LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (VI)

 

Diavolul, între rațiune și credință

6. AMBIENTUL FRANCISCAN

Secolul al XIII-lea e considerat ca fiind secolul fraților, pentru că Francisc și Dominic, deși cu mijloace diferite dar complementare, au început în Biserică o nouă formă de viață religioasă care a constituit faptul cel mai relevant și influent pentru dezvoltarea istoriei creștine. Ei sunt fondatorii a două ordine numite mendicante (cerșetoare): franciscanii și dominicanii, agenți viguroși ai reînnoirii spirituale și de unificare socială în popor. Ordinele mendicante au exercitat o dublă influență: prima la nivelul conștiinței creștine rechemând idealul urmării integrale a lui Cristos, cealaltă în sfera reflecției teologice în jurul mesajului evanghelic, pentru ca să fie citit și vestit în întreaga creștinătate. Cele două influențe se întâlnesc și în sectorul mai specific al demonologiei.

Izvoarele Franciscane evidențiază acțiunea lui Francisc împotriva Satanei, înfățișându-l ca un om puternic și luptător extraordinar, atât în apărarea propriei persoane cât și în cea a persoanei altora. A rămas celebră povestirea ambientată în palatul cardinalului Leon la Roma, unde Sfântul era oaspete și unde a fost atacat cu violență de către diavol, până la a fi aproape ucis… Mai ales în momentele de rugăciune în locurile retrase, Francisc a trebuit să „sufere deseori asalturile cutremurătoare ale demonilor care se prezentau în mod fizic în fața lui, în efortul de a-l întoarce de la rugăciune. Dar el, înarmat cu armele cerești, devenea și mai puternic în virtute și mai fervoros în rugăciune, cu cât mai violent era atacul dușmanilor” (nr. 1179). Demonii nu sunt altceva decât instrumente în mâinile lui Dumnezeu pentru purificarea sufletului; Francisc folosește o frază expresivă: „demonii sunt soldații Domnului nostru, și el însuși îi însărcinează să pedepsească păcatele noastre. Este semn de har special dacă nu lasă nimic nepedepsit în slujitorul său, până când este viu în această lume” (nn. 705, 1648, 1760). Bătăliile par să se înmulțească în funcție de creșterea în perfecțiune a sfântului, devenind mai acute și mai chinuitoare, așa cum notează Celano: „Crescând în merite, Francisc creștea și în dezacordul cu vechiul șarpe” )nr. 702). Cu toate acestea, Francisc era conștient că la sfârșit victoria este a celui care rămâne fidel lui Cristos, și nu a Satanei.

Din acest motiv, el a acceptat voința lui Dumnezeu cu mare umilință, învingând aroganța demonilor cu aceste cuvinte: „Faceți tot ceea ce puteți împotriva mea, o spirite rele și înșelătoare! Voi aveți putere numai în măsura în care mâna lui Dumnezeu v-o dă și, de aceea, eu stau aici cu mar bucurie, gata să suport tot ceea ce El a stabilit ca eu să sufăr” (nr. 1179). Într-adevăr, bucuria spirituală este o armă puternică împotriva Satanei și frații trebuie să se folosească de ea, pentru că, spune Francisc: „Diavolul exultă mai ales atunci când poate să răpească slujitorului lui Dumnezeu bucuria duhului… Demonii nu pot să producă daună slujitorului lui Cristos, atunci când acesta are o bucurie sfântă” (nr. 709). În afară de bucurie, Francisc folosește alte arme pentru a învinge dușmanul, ca de exemplu înțelepciunea inimii care „îl confundă pe Satana și toate cursele acestuia”, pocăința trupului, rugăciunea și postul, mai ales pentru unele specii de demoni. Izvoarele reproduc multe episoade în care Francisc a demascat diavolul care pusese stăpânire pe creaturile umane și care îi tulburau fizic.

6.2. Păcatul lui Lucifer după Duns Scotus

Teologia franciscanului Ioan Duns Scotus (cca. 1266- 1308), maestru la Oxford, deși reprezintă ultima evoluție a principiului franciscan al primatului iubirii, ea conține în sine unii germeni ai disoluției armoniei scolastice dintre rațiune și credință, dintre dimensiunea intelectivă și volitivă a gândirii. Scotus poate fi considerat ca fiind inițiatorul curentului filosofico-teologic al „voluntarismului”, care insistă pe infinita și absoluta voință a lui Dumnezeu, care nu poate fi înțeles în interiorul categoriilor inteligenței umane. Din această impostare rezultă  că primul păcat al lui Lucifer nu a fost cel al superbiei, după opinia cea mai comună, dar tocmai dorința de concupiscență, în sensul că a dorit în mod dezordonat și exagerat propria fericire, căutând iubirea de sine până la ura față de Dumnezeu. Deci, Lucifer nu a voit direct egalitatea cu Dumnezeu, ceea ce ar fi un păcat de orgoliu, dar a dorit să obțină încântare și complăcere de sine, care este un păcat de bucurie și de autosatisfacere. De aici voința de întâietate și de dominare asupra altora, care constituie prezumție. Deci, iubirea de sine este rădăcina superbiei și, în consecință „radix civitatis diaboli”. Așa cum se vede, Scotus reconduce totul la puterea voinței sau a iubirii, și păcatul de orgoliu care, după el, nu este un act al intelectului, ca și cum cel mândru ar gândi că este mai mult decât ceea ce cu adevărat este, dar este un păcat al voinței care dorește în mod dezordonat propriul bine, în măsură mai mare decât a ființei lui. De aici rezultă orbirea intelectului. Succesiv, Scotus ia în examen în mod detaliat ispitirea protopărinților, afirmând că diavolul, mișcat de invidie față de oameni, se apropie de femeie, știind-o mai slabă, și folosindu-se de ea ca instrument pentru a seduce bărbatul. Tentația diabolică se compune din trei elemente: unul privește hrana, adică a mânca din fructul copacului, al doilea asemănarea cu Dumnezeu, al treilea cunoașterea binelui și a răului. Este vorba de tentația gâtului, al mândriei deșarte și al avariției ca dorință d a poseda în mod dezordonat, în acest caz evident nu banii, ci înălțimile științei, care depășesc capacitățile umane. În consecință, diavolul, pe nedrept, îl ținea legat de sine pe om, dar acesta, pe bună dreptate subjugat, nu pentru că diavolul cucerise omul, ci pentru că omul a meritat din vina lui să sufere tirania diavolului. Din acest motiv Dumnezeu l-a eliberat pe om din ghearele Satanei cu dreptatea împlinită de sângele lui Cristos. Deci, Satana rămâne mare acuzat în fața lui Dumnezeu, a omului și a lui Cristos.  

va urma