CRĂCIUNUL DOMNULUI

Evenimentul pe care creștinii îl celebrează la Crăciun nu este o apariție a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ci nașterea unui copil, pe care numai Dumnezeu putea să-l de-a omenirii, un „născut din femeie”, care, însă, venea de la Dumnezeu și trebuia să fie povestea și explicarea lui Dumnezeu. Nașterea Celui care este Domnul și Dumnezeu nu trebuie luat în sens metaforic, dar în întregul ei sens real, istoric, pe care evanghelia o pune în evidență ca „semn”. De fapt, de trei ori, în nararea nașterii lui Isus, evanghelistul Luca repetă cu aceleași cuvinte imaginea de privit fără distrageri: „un copil înfășat în scutece zace într-o iesle” (Lc 2, 7.12.16)! Da, mai este și lumina care strălucește și învăluie păstorii, este prezentă gloria divină care provoacă teamă, este prezent corul îngerilor care cântă pace pentru oamenii iubiți de Dumnezeu, dar toate acestea nu sunt altceva decât atmosfera care pune în lumină cadrul, și încearcă să ne dezvăluie sensul pe care îl ascunde.

Semnul pe care păstorii îl primesc odată cu vestea îngerilor este de o simplitate extremă, un semn sărac, un semn aparținând umanității sărace: se naște un copil, dar în mizeria unui grajd, se naște un copil, fiul unui cuplu sărac, se naște un copil căruia îi este negată ospitalitatea. Semnul Crăciunului se află totul în acest semn! Și totuși, copilul este proclamat Mesia: Mântuitorul și Domnul este un copil sărac, fiu de oameni săraci, născut în sărăcie!

Dacă creștinii, în credința lor, nu ar menține vie legătura dintre copil și Domnul, dintre sărăcie și glorie, nu ar înțelege adevărul Crăciunului. Din păcate, creștinii sunt întotdeauna ispitiți să ascundă sărăcia nudă a copilului și ar vrea să vadă gloria lui în putere și în succes, dar icoana autentică  Crăciunului neagă, tăgăduiește aceste dorințe ale lor.

Întărit de această înțelegere a misterului înnomenirii, astfel cânta solemnitatea Crăciunului un imn creștin din secolul al IV-lea:

„În vreme ce noaptea târzie/neagră și liniștită/învăluia cu tăcerea ei văile și codrii/, Fiul lui Dumnezeu se năștea dintr-o Fecioară/și ascultătoare față de voința Tatălui/și-a început viața lui de om pe acest pământ”.

Începutul unei vieți de om pe pământ: se pare că tocmai datorită acestei extreme simplități că solemnitatea Crăciunului este atât de universală. Într-adevăr, este un mesaj simplu, la dispoziția tuturor, începând de la săracii păstori din Betlehem, și totuși, este o veste mare al unui mare mister, pentru că acel fiu de om ce se va naște va petrece într-un fel atât de ordinar cea mai mare parte a vieții lui: va umbla în mijlocul altor oameni făcând binele, va face miracolul mare al regăsirii comuniunii cu Dumnezeu și cu alții, folosindu-se de semne și minuni, legate de necesitățile esențiale ale omului: pâinea și vinul înmulțite, sănătatea redăruită, natura din nou reconciliată cu omul, fraternitatea restabilită, viața reafirmată ca fiind mai puternică decât moartea. Din acest motiv Apostolul spune că venirea lui Cristos în lume este finalizată să „ne învețe cum să trăim în această lume” (cf. Tit 2, 11-12).

La Crăciun, creștinii celebrează acest mister care a avut loc deja – venirea lui Dumnezeu în trupul lui Isus – ca promisiune și garanție a ceea ce încă mai așteaptă: ca Dumnezeu să fie prezent în întreaga umanitate și ca umanitatea să fie făcută Dumnezeu. Dar dacă acesta este fundamentul sărbătorii, atunci bucuria care sălășluiește în ea nu poate fi supusă nici unei exclusivități: este bucurie „pentru tot poporul”, pentru întreaga umanitate, destinatara iubirii lui Dumnezeu. Creștinii nu pot confisca Crăciunul, sustrăgând-o de la alții, nu pot să încătușeze speranța, care este dorința inimii tuturor oamenilor. Dacă în Isus Cristos, Creatorul s-a făcut creatură, Veșnicul s-a făcut muritor, Atotputernicul s-a făcut neputincios, acest lucru s-a întâmplat pentru ca omul să poată deveni el însuși Fiul lui Dumnezeu. Ne aflăm în fața acelui „admirabile commercium, minunat schimb”, cu care Sf. Părinți ai Bisericii din primele veacuri încercau să le explice contemporanilor lor evenimentul care redase istoriei sensul ei, mai degrabă decât să schimbe sensul acesteia. Aceasta este luminoasa speranță pe care creștinii ar trebui și astăzi să o vestească bărbaților și femeilor în mijlocul cărora trăiesc, atât de însetate de sens, atât de doritoare de speranță, atât de locuite de o așteptare mai mare decât însăși inima lor. Pentru creștini este vorba de a merge, de a sta în mijlocul oamenilor, cu aceeași bucurie cu care Dumnezeu a venit în mijlocul nostru în Fiul, Emanuel, Dumnezeul-cu noi, care nu poate și nu trebuie să mai devină Dumnezeuul-împotriva altora. Atunci Crăciunul – nu numai cel creștin, dar și cel al „tuturor”, și acea climă de bucurie contagioasă de bunătate care învinge ipocrizia unui buonism opac – nu va sfârși ars în consumarea lui în câteva ore și a multor bunuri, nu se va stinge cu sosirea răsăritului, nu va cunoaște degradarea „ofertei” de sfârșit de stagiune, dar se va dilata, multiplicându-se în viața de zi cu zi: va fi garanția unei vieți mai umane, locuită de relații autentice și de respect față de aproapele, o viață bogată în sens, capabilă să exprime în gesturi și cuvinte frumusețea și lumina, ecouri ale acelei lumini care a strălucit în miezul nopții la Betlehem, și care ar trebui să strălucească și astăzi în orice loc învăluit de întunericul durerii și al lipsei de sens. Creștinii știu prin credință că Dumnezeu a voit să se compromită în mod radical cu umanitatea făcându-se om, știu că a intrat în istorie pentru a o orienta definitiv spre ținta mântuirii, știu că a luat fragilitatea omului expus la ofensele răului, tocmai pentru a învinge răul și moartea. Iar această „cunoaștere” a lor sunt chemați să o mărturisească printr-o asumare cotidiană a sărăciei, a înjosirii, pentru a-l întâlni pe aproapele, fiind conștienți că ceea ce unește oamenii este mai mult decât ceea ce îi deosebește și îi pune unul împotriva celuilalt.

Da, dacă la Crăciun creștinii sunt în bucurie, aceasta nu este o bucurie rezervată lor, un dar pe care împărțirea l-ar face inutil: contrar, nu le este permis lor să pună stăpânire pe Crăciun, pentru că nu pot să-l sustragă pe Cristos umanității la care a fost trimis de către Tatăl: Crăciunul este o invitație la speranță, iar această speranță ne este oferită nouă tuturor

Enzo Bianchi
Dare senso al tempo

CD MEDITAZIONI PER NATALE

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian