INVESTIGAȚIE ASUPRA FIGURII SF. IOSIF (prima parte)

Don Salvatore Vitiello explică istoria și relevanța sfântului tâmplar

de Antonio Gaspari

ROMA, duminică, 18 decembrie 2011 (ZENIT.org).- Numără sute de mii de devotați în lume. Sunt milioane de băieți și fetițe care îi poartă numele. Este foarte prezent în evanghelie, în presepii și în biserici, dar evenimentele vieții lui umane și relevanța lui în istoria mântuirii sunt foarte puțin cunoscute.

Vorbim de Sf. Iosif, soțul Mariei și tatăl adoptiv al lui Isus.

Cine a fost Sf. Iosif?

Pr. Vitiello: Era înainte de toate un om autentic, care a știut să trăiască, cu inteligență, credință și dedicare totală circumstanțele în care Dumnezeu l-a pus, recunoscând în ele prezența înseși a Misterului. Era un pios evreu observant, în profundă atitudine de așteptare față de promisiunile lui Dumnezeu făcute poporului Său. Ne vorbesc de el, înainte de toate, evangheliștii Luca și Matei, atunci când povestesc începuturile mântuirii noastre, despre vestea îngerului Gabriel Mariei din Nazaret „o fecioară promisă ca soț unui bărbat din casa lui David, numit Iosif”, care va deveni Mama Celui PreaÎnalt. Casa lui David (cf. Lc 1, 27) era descendența genealogică din care, după profețiile veterotestamentare, Dumnezeu ar fi dat Regele care va elibera poporul lui Israel. Viața lui Iosif, sfințenia lui, actualitatea mijlocirii și a modelului lui pentru noi, astăzi, și patronajul lui pentru Biserica universală încep, printr-o providențială Voință divină, de la legătura „sponsală” cu Maria. Primind-o pe Maria, Planul lui Dumnezeu asupra Ei atrăgea și angaja și întreaga lui viață. ba mai mult încă, el chiar a fost chemat să „coopereze”, într-un mod unic și extraordinar, cu înseși Opera Mântuirii, luând-o cu sine pe Maria ca soție și devenind, deci, tatăl „legal” al lui Isus. Într-adevăr, la începutul manifestării publice a Domnului Isus, prima reacție de sceptică stupoare din partea locuitorilor din Nazaret a fost cea de a se întreba: „Nu este El oare fiul tâmplarului?” (cf. Mt 13, 55).

Ce anume l-a convins să o accepte pe Maria deja însărcinată?

Pr. Vitiello: A înțelege, prin revelație divină, că această acceptare ar fi coincis cu a adera la Voința înseși a lui Dumnezeu pentru el: a primi acea tânără israelită, pe care El o iubea profund, cu Copilul ei, însemna, pentru Iosif, să primească intrarea lui Dumnezeu în istorie și chiar în viața lui. Odată cu zămislirea lui Isus în sânul neprihănit al Mariei și prin speciala vocație a lui Iosif, începuse noua „metodă” a lui Dumnezeu: PreaÎnaltul, Creatorul universului și Domnul lui Israel, Cel al cărui nume nu putea fi pronunțat, nici să se facă vre-o reproducere, cel Absolut Altul se revela, acum, printr-un act precis, un chip, cel al Copilului pe care Maria îl zămislise, cel al Copilului care avea aceleași trăsături ale Mariei. Toate acestea aveau de-a face cu această Femeie și Copilul ei, avea de-a face cu Dumnezeu însuși. Sf. Iosif înțelesese acest lucru: după o inițială dificultate de a lua poziție în fața acelui eveniment – dificultate în care el arată întreaga lui „dreptate” (cf. Mt 1, 19), decizând să nu o lepede pe Maria, ci numai să o trimită în ascuns, pentru a nu o expune lapidării prevăzute de legile iudaice – el a primit vestea îngerului care-l chema să o ia la sine pe soția lui, și să devină tatăl Celui care fusese zămislit prin opera Duhului Sfânt. Din acel moment, el s-a dedicat fără nici o rezervă slujirii umile, tăcute și pline de iubire, noii lui Familii, Familia lui Dumnezeu.

Cum a făcut să îndeplinească rolul de tată al lui Isus, chiar dacă știa că acesta era Fiul lui Dumnezeu?

Pr. Vitiello: Raportul personal dintre Cristos și Sf. Iosif, așa cum a evoluat în viața de toate zilele și mai ales în anii de „viață ascunsă” a Domnului la Nazaret, constituie pentru noi un mister delicat și extraordinar. știm, așa cum Biserica ne-a transmis în Sf. Scripturi, că „Cel de la care își ia numele orice paternitate în cer și pe pământ” (Ef 3, 15), l-a chemat pe Iosif să devină, pe pământ, tatăl lui Isus, Fiul cel veșnic făcut om. Știm că el a acceptat, fără rezerve și în totală obediență, această misiune foarte înaltă, care, așa cum spunea Sf. Părinte Papa Pius al XI-lea, s-a așezat „adunată, tăcută, neobservată și necunoscută, […], în umilință și în slujire”, între cele două misiuni ale lui Ioan Botezătorul și a lui Petru (cf. Pius al XI-lea, Predică în Solemnitatea Sf. Iosif, 19 martie 1928). Mai cunoaștem apoi evenimentele care s-au succedat până la reîntoarcerea din Egipt la Nazaret, unde condusese Sf. Familie pentru a scăpa de furia ucigătoare a regelui Irod, și până la regăsirea lui Isus, la vârsta de doisprezece ani, printre învățătorii Templului.

În privința paternității Sf. Iosif și filiația lui Isus, există un mister – misterul intim al raportului dintre Iosif și Isus – din care ne este dat să întrezărim ceva chiar cu ocazia regăsirii lui Isus în Templu. Scrie Luca, că, regăsindu-l, Mama i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine, neliniștiți, te-am căutat” (Lc 2, 48). Cuvintele Mariei ne revelează neliniștea lui Iosif, iubirea profundă pe care el o avea față de Isus și cum nu era singur în îndeplinirea misiunii primite, dar împărtășind – am putea spune – orice detaliu, împreună înseși Fericita Fecioară Maria, având în fața ochilor continuu-l și bucurosul „fiat” al ei față de Voința lui Dumnezeu, învățând de la Ea să recunoască în fiul, cu stupoare emoționantă, Misterul prezent. Tot în același fragment, se spune că Isus „a plecat cu ei și s-a reîntors la Nazaret și era supus lor” (cf. Lc 2, 51). Fiul lui Dumnezeu, născându-se din Fecioara Maria, s-a despuiat de gloria divină, pentru a asuma condiția noastră umană, pentru a se înjosi până la a „cerși” iubirea și primirea noastră, care erau iubirea și primirea lui Iosif și al Mariei din Nazaret. Iubirea înseși cerșea să fie iubită și se încredința total griji Sf. Iosif, astfel că noi credem că a fost, chiar dacă în conștiința rugătoare a propriei responsabilități, extraordinar de plăcut să poată avea grijă de Dumnezeul – Copilaș, astfel că în rugăciunea tradițională către Sf. Iosif recităm: „O felicem virum, beatum Ioseph – o, omule fericit, Sf. Iosife, căruia ț-i s-a dat nu numai să-l vezi pe Cel pe care mulți regi au dorit să-l vadă și nu l-au văzut, să-l audă dar nu l-au auzit, dar și să-l îmbrățișeze, să-l sărute, să-l îmbrace și să-l păzească!».”

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

 Sursa: www.zenit.org