RUGĂCIUNEA DE MIJLOCIRE

În rugăciune noi purtăm toată viața noastră. Iar noi suntem ființe în relație cu alți oameni: ceilalți fac parte din noi, relațiile cu ei contribuie la determinarea a ceea ce noi suntem și devenim. În consecință, în rugăciune, adresându-ne în calitate fii Tatălui, noi suntem și confirmați în fraternitatea care ne leagă de alți oameni. Și este mijlocirea, rugăciunea în care, cu mai multă evidență, se manifestă plinătatea existenței noastre ca relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Iar mijlocirea demonstrează și unitatea profundă dintre responsabilitate, angajare istorică, caritate, dreptate, solidaritate pe de o parte, și rugăciune, pe de altă parte.

În fond, ce vrea să spună a mijloci? Din punct de vedere etimologic, inter-cedere înseamnă „a face un pas între”, a se „interpune” între două părți, indicând astfel o compromisiune activă, un a lua în serios atât relația cu Dumnezeu, cât și cea cu ceilalți oameni. În special, înseamnă a face un pas pe lângă cineva în favoarea unui altuia. Parafrazând Ps 85, 11, am putea spune că în mijlocire „se întâlnesc credința și dragostea”, se îmbrățișează „credința în Dumnezeu și iubirea față de oameni”. Mijlocirea nu ne conduce să-i amintim lui Dumnezeu necesitățile oamenilor, pentru că el „știe de ce avem nevoie” (cf. Mt 6, 32), dar să ne conducă pe noi să ne deschidem față de necesitățile altora, făcându-ne amintire/memorie în fața lui Dumnezeu și primindu-l din nou pe celălalt din partea lui Dumnezeu iluminat de lumina voinței divine.

 Această dublă mișcare, acest a umbla între Dumnezeu și oameni, strânși între obediența față de voința lui Dumnezeu asupra noastră, asupra altora și asupra istoriei, și mila față de om, compasiunea față de oamenii care se găsesc în situațiile lor de păcat, în nevoile lor, în mizeria lor, explică pentru ce mijlocirea, în Biblie, este mai mult decât oricând sarcina păstorului poporului, al regelui, al preotului, al profetului, și-și găsește prefigurarea ei deplină și totală în Cristos „unic mijlocitor între Dumnezeu și oameni” (1Tim 2, 5). Da, cu Isus Cristos, și acesta răstignit, că se realizează visul și dorința lui Iob: „Între noi nu se află un al treilea care să-şi pună mâna peste noi amândoi și care să depărteze varga Sa de deasupra capului meu, aşa încât groaza Lui să nu mă mai tulbure” (Iob 9, 33-34). Aici Iob cere un mijlocitor! Dacă în Vechiul Testament icoana mijlocitorului o găsim în Moise, care, stând drept pe munte între Aron și Hur care îl susțin, ridică brațele spre cer asigurând victoria poporului care combate jos la câmpie (Ex 17, 8-16), în Noul Testament, icoana este cea a lui Cristos Răstignit, care-și întinde brațele pe cruce pentru a-i conduce la Dumnezeu pe toți oamenii. Cristos cel Răstignit pune o mână pe umărul lui Dumnezeu și una pe cea a omului. De aceea, limita mijlocirii este darul vieții, substituția vicară, crucea! Acest lucru este foarte bine exprimat de Moise, atunci când el mijlocește pentru fii lui Israel: „O, Doamne, dacă tu ai ierta păcatele lor! Dacă nu, șterge-mă din cartea pe care ai scris-o” (Ex 30, 32).

În mijlocire învățăm să ne oferim lui Dumnezeu pentru alții și să trăim concret, în cotidian, această ofertă. Mijlocirea ne conduce în inima vieții responsabile creștine: în deplină solidaritate cu oamenii păcătoși și nevoiași, fiind și noi păcătoși și nevoiași, să facem și noi un pas, să intrăm într-o situație umană în comuniune cu Dumnezeu care în Cristos a făcut un pas decisiv pentru mântuirea oamenilor. Slujitorul lui Dumnezeu mijlocește pentru păcătoși asumând păcatul lor, pedeapsa dată lor, purtând infirmitățile și slăbiciunile lor (Is 53, 12). De aceea, Cristos, prin întruparea și moartea pe cruce, a împlinit mijlocirea radicală, pasul decisiv dintre Dumnezeu și om, iar acum, Viu pentru totdeauna lângă Dumnezeu, continuă să mijlocească pentru noi în calitate de Mare Preot plin de milostivire (Ev 7, 25). Mâna lui pe spatele nostru fondează încrederea și curajul nostru, parresía noastră: „Cine va condamna? Cristos Isus care a murit, ba mai mult, a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi?” (Rom 8, 34). Darul Duhului ne face părtași de mijlocirea lui Cristos: Duhul ne conduce să ne rugăm „după planul lui Dumnezeu” (cf. Rom 8, 26-27), conformând adică rugăciunea și viața noastră la cea a lui Cristos.

Numai în Duhul Sfânt, care ne rupe de individualitatea noastră închisă, noi putem să ne rugăm pentru alții, să-i facem pe alții să sălășluiască în noi și să-i ducem în fața lui Dumnezeu, ajungând chiar să ne rugăm pentru dușmani, pas esențial de făcut pentru a ajunge să-i iubim și pe dușmani (Mt 5, 44). Există o strânsă reciprocitate între rugăciunea pentru alții și iubirea față de alții. Mai mult încă, am putea spune că punctul culminant al mijlocirii nu constă atât în cuvintele pronunțate în fața lui Dumnezeu, ci a trăi în fața lui Dumnezeu în poziția Răstignitului, cu brațele întinse, în fidelitatea față de Dumnezeu și în solidaritatea cu oamenii. Și uneori nu putem facem nimic altceva, pentru a păstra o relație cu celălalt om, decât numai a-l păstra în rugăciune, în mijlocire. În acest punct este clar că mijlocirea nu este o funcțiune, o datorie, ceva care se face, dar esența înseși a unei vieți devorate de iubirea față de Dumnezeu și de oameni. Biserica ar trebui să-și amintească de toate acestea: ce altceva este ea dacă nu mijlocire pe lângă Dumnezeu pentru toți oamenii? Aceasta este slujirea cu adevărat puternică pe care ea este chemată să o facă în lume. O slujire care o așează în lume nu ca un cruciat, ci semnată de cruce!      

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian