IADUL, ACEL FOC APRINS DE LIBERTATEA NOASTRĂ

Constatăm cu toții, și acest lucru a fost de mai multe ori denunțat, că despre așa numitele novissimi domnește tăcerea și în spațiul eclezial, dar trebuie să recunoaștem că, mai ales în cadrul predicilor, în privința iadului există nu numai mutism dar și o reală dificultate în a-l gândi ca fiind voit de Dumnezeu și de Dumnezeu aplicat cel puțin unei părți a umanității, cea păcătoasă și care nu s-a convertit, nu s-a împăcat cu El. Pentru mulți creștini, iadul veșnic plăsmuiește imaginea unui Dumnezeu pervers, răzbunător, chiar sadic; iar pentru necreștini, iadul pare un Auschwitz veșnic, ceva pe care numai o putere malefică o putea inventa. Și Sf. Tereza a Pruncului Isus simțea o mare reticență față de veșnicia pedepsei, și mulți bărbați și femei „spirituali” (pneumatikoi) au declarat imposibilitatea lor de a concepe compatibilitatea unui loc de chinuri veșnice cu bunătatea unui „Dumnezeu carea vrea ca toți oamenii să se mântuiască” (1Tim 2, 4).

Această dificultate este însă veche și a fost simțită cu o specială forță în unele epoci ale istoriei creștinismului. În secolul al III-lea mulți Părinți ai Bisericii, printre care origen, gândeau o mântuire universală; alții, în diferite tradiții creștine au arătat o iubire înurătoare extremă, până la a se ruga să fie trimiși ei în iad, cu condiția ca frații și surorile lor în umanitate să se mântuiască; alții, ca Isaac Sirul (sau din Ninive, secolul al VII-lea), au ajuns să se roage pentru o mântuire cosmică în care toate creaturile, înțelepte și lipsite de înțelepciune, bune sau rele, să fie iertate de infinita îndurare a lui Dumnezeu. În catolicismul italian, rămâne arzătoare iubirea Sf. Ecaterina de Siena, această femeie devenită foc, care scria: „Cum aș putea suporta, Doamne, ca unul singur din cei pe care i-ai creat după chipul și asemănarea ta să se piardă și să scape din mâinile tale? Nu, pentru nici un motiv eu nu vreau ca unul singur din frații mei să se piardă, unul singur din cei care sunt uniți cu mine prin aceeași naștere”.

Toți aceștia sunt sfinți și sfinte care urmează exemplul lui Moise și al lui Paul. Moise care-i spune lui Dumnezeu: „Acest popor a făcut un mare păcat... Dar acum, dacă Tu ai ierta păcatul lor... Altfel, șterge-mă pe mine din cartea pe cate Tu a-i scris-o!” (Ex 32, 31-32). Și, după tradiția ebraică, Moise ajunge să spună: „Doamne al lumii, să piară Moise și alți mii ca el, dar să nu se piardă vreo unghie al vreunui om din Israel!”. Paul, din partea lui, își exprimă propria solidaritate cu evreii frații săi, spunând că este dispus să fie excomunicat el și blestemat, separat de Cristos, dacă acest lucru poate să folosească Israelului care nu l-a recunoscut pe Isus ca Mesia (cf. Rom 9, 1-3).

Trebuie însă să recunoaștem că astăzi, iadul este refuzat, mai ales ca reacție la o învățătură care vorbea despre el pentru a produce frică și a amenința, crezând că astfel va convinge poporul creștin să nu mai păcătuiască. Eu însumi nu pot uita meditația unui preot dominican care, în a treia zi a exercițiilor, cea dedicată meditării asupra iadului, umplea discursul său de exemple de tortură și de durere și chiar reușea să facă să se simtă mirosul acru al sulfului... O extraordinară capacitate oratorică și teatrală, dar desigur nepotrivită pentru a celebra infinita îndurare a Domnului!

Deci, ce putem spune astăzi despre iad? Să rămânem în tăcere, lăsând la o parte ascultarea Sf. Scripturi, sau să ne lăsăm în voia obsesiile și să continuăm să predicăm existența și calitatea pedepsei teribile, ca și cum aceasta ar fi vestea cea bună adusă de Isus? Să încercăm înainte de toate să ascultăm Sf. Scriptură.

În Vechiul Testament nu se vorbește de iad așa cum îl înțelegem noi, ci de she’ol, de adâncuri, înțeles ca un loc unde sunt adunați morții, unde nu poate exista comunicare cu Dumnezeu și din care nu se poate ieși. Retribuția celor drepți și a celor răi este dată de Dumnezeu în această viață – așa cum cântă și Psalmii (de exemplu Ps 32, 10: „Multe sunt durerile celui rău, dar iubirea îi înconjoară pe cei care nădăjduiesc în Domnul”) - și nu îndrăznește să gândească o beatitudine sau un blestem veșnic: Cine știe? (Qo 2, 19; 3, 21; 6, 12). Cu toate acestea, în epoca iudaică apare ideea speranței învierii și începe să se întrezărească ca o beatitudine apropierea de Dumnezeu a celor drepți și după moarte.

Isus, care revelează pe deplin acțiunea și prezența lui Dumnezeu după moarte, dă mai ales vestea cea bună a Împărăției care este aproape (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17), pe care El o deschide tuturor. Este vorba, din partea omului, de a o primi și de a se converti, alegând între bine și rău, între iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui și iubirea de sine, egoistă și orgolioasă. Ca și profeții care l-au precedat, profetul Isus duce toate la împlinire, îndeamnă, pune în gardă, reproșează, se enervează, uneori amenință. De fapt, Isus nu a fost niciodată violent, ba chiar a depotențiat totdeauna autoritatea lui de profet, de mesia și de Fiu al lui Dumnezeu, dar își arată indignarea față de rău și protestează față de răul pe care îl vede, mai ales față de violența și minciuna care se răspândește. Pentru a condamna răul în mod clar și să indice că omul poate să alege căi de moarte, Isus recurge la diferite imagini, luate din VT cât și din contemporaneitatea lui. A comite răul înseamnă „a merge spre un cuptor arzător (cf. Dn 3, 6), unde este plâns și scrâșnet de dinți (Mt 13, 42); înseamnă „a ne cufunda în gheenă” (Mc 9, 43.45.47; Mt 18, 9), groapa de gunoi a orașului Ierusalim; înseamnă a sfârși în adâncuri, unde există sete din cauza flăcărilor (cf. Lc 16, 24). Mai ales cartea Apocalipsului, de la sfârșitul Noului Testament, ne furnizează imagini infernale: lacul de foc în care vor fi aruncate moartea și iadul și în care va putea fi aruncat cel care nu este scris în cartea vieții (cf. Apoc 20, 14-15), și „moartea a doua” (Apoc 2, 11; 20, 6.15; 21, 8), moartea definitivă.

Da, aceste imagini sunt crude, dar cum s-ar putea descrie altfel rezultatul unei vieți care a ales moartea, violența, prepotența și nu a recunoscut niciodată viața celuilalt, nu a avut niciodată discernământul săracului și al celui nevoiaș, nu a recunoscut niciodată fraternitatea umană? Desigur, acestea sunt numai niște imagini, dar ele ne spun că noi putem să alegem nu viața și comuniunea cu Dumnezeu, ci moartea veșnică și separarea de Dumnezeu! De aceea, iadul nu indică un loc, cât mai ales o situație în care vor putea cădea cei care au ales în mod liber și definitiv tot ceea ce este contrar voinței lui Dumnezeu și, în consecință, orice drum de umanizare. Noi suntem obișnuiți să ne imaginăm iadul ca pe un loc, dar el este un non-loc, un a nu fii, un non-timp, este nimicul unei morți veșnice. Dumnezeu vrea ca toți să se mânuiască, Fiul său a venit în lume pentru cei păcătoși, nu pentru cei drepți (cf. Mc 2, 17ss; 1Tim 1, 15): dar în fața răului sau al binelui, omul, deși se află într-o condiție de fragilitate proprie a naturii lui, rămâne totuși liber să adere la unul și să alege pe altul, cel puțin cu dorința și cu voința. Unora șu cuvintele dure ale lui Isus l-i se pare o vlioneță, dar acest lucru se întâmplă pentru că noi trăim astăzi într-o cultură în care nu mai suntem capabili să ne indignăm, nici să avem pasiuni: toate merge bine, toate se pot îndrepta, toate sunt o simplă greșeală... Nu mai există afirmație și exercitarea responsabilității umane, de care – să nu uităm acest lucru – depinde viața sau moartea celuilalt, al aproapelui.

Deci, ce să credem? Dacă acceptăm cuvintele Sf. Scripturi în privința iadului, trebuie înainte de toate să vedem în ele o invitație la responsabilitate, cu ajutorul căreia să ne exercităm libertatea în vederea destinului nostru. Este adevărat că Isus i-a cerut Tatălui să ne ierte pentru că nu știm ceea ce spunem și facem (cf. Lc 23, 34); este adevărat că dreptatea lui Dumnezeu este o dreptate care justifică, care face drepți, deoarece conține în sine îndurare și iertare (cf. Rom 5, 1-11); este adevărat că noi nu putem merita iubirea lui Dumnezeu, pentru că este o iubire dăruită gratuit, care nu trebuie niciodată să fie meritată. Dar în fața acestei imensități a iubirii, trebuie să fim „responsabili” și să fim conștienți că putem să comitem acțiuni care conduc la „moartea” celuilalt sau al celorlalți. Nu poate exista pentru noi o mântuire automată, orice lucru am face, orice fel de viață am trăi, și pentru că iadul îl creem noi aici pe pământ, devenind deseori noi iad pentru alții. Edith Stein, în iadul de la Auschwitz în anul 1942 scria: „Aparține fiecăruia să decidă propriul destin. Dumnezeu însuși se oprește în fața misterului libertății fiecărei persoane”.

Iadul nu este un articol al profesiunii de credință, așa cum nu este nici diavolul, și pentru că diavolului nu iadului nu este necesar să le credem, din moment ce fiecare dintre noi face experiența acestor realități: suntem tentați de o putere din afara noastră și care ne domină, și putem cunoaște răul până la moarte sau separarea de Dumnezeu... Cu toate acestea, nu este conform cu credința creștină a afirma că nu există iad sau că iadul este gol. Ca și evreii, spun: Cine știe? Dar ca ucenic al lui Isus m-i se cere să recunosc milostivirea lui Dumnezeu și să o cânt totdeauna;  nu numai, m-i se cere și să sper pentru toți, să sper că toți se vor mântui și vor scăpa de iad, m-i se cere să mă rog și pentru cei mai mari criminali, pentru că să păstreze o parte, o scânteie de umanitate, capabilă să primească ultima chemare a lui Dumnezeu. În fața chipului lui Dumnezeu va fi posibil ca noi să nu-L alegem pe El, ci neființa morții? Hans Unrs von Balthasar scria în anul 1986, aproape ca un testament, un opuscul intitulat: Să sperăm pentru toți. Pe urmele atâtor sfinți și sfinte, bărbați și femei spirituali, cerea ucenicului lui Isus să se roage pentru ca toți să fie mântuiți. Biserica îndrăznește să proclame sfinți, adică să afirme că unii creștini se află lângă Dumnezeu, în beatitudinea lui, și de aceea sunt în comuniune cu noi, dar nu a îndrăznit niciodată să afirme că cineva ar fi în iad și că trebuie să scape de milostivirea lui, de iubirea nebună a Domnului nostru Isus Cristos!

Așadar, nici teroare, nici tăcere: să proclamăm infinita îndurare a lui Dumnezeu, voința lui de mântuire universală și cosmică; să ne rugăm pentru ca să se facă voința lui, precum în cer așa și pe pământ; să sperăm pentru toți oamenii; și dacă avem puterea iubirii să cerem Domnului, ca Moise și Paul, să fim noi trimiși în iad, numai ca toți să fie mântuiți. Fiecare dintre noi trebuie să spună cu umilință: „Nu știu” și să ne amintim de Sf. Ioana d’Arc: Dacă sunt în harul lui Dumnezeu, să mă păstreze în el. Dacă nu sunt în harul lui Dumnezeu, Dumnezeu să mă pună în siu în harul lui”.  

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Autor: ENZO BIANCHI
Avvenire, 1 dicembre 2013