marți, 20 decembrie 2011

INVESTIGAȚIE ASUPRA FIGURII SF. IOSIF (partea a doua)

Don Salvatore Vitiello explică istoria și relevanța sfântului tâmplar
de Antonio Gaspari

ROMA, duminică, 18 decembrie 2011 (ZENIT.org).- Numără sute de mii de devotați în lume. Sunt milioane de băieți și fetițe care îi poartă numele. Este foarte prezent în evanghelie, în presepii și în biserici, dar evenimentele vieții lui umane și relevanța lui în istoria mântuirii sunt foarte puțin cunoscute.

Vorbim de Sf. Iosif, soțul Mariei și tatăl adoptiv al lui Isus.

Figura Sf. Iosif pare astăzi puțin banalizată și relativizată. Care sunt argumentele pe care Sfinția voastră le-ar invoca pentru a aprofunda și a explica mărimea și virtuțile Sf. Iosif? Care sunt motivele devoțiunii Sf. Iosif în istorie?

Pr. Vitiello: Misterul însuși al Întrupării! Se poate banaliza și relativiza extraordinara figură a Sf. Iosif, numai banalizând și relativizând și misterioasa și emoționanta condescendență a lui Cristos Isis, care – așa cum scrie Apostolul - „chiar dacă avea o natură divină, […], s-a despuiat pe sine, asumând condiția de rob, și devenind asemenea oamenilor” (Fil 2, 6). Sf. Iosif a fost implicat, într-un fel de tot „divin”, adică cu acel respect absolut, pe care Dumnezeu îl are pentru inteligența și libertatea umană, în Misterul însuși al Mântuirii noastre. Dacă Dumnezeu a ales pentru Fiul Său un „tată” pământesc, acesta este tată și pentru noi, în acest pelerinaj spre Cer. În Umanitatea perfectă a lui Cristos, într-adevăr, noi toți cei botezați suntem primiți, încorporați, cu o legătură de identificare care este aproape biologică, pentru a fi părtași al aceleiași Vieți divine, devenind astfel – așa cum ne învață Tradiția – „mădulare vii” ale Trupului Mistic. Acum, între aceste mădulare vii, un loc special revine Sf. Fecioare Maria și Sf. Iosif, pentru că cei care au avut, în viața pământească, propria misiune față de Cap, continuă în Cer aceeași misiune față de tot Trupul, care este Biserica. Astfel, putem să ne încredințăm Sf. Iosif pentru ca să ne păzească de pericole, așa cum a făcut cu Sf. Familie, Biserica care se năștea, lui putem să-i cerem o specială mijlocire, deoarece – așa cum spunea Papa Pius al XI-lea – această mijlocire – „nu poate să fie decât atotputernică, pentru că, ce ar putea să refuze Isus și Maria lui Iosif, care și-a consacrat lor întreaga lui viață, și căruia îi datorează mijloacele existenței lor pământești?”; lui putem să-i cerem sfat și lumină, pentru că el, în primul rând, a fost în totală și asiduă ascultare față de Voința lui Dumnezeu, voință pe care o vedea concretizându-se în acea Prezență excepțională, și era în întregime disponibil să adere cu o disponibilitate asemănătoare cu cea a Mariei. În acțiunea lui umilă și ascunsă, mai recunoaștem primatul vieții interioare, a acelei acțiuni a Prezenței Misterului, bucuros numai să-i placă lui Dumnezeu. În trebăluirile lui „ca pentru Domnul” (Col 3, 23) – cum ar spune Apostolul – orice fel de muncă și de slujire, întrezărim noutatea Prezenței umane a lui Dumnezeu, a vieții lui Cristos: fiecare gest, împlinit pentru El și în Prezența Lui, obține o valoare veșnică, definitivă, care conferă vieții un gust unic, niciodată experimentat mai înainte! În El și în totala lui dăruire Fericitei Fecioare Maria, dăruire care era în unison cu „fiat”-ul Fecioarei, în sfârșit, contemplăm exemplaritatea mirelui, care primește și împărtășește viața înseși a miresei, după destinul rezervat ei, destin care pentru Maria și Iosif - și acum pentru noi toți – avea același chip al lui Cristos. Și iarăși în acest raport foarte special, contemplă puritatea luminoasă a castității, în care Sf. Iosif a trăit și l-a slujit pe Domnul tot timpul vieții lui, chiar dacă a fost pătat, diferit de Maria, de păcatul strămoșesc, și strălucind astfel ca maestru în lupta spirituală la care suntem chemați cu toții. Această castitate, reprezentată de crinul alb, în iconografia creștină, constituie aceeași identitate! În el, mai contemplăm exemplaritatea paternă, care se pune în slujba misiunii înseși a Fiului, capabil de orice sacrificiu, privind la Cristos ca la Tezaurul pe care el nu-l posedă în mod egoist, dar care îi este încredințat, împreună cu Maria, în acea mare și reciprocă posedare a iubirii. În sfârșit, în Sf. Iosif, contemplăm acel har foarte special de a fi fost însoțit, în momentul trecerii la cele veșnice, de însuși Domnul, ca fiu iubitor, și de Fericita Fecioară Maria, în calitate de soție; astfel că, ne adresăm cu toții lui ca „Patron al unei morți bune”. În această extraordinară și multiformă apartenență la Sf. Iosif, care este apoi înseși „comuniunea sfinților”, rezidă motivul profund al devoțiunii pe care poporul creștin a nutrit-o pentru Sf. Iosif, după spiritul familiarității care îi unește pe toți cei care intră în comuniune cu Cristos. Această devoțiune, apoi, a fost devoțiunea întregii Biserici, și în cea mai înaltă expresie magisterială, care vede două exemple splendide în proclamarea, din partea Fericitului Papă Piu al IX-lea, în anul 1870, a Sf. Iosif ca Patron al Bisericii universale, și în Exortația Apostolică Redemptoris Custos al Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea.  

În cel fel Sf. Iosif intră în proiectul de revelație a lui Dumnezeu?

Pr. Vitiello: În modalitatea cooperării. La această personală angajare în opera mântuirii – care în Biserică se numește vocație – suntem chemați cu toții, în modalitatea și forma pe care Cristos o alege pentru fiecare. Dumnezeu nu are nevoie de cooperarea noastră, dar alege ca să nu poată facă abstracție, chiar în misterul din Betlehem. El vrea să ne mântuiască, dar vrea să facă acest lucru nu săltând umanitatea și inteligența noastră, nu acționând în locul nostru, ci în felul care exaltă cel mai mult demnitatea noastră, adică legând acțiunea Lui de liberul și inteligentul nostru „da”. Așa a fost pentru Sf. Iosif, chemat să colaboreze în mod liber, dar esențial în vederea Întrupării Cuvântului. Astfel că, pentru mântuirea noastră, universul mulțumește lui Cristos Domnul, și Mariei, Mama Bisericii, și Sf. Iosif, preacuratul lui soț și patronul nostru.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Sursa: www.zenit.org

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial