Meditație la Duminica I-a din Postul Mare, Anul A

„Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi; au cusut laolaltă frunze de

smochin şi-au făcut îmbrăcăminte din ele” (Gen 3, 7).

Suntem în prima duminică a Postului Mare, iar Biserica, prin Cuvântul lui Dumnezeu pe care ni-l propune astăzi, ne invită să medităm asupra rostului nostru în această viață, a relației noastre cu Dumnezeu, cu frații și cu noi înșine. Cred că suntem conștienți de faptul că abia ne naștem și până murim, suntem trași în două părți: pe de o parte de harul lui Dumnezeu, care ne arată calea vieții; pe de altă parte de diavol, care ne ispitește și ne trage spre calea morții. Aceasta este și experiența protopărinților noștri, aceasta este experiența fiecărui om în această lume, iar tentația cea mai mare este cea de a alege ceea ce este mai ușor, mai imediat, mai satisfăcător. Rezultatul este însă dezamăgitor, pentru că ori de câte ori nu judecăm când facem ceva, atunci când nu gândim înainte, ne trezim goi, nu atât de haine, cât de noi înșine și de Dumnezeu, și fugim să ne îmbrăcăm cu frunzele minciunii, a orgoliului, poate chiar a ridicolului, frunze care la cea mai mică adiere de vânt lasă să se vadă toată goliciunea noastră interioară și exterioară. Nu acesta este rostul nostru pe pământ, fugari spre groapa care ne va înghite fără să spună nimic, dar suntem chemați la mântuire, la viața în comuniune cu Dumnezeu, la viața fericită, aici și după această viață.„Gloria Dei homo vivens, vita autem hominis visio Dei” – Gloria lui Dumnezeu este omul viu, însă viața omului este vederea lui Dumnezeu - așa învăța Sf. Irineu din Lyon în Adversus Haereses (IV. XX. 7). O frază care poate să sintetizeze toată teologia, toată învățătura Evangheliei și întreaga misiune a Bisericii. Dumnezeu ne-a creat ca să fim vii și a sădit in adâncul inimilor noastre dorința de a-L vedea, de a-L căuta și de a-L contempla într-o fericită zi față către față. Acest lucru este foarte bine exprimat de marele Sf. Augustin care, în cartea Confesiunilor exclamă: “pentru tine ne-ai făcut, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până se va odihni în tine”. „Vrem sa-L vedem pe Isus”, așa se intitulează un cantec religios cântat în mod deosebit de tinerii parohiilor noastre. Da, cea mai mare și cea mai nobilă dorință a inimilor noastre este legată de Isus, de Dumnezeu și vederea Sa, de întâlnirea și contemplarea Sa. Isus însuși ne-a învațăt că omul îl poate vedea pe Dumnezeu, că se poate bucura de acest har nemărginit: „Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Această condiție impusă inimilor noastre de oameni poate să ne surprindă, să ne descurajeze cumva gândindu-ne la întunericul și necurăția care curprinde lumea în care trăim și existența noastră de zi cu zi. Dar să privim la Isus, căci El este primul cu inima curată care a trăit pe acest pământ al păcatului ca să ne învețe cum putem ajunge noi înșine să dobândim o astfel de inimă care se va bucura de vederea lui Dumnezeu, care se va învrednici de cea mai mare răsplată a vieții în credință.Așadar, înainte de a face ceva în viața noastră, înainte să reacționăm în fața evenimentelor, pozitive sau negative, suntem chemați să ne plecăm urechea și să ne ascultăm inima și mintea. Cedăm deseori ispitelor nu neapărat din răutate cronică, cât mai ales din lipsa practicii discernământului gândurilor, lucru care ne face să acționăm sub impulsul momentului, a emoției. V-aș invita ca în acest Post Mare să încercați să intrați în voi înșivă, să pătrundeți în sanctuarul inimii voastre mai des decât ați făcut-o până acum și să-l contemplați acolo pe Dumnezeu care lucrează cu harul său. Iar instrumentul cel mai bun pentru a face și a reuși în această acțiune este rugăciunea, o rugăciune cerebrală și cordială în același timp. Cercetați-vă gândurile, sau mai degrabă lăsați-vă cercetați de Dumnezeu și acceptați inspirațiile Duhului Sfânt, care vă va sugera ceea ce trebuie să faceți în fiecare situație a vieții. Ispitele prin care a trecut Isus sunt și ispitele noastre, dar, așa cum Mântuitorul a avut la dispoziție Cuvântul lui Dumnezeu pentru a rezista diavolului, același Cuvânt îl avem și noi în față, un Cuvânt viu pentru omul viu. Nu v-aș cere nici să postiți sau să faceți pomană altora, pentru că ar fi prea ușor. Ar fi ca o simplă anestezie sau ca efectul paliativ al unor false medicamente, care liniștesc  și amăgesc conștiința persoanei ipohondre. Mai degrabă v-aș invita să vă faceți pomană cu sufletul vostru și să mai citiți din Cuvântul lui Dumnezeu, să postiți de la rele cu ochii, urechile, gura și picioarele. 

Cele trei instrumente pe care Biserica n-i le propune spre practicare în Postul Mare: pomana, postul și rugăciunea, dacă nu sunt însoțite de o reînnoire interioară și exterioară vor fi, așa cum bine spune o vorbă românească „frecție la picior de lemn”, adică nu vor folosi la nimic, ci vor fi o simplă amăgire.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu cu harul său să trăim un post autentic, pentru ca să ajungem la sărbătoarea Învierii îmbrăcați în lumină. Amin.