunii sale divine, pe de alta, nu va mai fi prilej e păcat. Va fi mai degrabă un stimulent pentru noi. Vom înţelege că un anumit fel de autocritică, îndreptată spre exterior, n-ar fi altceva decât căutarea unui alibi, evitând astfel un examen de conştiinţă. Iar umila acceptare a solidarităţii catolice ne va trezi poate din anumite iluzii. Ea va însemna poate să iubim din nou, într-o lumină nouă, chiar ceea ce, în înţelepciunea Bisericii noastre, a instituţiilor sale, a tradiţiilor şi exigenţelor sale, eram cu toţii gata să nu mai înţelegem.

Dar astăzi, pentru a ne măcina sufletele, neliniştea ia forme mult mai precise. Nici chiar apostolul cel mai umil nu are scăpare. I se întâmplă să se întrebe cu îngrijorare: acţiunea Bisericii asupra epocii noastre este oare cu adevărat adaptată? Oare experienţe de necontestat nu arată, tragic,  ineficienţa acţiunilor ei? De câţiva ani încoace, mai ales, astfel de întrebări s-au ivit aproape pretutindeni.  Să luăm aminte la seriozitatea lor. Să nu le înlăturăm cu uşurinţă, ca şi cum am refuza să le vedem. Nu am face decât să-i tulburăm şi mai tare pe cei care, mai clarvăzători decât noi, se luptă cu ele într-un dureros întuneric. Dar şi în privinţa aceasta să ne străduim, fără exagerare, să deosebim lucrurile.

Ne punem deci întrebări din unghiuri diferite asupra valorii actuale, fireşte, nu asupra creştinismului în sine, ci asupra pieselor din care este alcătuit, ca să spunem aşa, vârstnicul mecanism religios durat de-a lungul secolelor. Îi dăm în vileag roţile tocite, resorturile slăbite. Dăm vina pe multe din practicile lui. Vorbim e metode ori de instituţii perimate. Că în toate acestea există nu puţine iluzii potrivnice, că în diagnosticarea răului şi în alegerea remediilor se mai strecoară erori, o dată în plus, cine se mai miră? O intuire corectă a nevoilor noi poate fi însoţită de o cunoaştere prea limitată sau de vro himeră. Nu putem face de la bun început deosebirea între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce merită schimbat. Uneori ne pierdem prea repede speranţa în faţa unei forme ce pare moartă, dar care ar putea fi readusă la viaţă. Însă motive majore de îngrijorare nu există. Dacă inspiraţia nu ne înşeală, nu ne va fi greu să îndreptăm de îndată ceea ce se cere într-un program încropit în grabă sau să completăm un efort unilateral prin eforturi compensatorii.

Dar tocmai această inspiraţie trebuie controlată. Într-adevăr, răul se poate învecina cu binele. El se poate insinua cu viclenie sub aparenţele binelui. Din preocuparea de a adapta – sau, ceea ce este cam acelaşi lucru, din nevoia resimţită de ceea ce se numeşte o „întrupare” mai consistentă - , nevoie în sine foarte dreaptă, şi pe care deseori Biserica o încurajează, care este izvorul adevărat? Este doar o revărsare de caritate, ca la Sf. Paul care, urmându-l pe Isus Cristos, voia să se facă totul pentru toţi? Nu se strecoară aici iluzia, foarte firească pentru omul de meserie care este întru câtva, inevitabil, orice preot, că ar fi de ajuns să schimbe metoda, după cum procedează o întreprindere umană obişnuită, pentru a obţine rezultate care presupun mai întâi o schimbare din inimă? Vederi realiste, anchete obiective, statistici, consultare de „legi sociologice”, întocmire de planuri metodice, rupturi, mărunte sau însemnate, de formele de apostolat din trecut, punere de punct de noi tehnici: un zel foarte curat şi foarte îndreptăţit se poate folosi de toate acestea, iar cel care le denigrează îşi arogă prea uşor rolul celui bun, opunându-le mijloacele parohului de Ars. Şi încă e necesar să le păstreze la locul ce li se cuvine, doar în slujba Duhului lui Dumnezeu.

Lucru şi mai grav, nu se strecoară în neliniştile noastre, în doze mai mult sau mai puţin subtile, un soi de timiditate, de  lipsă de siguranţă lăuntrică, un dezgust secret faţă de tradiţia Bisericii? Crezând că ne emancipăm de un spirit considerat desuet, voind să luptăm împotriva anchilozei şi a sclerozei, nu cumva suntem pe cale să facem vreuna din „bolile copilăriei”? Ceea ce ni se pare doar o trezire a personalităţii, nu e mai degrabă rodul unei alunecări oarbe? Nu cumva începem să judecăm toate lucrurile după criterii superficial „moderne”? Valorile profane pe care lumea ni le aşază în faţă nu cumva încep să ne ia ochii? Nu cumva, în faţa celor care le prezintă, ne lăsăm chiar noi afectaţi încetul cu încetul de un mic complex de inferioritate? În legătură cu obiectele care ar trebui să ne fie cele mai sfinte, nu cumva suntem pe cale să acceptăm ideea pe care şi-o fac oamenii a căror orbire ar trebui să o deplângem? Pe scurt, fără să reflectăm încă în credinţa noastră, nu cumva începem, dacă putem să spunem astfel, să lăsăm să slăbească credinţa noastră în ea?

Ar fi atunci cazul să ne reamintim mai îndeaproape câteva adevăruri durabile. „Când voi vi fost ridicat din ţărână, le voi aduce pe toate la mine” (In 9, 39). Acest cuvânt al lui Isus nu ne invită să-l imităm, în litera lui, iar noi nu suntem Înţelepciunea întruchipată pentru a ne putea mulţumi şi să spunem: „Veniţi la mine şi veţi fi copleşiţi de bogăţia mea!” (Eccl 24). Sf. Paul, după pilda lui Cristos, a străbătut lumea, precursor al unei oşti de apostoli, iar Biserica va rămâne mereu misionară. Cel puţin găsim aici spiritul care trebuie să ne anime. Altfel spus, avem dreptate când refuzăm să ne „separăm” de oamenii pe care vrem să îi aducem la Cristos, dacă prin aceasta înţelegem că este nevoie să ridicăm bariere care ar pune între ei şi noi forme de viaţă sau de gândire desuete, a fortiori obişnuinţe pe care doar un ideal de bunăstare sau de linişte l-ar justifica. Avem dreptate când nu suntem de acord să ne închidem în noi înşine şi în faţa celorlalţi, în nici un fel de ghetou. Dar este necesar să ne ferim de a nu cunoaşte îndeajuns, atât poziţia cu adevărat centrală pe care ne-o asigură credinţa noastră în măsura însăşi în care ea este puternică, cât şi esenţiala condiţie de „separaţi” care este, în raport cu lumea, cea a oricărui creştin, cu atât mai mult a fiecărui preot. Dacă în această sfântă separare şi bucuroasă folosinţă a tot ceea ce ea impune, apărem cu adevărat plini de viaţă, alţii, la rândul lor, vor fi atraşi de acest izvor de viaţă şi nu vor mai vrea să fie „separaţi” de noi. Prin vieţile noastre miracolul atracţiei lui Cristos va dăinui.

Să nu ne temem, aşadar, să nutrim simpatie faţă de oamenii din jur. Să fim oameni pe deplin: ne obligă o datorie de sinceritate lăuntrică şi de caritate frăţească; sau, mai bine spus, o astfel de dispoziţie trebuie să fie atât de firească în noi, atât de înnăscută, încât să nu fie nevoie să o căutăm. Să nu acceptăm să confundăm fidelitatea faţă de cele veşnice cu un ataşament meschin ori chiar morbid faţă de trecut^[12]. Dar, în acelaşi timp, să ne ferim de suficienţa modernă. Să veghem să nu ne însuşim slăbiciunile, admiraţia nemărginită, ignoranţa pretenţioasă, micimea lumii din jur. Să veghem să nu pătrundă în noi spiritul lumesc – al omului de rând sau al celui burghez, vulgar sau rafinat. Sau mai degrabă – căci vai! Întru câtva suntem părtaşi – să nu încetăm să ne desprindem de ea! Pe scurt, să ne adaptăm mereu şi cât mai spontan cu putinţă: dar fără să admitem ca, în comportament sau în gândire, creştinismul să se adapteze vreodată la spiritul secolului. Fără să-l lăsăm să se umanizeze sau să scadă, să se abată din drum sau să-şi piardă din savoare.

Fie ca în noi Taina creştină să nu-şi piardă seva nicicând!  (Rom 12, 2).

Din H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, Ed. Humanitas.

---

[1] A. MOLIEN, Simon (Richard) în Dictionnaire de théologie catholique, vol. XIV, col. 2112.

[2] Astfel spunea şi Tertulian, Apologie, c. 32, nr. 1; c. 39, nr. 2 (ed. WALTZING, pp. 94 şi 106); Ad Scapulam; sau Meliton din Sardes. Semnficative vor fi şi reacţiile lui Ieronim şi Augustin.

[3] Sermo, 105, nr. 9: PL 38, 623.

[4] Doctrină politică prin care se atribuie cea mai mare valoare libertăţii individuale. Este una din cele mai relevante tradiţii politice ale epocii moderne şi contemporane şi a inspirat în diferite moduri, partide ,mişcări, ideologii, modele instituţionale, perspective etice şi filozofice.

[5] Tendinţă a gândirii afirmată la începutul secolului al XX-lea în domeniul catolic şi care încearcă să concilieze patrimoniul creştinismului  cu instanţele culturii şi ştiinţei moderne. Termenul modernism nu a fost corelat de către autorii înnoirii cu relaţiile dintre teologia catolică şi cultura modernă, ci de către adversarii săi care l-au folosit ca denumire pentru a apropia poziţii şi interpreţi destul de deosebiţi. 

[6] E. RENAN, Questions contemporaines, p. 423; Drames philosophiques, pp. 279-280.

[7] Contra litteras Petiliani, 1, I, c. 29, nr. 31: PL 43, 259.

[8] Cfr., Panegiricul Sf. Remi, pronunţat la Reims de Mons. CHAPPOULIE, episcop de Angers: „În faţa intensei bulversări care se operează de mai bine de un secol în societate, datoria catolicului este de a căuta să înţeleagă, şi mai ales de a vrea să iubească. Fără îndoială, unele îndrăzneli, pot să ne jignească, unele descoperiri, pot să ne pară naivităţi, dar la urma urmei, este aşadar preferabil… să te închizi într-un refuz trufaş şi de neclintit, să te refugiezi cu teamă în iubirea pentru trecut…? Pentru a şti să desprinzi la timp dintr-un trecut caduc adevărul etern al Evangheliei, după şcoala Sf. remi, trebuie „o credinţă puternică în Isus Cristos şi în Împărăţia lui ce va să vină”. Semaine religieuse d’Angers şi Teémoignaje chrétien, 14 noiembrie 1952. 

[9] Scrisoarea 315 (al. 312).

[10] Opuscula lui Denys le Chartreaux, dedicaţie: „Mă adresez Înalt Preasfinţiei Voastre, nu în numele meu, ci al multor altora, ca să nu spun al tuturor. Actul de bunăvoinţă pe care –il cerem îl numim reforma Bisericii… oare în Biserică mai există ceva care să nu fie mânjit sau corupt? Ce mai rămâne din integritatea clerului, din onoarea nobililor, din sinceritatea poporului? Totul este încâlcit, rănit, ruinat, mutilat. Din creştet până-n tălpi, nimic nu mai este sănătos”. Trad. J. DAGNES, Bérulle… 1952, p. 80.

[11] E. MOUNIER, Un surnaturalisme historique în Georges Berbanos, p. 113.

[12] Instrucţia Congregaţiei pentru Educaţia Catolică Studiul Sfinţilor Părinţi în cadrul formării prezbiterale aminteşte foarte clar că tradiţia creată de aceştia nu este o tradiţie monolitică, statică ,dar o tradiţie vie.