Termenul modern „martir” (română, engleză, germană, spaniolă, franceză etc.) urcă până la termenul grecesc martys (gen. martyros) care înseamnă, la origine, „martor”, lat. testis. Pentru a restrânge cât mai mult zona de improvizaţie voi lua ca repet faimosul Dicţionar etimologic al limbii greceşti al lui Chantraine, conform căruia radicalul mar- trimite la un verb indo-european cu sensul de „a-şi aminti” (cf. skr. smárati; în greacă, cu alt vocalism, avem subst. merimna, „grijă, aducere aminte”). „Martirul”, cu sens de „martor” este cel care „îşi aminteşte cu foarte mare grijă de un anumit lucru sau eveniment”. În poemele homerice, rezumă acelaşi dicţionar, foarte des un zeu este invocat drept martys, pentru a consfinţi veridicitatea unui fapt sau a unei afirmaţii. Aşadar, sensul prim al termenului, sens atestat în toată literatura clasică păgână, este acela de „martor”, „cel care a văzut şi, ca urmare, atestă, depune mărturie prin cuvinte”. E semnificativ şi interesant acest raport între vedere şi vorbire. „Martorul” îşi aminteşte de „ceea ce a văzut” şi expune lucrurile aşa cum le-a văzut. „Martorul” este cel care beneficiază de un privilegiu: cunoaşte faptele cum s-au întâmplat ele şi dă seamă de autenticitatea lor.
La o simplă anchetă pe TLG (Thesaurus linguae grecae) în corpusul Septuagintei găsim nu mai puţin de 34 de ocurenţe doar ale substantivului martys la nominativ singular. În toate pasajele termenul are sensul de „martor”, dar semnificativă mi se pare enorma paletă de referenţi, care merge de la Dumnezeu înşuşi până la un obiect (nu oarecare, ci sacralizat). Să luăm câteva exemple. Geneză 31. Laban îi reproşează lui Iacob comportamentul necinstit. Iacob îi replică: „Hai să încheiem un legământ, eu şi tu, ca să fie mărturie între mine şi tine. Iată, nu e nimeni cu noi. Vezi, Dumnezeu este martor între mine şi tine” (31,44). Prin urmare, Dumnezeu garantează şi validează acest legământ, conferindu-i o valoare sacră. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iacob îşi pune fraţii să construiască o movilă din pietre, în vârful căreia mănâncă împreună cu Laban. De data aceasta movila este numită „martor” între cei doi, marcând în acelaşi timp şi hotarul dintre teritoriile ocupate de turmele fiecăruia. Laban o numeşte „Movila Mărturiei”, Iacob, „Movila Martor” (31,47). Ca şi în versetul precedent, şi aici Martorul (care nu mai este Dumnezeu, ci Movila) are o funcţie sacră. În cadrul juridic al încheierii unui legământ, martorul devine elementul cheie, garantul principal.
În Numeri 23 apare o altă situaţie. E vorba de celebrul episod în care regele Moabului, Balac, îi cere profetului păgân Balaam să-i blesteme pe israeliţi. Dar profeţia se întoarce în favoarea israeliţilor. Balaam rosteşte următoarele cuvinte: „Scoală, Balac, şi ascultă! Ia aminte ca martor, fiu al lui Sepphor!” Invocarea funcţiei de martor a regelui este semnificativă. Avem de-a face cu un mesaj deopotrivă „tare” şi solemn, pe care Dumnezeu îl transmite prin gura lui Balaam şi care este atestat ca atare de Balac. Altă menţiune apare tot într-un context fierbinte (Numeri 35,30). Este vorba de regula conform căreia nimeni nu poate fi condamnat la moarte pe baza unui singur martor. De calitatea şi depoziţia acestuia poate să depindă aşadar însăşi viaţa unui om. O formulare mai completă şi mai precisă în Deuteronom 19,15: „Un singur martor nu va fi de-ajuns împotriva unui om în orice nedreptate, în orice greşeală, în orice păcat cu care a păcătuit; pe buzele a doi martori sau pe buzele a trei martori să se sprijine cuvântul”.
Un pasaj extrem de interesant se află în Cartea profetului Isaia:
Fiţi martorii Mei;
şi Eu [sunt] martor, zice Domnul Dumnezeu,
şi slujitorul pe care l-am ales,
ca să cunoaşteţi şi să credeţi
şi să înţelegeţi că Eu sunt;
înainte de Mine nu a fost alt Dumnezeu
şi după Mine nu va fi.
La fel, în Ieremia 36,23, când Dumnezeu profeţeşte pedepsirea lui Sedekias şi Achiab, dându-i pe mâna babilonienilor din cauza nelegiuirilor comise. După ce-şi rosteşte verdictul, Dumnezeu încheie prin: „Eu sunt martor”. Ce înseamnă „Eu sunt martor?” Înseamnă că Dumnezeu garantează pentru împlinirea condamnării respective. Rezumând, în Septuaginta, termenul martys înseamnă tot „martor”, ca în textele din literatura păgână, dar el comportă un sens teologic aparte. Martys poate fi un obiect, o persoană sau chiar Dumnezeu însuşi care consfinţesc un legământ, o înţelegere, o promisiune, o profeţie. „Martorul” face aşadar parte din sfera sacrului, iar acest lucru, neglijat sistematic de exegeţi, mi se pare fundamental. Mărturia martorului, în sens biblic, nu este o părere sau opinie oarecare, ci garantează Adevărul, un adevăr revelat, necunoscut de ceilalţi. Din acest punct de vedere martorul se înrudeşte cu profetul, el însuşi „om al lui Dumnezeu”, „purtător de cuvânt” al divinităţii.
În Noul Testament, acest sens apare cu precădere în Evanghelia după Ioan şi în Apocalipsă. Ioan Botezătorul combină, în tradiţia creştină, rolul de martor cu cel de martir. Chiar la începutul Evangheliei după Ioan se spune despre el: „A fost un om, trimis de Dumnezeu: numele său, Ioan. 7 Acesta a venit spre mărturie,/ ca să dea mărturie despre lumină,/ pentru ca toţi să creadă prin el. Acelaşi Ioan „a dat mărturie” despre botezul lui Isus „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra Lui. (1,32) şi despre faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (1,34). Dar Ioan Botezătorul nu este singurul care „dă mărturie”. Lui Nicodim, care-l întrebase cum poate să se nască un om deja bătrân, Isus îi răspunde (cap. 3): „Amin, amin zic ţie: ce ştim vorbim şi despre ce-am văzut dăm mărturie; dar nu primiţi mărturia noastră. 12 Dacă vi le-am spus pe cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vi le voi spune pe cele cereşti? 13 Nimeni n-a urcat la cer decât Cel care a coborât din cer, Fiul omului.” Aşadar Isus garantează despre cele cereşti, iar mărturia lui trebuie considerată esenţială, dat fiind că numai El „a coborât din cer”. La rândul Său, Tatăl dă mărturie pentru Isus, prin lucrările extraordinare pe care Acesta le săvârşeşte: „Lucrările pe care Tatăl Mi le-a dat să le împlinesc, înseşi lucrările pe care le săvârşesc dau mărturie despre Mine, că Tatăl M-a trimis. Şi Cel care M-a trimis, Tatăl, El a dat mărturie pentru Mine.” Tatăl şi Fiul sunt cei doi martori ai Împărăţiei cerurilor, conform Evangheliei după Ioan. Vom vedea că acesta este şi conţinutul viziunii martirilor în momentul morţii lor, care nu-i o simplă trecere în neant sau în altă lume, ci o contopire mistico-baptismală cu Isus.
Un alt pasaj important se găseşte la sfârşitul capitolului 15 din Evanghelia după Ioan. „Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl,/ Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede,/ Acela va da mărturie despre Mine./ Dar şi voi daţi mărturie, pentru că de la început sunteţi cu Mine (26-27). În Actele martirilor, Duhul Sfânt joacă un rol capital, de avocat al Adevărului, de mângâietor al celor torturaţi pentru adevăr. Duhul depune mărturie pentru adevărul încarnat până la moarte de către martiri. Un alt pasaj de primă importanţă se află în capitolul 18. E vorba de întâlnirea dintre Isus şi Pilat. Isus proclamă: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.
Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat
ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor.
Acum însă, Împărăţia Mea nu este de aici.”
Atunci Pilat I-a zis: „Aşadar Tu eşti rege?” Isus a răspuns:
„Tu spui că sunt rege.
Eu de aceea M-am născut şi de aceea am venit în lume:
ca să dau mărturie pentru adevăr.”
În două versete sunt cuplate câteva teme esenţiale care vor fi preluate, copiate şi dezvoltate în Actele martirilor. În primul rând, raportul lui Isus şi al creştinilor, în general, cu puterea politică. Isus nu este un rege pământesc, un ins cu ambiţii politice. Afirmaţia lui e tranşantă, chiar şocantă nu doar pentru Pilat, ci pentru orice iudeu care aştepta un Mesia conducător politic. Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, prin urmare nici o putere politică nu-l poate anexa ori înfrunta pe teritoriul geografiei terestre. Scopul venirii lui Isus în lume este „să dea mărturie pentru adevăr”, adevăr nepriceput nici de iudei, nici de Pilat din Pont, nici chiar de ucenici, într-o primă etapă. Adevărul mărturisit de Isus este Împărăţia cerurilor, pe care nu o cunosc deocamdată decât El şi Tatăl care l-a trimis pentru a depune această mărturie. În sfârşit, argumentul lui Isus despre acţiunea sa şi a ucenicilor trebuie înţeles în toate consecinţele sale tragico-soteriologice. Dacă împărăţia lui ar fi fost din lumea aceasta, ucenicii ar fi sărit să-l scape din mâinile celor care l-au arestat. Atitudinea lor nu trebuie interpretată ca dovadă de laşitate sau de neputinţă, ci ca dovadă extraordinară de credinţă, sau, ca să respectăm contextul temei noastre, de încredere absolută în mărturia lui Isus despre Împărăţia cerurilor. Mărturia va culmina pe cruce, în slavă. Relatarea lui Ioan cu privire la răstignire e cea mai puţin dramatică dintre toate mărturiile evanghelice, dat fiind că, pentru Ioan, Isus a biruit deja răul, crucificarea nefiind decât etapa supremă a glorificării Fiului, adică, momentul reîntoarcerii Sale la Tatăl. Suferinţa, moartea coincid cu Slava şi intrarea în Împărăţia cerurilor. Isus îşi anticipă şi organizează atât procesul, cât şi răstignirea. În clipa din urmă El nu spune decât „Săvârşitu-s-a”, care trebuie înţeles aproape regizoral: „Viaţa de aici s-a încheiat, aşa cum am dorit Eu.” Martorul urcă la Tatăl lăsând în urma Sa, pe pământ, alţi martori despre învierea Lui, aşa cum ne relatează, amplu, Faptele apostolilor. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre naşterea din cer, despre botezul lui Isus, adică, despre evenimentele premergătoare. Apostolii dau mărturie despre învierea lui Isus din morţi. Iată câteva pasaje din Fapte: „Când Duhul Sfânt va veni peste voi, veţi primi putere (dynamin) şi veţi fi martorii mei în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la capătul pământului (1,8). În 2,32: „Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus, căruia noi toţi îi suntem martori.” 4,33: „Şi apostolii dădeau mărturie, cu mare forţă/putere (dynamis), despre învierea Domnului Isus.” Conţinutul mărturiei apostolilor este învierea lui Isus, Martorul Împărăţiei cerurilor. Cine spune înviere spune biruinţă asupra morţii, adică dispariţia fricii de moarte. Învierea lui Isus a produs o formidabilă înnoire în sufletul apostolilor, o renaştere cu efecte psihologice uriaşe. Dacă Isus a înviat atunci moartea nu reprezintă decât un moment tranzitoriu spre Împărăţia cerurilor. Moartea a devenit pasul decisiv spre unirea cu Isus cel înviat. Tot ce ţine de natura umană, de nivelul realităţii terestre, inclusiv de nivelul puterii politice devine brusc nesemnificativ din perspectiva învierii lui Isus. Tabla de valori a fost răsturnată, ceea ce era socotit important îşi dezvăluie acum precaritatea, lipsa de conţinut ontologic. „Fanatismul” apostolilor nu poate fi înţeles fără această modificare psihologică de proporţii uriaşe, survenită după înviere, provocată de mărturia morţii şi a învierii. Moartea iese din limitele spaimei şi intră în orizontul credinţei. Moartea nu mai consfinţeşte un sfârşit, ci un început. Învierea lui Isus o deplasează din sfera necesităţii (ananke), a destinului ermetic închis şi ineluctabil, către sfera libertăţii. În lumina învierii, moartea nu mai apasă, ci eliberează.
Pasul decisiv către schimbarea semantică a termenului martys (cu toate derivatele) dinspre „martor” spre „martirul” de azi a fost realizat, în opinia mea, de autorul Apocalipsei. Majoritatea specialiştilor în literatura martirică fixează acest moment al tehnicizării termenului „martir” (cu sensul actual) abia în secolul al II-lea, primele dovezi clare găsindu-se, după ei, în Martiriul lui Policarp. Mai multe pasaje din Apocalipsă corectează această presupoziţie. Primul pasaj se află în scrisoarea către biserica din Pergam (2,13). Redau cât mai aproape de text: „Cunosc unde locuieşti: acolo unde este tronul Satanei; şi ţii cu putere numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa în Mine nici în zilele lui Antipas, martorul/martirul Meu, credinciosul Meu, care a fost omorât la voi, acolo unde locuieşte Satana.” Contextul mi se pare hotărâtor. Antipas nu e doar un „martor” (martys) „credincios” (pistos), ci unul care şi-a dat viaţa pentru credinţa în Isus opunându-se direct Satanei. Acest motiv, al confruntării cu diavolul, devine aproape obsesiv în Actele martirilor. Datele furnizate de pasaj ne impun să calificăm mărturia lui Antipas drept martiriu (1).
În Apocalipsă 6,9 apare un alt pasaj semnificativ: „Când [îngerul] a deschis a cincia pecete am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, din cauza mărturiei pe care o aduseseră.” Aici se subliniază legătura dintre sacrificiu şi sanctificare. Trei lucruri merită amintite. În primul rând, faptul că avem de-a face cu o viziune a Împărăţiei. Cei înjunghiaţi pentru credinţa în Isus se află „sub altar”, adică în locul central al sanctuarului ceresc. Profetul vede locul celor jertfiţi. În al doilea rând, autorul aşează mărturia într-un registru sacrificial. Martorii sunt „înjunghiaţi” aşa cum erau înjunghiate animalele de jertfă în Templul din Ierusalim sau pe altarele păgâne. În sfârşit, sacrificiul echivalează cu mărturia, sau, mai bine spus, mărturia merge până la sacrificiu, prin înjunghiere. Oricum ar fi, relaţia dintre jertfă şi mărturie este centrală şi de netăgăduit.
La fel stau lucrurile şi cu privire la capitolul 11, unde sunt prezentaţi cei doi „martori”/martiri eschatologici. Autorul Apocalipsei îi numeşte martyres (v. 3). Aceştia vor „profetiza” cuvântul lui Dumnezeu; vor săvârşi minuni, care trimit la minunile lui Ilie şi Moise (personaje cu care au şi fost identificaţi ulterior). La sfârşitul mărturiei lor vor fi ucişi de fiara din abis, rămânând expuşi în piaţa publică trei zile şi jumătate. După trei zile şi jumătate un „duh de viaţă” va intra în ei şi ei se vor scula, urmând scenariul morţii şi învierii lui Isus. Avem iarăşi o combinaţie de elemente care ne fac să ezităm asupra sensului termenului grecesc martyres. Cele două personaje nu sunt doar „mărturisitori” ai lui Isus, cum încearcă să forţeze majoritatea savanţilor, ei sunt „martiri” în sensul care va deveni curent o dată cu a doua jumătate a secolului al II-lea. Mărturia lor culminează cu jertfa, iar jertfa se împlineşte în momentul învierii. Cele trei momente - mărturie moarte înviere - constituie ADN-ul tuturor Actelor martirilor.
Ultimul pasaj ales, Apocalipsă 12,11: „Ei l-au învins prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi [pentru că] nu şi-au iubit viaţa, [mergând] până la moarte.” Mărturia credincioşilor este pusă, aici, în legătură cu jertfa Mielului, iar cuvântul lor (mărturisitor) cu garanţia pe care o reprezintă moartea. În fine, să cităm un fragment din capitolul 20 (vv. 4sq), care se referă tot la soarta cerească a celor morţi din cauza mărturisirii lor adevărate. „Am văzut tronuri şi celor care s-au aşezat pe ele li s-a îngăduit să judece; şi [am văzut] sufletele celor decapitaţi (tăiaţi cu barda) pentru că L-au mărturisit pe Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu; şi cei care nu i s-au închinat fiarei, nici statuii sale şi n-au primit charagma pe frunte şi pe mâna lor. Şi au revenit la viaţă şi au domnit împreună cu Hristos o mie de ani.” Prin urmare, chiar dacă termenul grecesc martys nu-şi schimbă radical şi definitiv semnificaţia la sfârşitul secolului I, Apocalipsa aduce dovezi concludente despre o etapă intermediară, în care sensul de „martor” al Împărăţiei şi cel, modern, de „martir”, convieţuiesc ori se suprapun. Apocalipsa va fi jucat un anumit rol în modificarea semantică a termenului, mai ales că regiunea unde ea va fi fost redactată şi unde a circulat intens a fost tocmai regiunea unde se petrec cele mai multe scene din Acta martyrum, şi anume Asia Mică.
--------------------------------------------------------------------------------
(1) Nu se cunoaşte biografia lui Antipas, menţionat doar aici în literatura creştină veche. Andrei de Cezareea a scris o relatare a martirului său, abia în secolul al V-lea (PG 106, 398). Conform tradiţiei, Antipas ar fi fost primul episcop al Pergamului, sub domnia lui Domiţian. Păgânii l-au reclamat, invocând o revelaţie primită de la zeii lor. Antipas a fost chemat în faţa guvernatorului, dar a refuzat să abjure. A murit ars în pântecele unui taur din bronz înroşit în foc. E sărbătorit pe 11 aprilie.
Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).
Sursa: http://www.oglindanet.ro/
