de Giuseppe Versaldi
Vocaţia la celibatul pentru împărăţia cerurilor şi chemarea la căsătorie adesea sunt percepute, dacă nu chiar în opoziţie, cel puţin de compoziţie dificilă. De fapt, pe de o parte renunţarea celibatarului la iubirea conjugală este văzută ca o renunţare la iubire tout court şi, pe de altă parte, alegerea de a se uni în căsătorie uneori apare ca o diminuare a curăţiei iubirii. Sfântul Paul, scriind creştinilor din Efes, foloseşte o expresie care oferă o viziune rezolutivă a antinomiei aparente dintre iubirea feciorelnică şi iubirea căsătorească. Vorbind despre obligaţia iubirii reciproce între soţ şi soţie, apostolul exaltă vocaţia originară a omului de a-şi lăsa tată şi mama pentru a se uni cu soţia sa aşa încât "cei doi vor deveni un singur trup" (Gen 2,24), dar imediat adaugă: "Acest mister este mare: spun asta cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,32). Această răsturnare bruscă a termenilor de comparaţie revelează o nouă perspectivă: e adevărat că măreţia iubirii conjugale este afirmată, dar este pusă în relaţie de dependenţă cu iubirea lui Cristos faţă de Biserică.
Aici apar câteva întrebări puse adesea şi faţă de magisteriul Bisericii: "Cum poate Cristos celibatar să fie model al soţilor? Cum puteţi voi, celibatarii, să învăţaţi şi să daţi reguli cu privire la căsătorie, pe care n-aţi experimentat-o?". Ei bine, tocmai cuvintele sfântului Paul indică răspunsul. Iubirea lui Cristos faţă de Biserică este desigur în acelaşi timp iubire feciorelnică şi matrimonială pentru că este iubire care, pentru a cita cuvintele lui Benedict al XVI-lea, "poate să fie calificată desigur ca eros, care totuşi este şi complet agape" (Deus caritas est, 9). O iubire care este gratuită şi prevăzătoare ("Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi": 1In 4,10); necondiţionată şi milostivă ("Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi": Rom 5,8); sacrificată ("Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi neprihănit": 1Pt 1,18-19). Aceste caracteristici, care aparent nu par să descrie iubirea conjugală înţeleasă în mod obişnuit care, e adevărat, este dăruire de sine, dar într-o reciprocitate care comportă un ajutor reciproc şi o gratificare reciprocă.
Şi totuşi, tocmai pentru ca iubirea conjugală să se poată realiza nu ca experienţă exaltantă, ci temporară, chiar să poată persevera ca proiect pentru toată viaţa este necesar ca şi soţii să fie capabili de o iubire prevăzătoare şi gratuită aşa încât, cel puţin unul să fie capabil să iubească şi atunci când celălalt nu-l iubeşte; de o iubire necondiţionată şi milostivă pentru ca măcar unul să fie capabil de iertare când soţul, învingând slăbiciunea sa, se căieşte; de o iubire sacrificată pentru ca măcar unul să ştie să suporte suferinţele aşteptării fără a se resemna în faţa înfrângerii. Şi în toate acestea modelul este chiar Cristos care aşa a iubit Biserica sa ca mireasă şi "s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27).
Aşadar, are dreptate Benedict al XVI-lea când afirmă că "în fond iubirea este o unică realitate, deşi cu diferite dimensiuni" (Deus caritas est, 8). În semnificaţia sa deplină iubirea este iubire agapică, adică iubire capabilă să integreze pasiunea (eros) şi dăruirea (agape) aşa încât să poată satisface inima umană oricare ar fi vocaţia sa. În acest sens, iubirea feciorelnică şi iubirea conjugală nu pot decât să ia dintr-un unic izvor şi să aibă un unic model care este Cristos.
Desigur că există o modalitate diferită în cele două vocaţii, dar tocmai izvorul comun garantează complementaritatea. Carisma celibatului pentru împărăţia cerurilor poate să-i ajute pe soţi să nu absolutizeze iubirea umană şi, în aşteptarea comuniunii definitivă cu Dumnezeu-Iubire, să suporte greutatea şi preţul dăruirii de sine în pofida slăbiciunilor experienţei conjugale. Şi acela care, deja aici pe pământ, este chemat să se consacre iubirii neîmpărţite a lui Dumnezeu poate să înveţe de la soţi caracterul concret şi actualitatea iubirii care nu se poate îndrepta numai spre Dumnezeu pe care nu-l vede, ci trebuie să se manifeste ca efect şi faţă de aproapele pe care îl vede. În felul acesta nu se cade în iluzia că pentru a-l iubi pe Dumnezeu este necesar a nu iubi pe nimeni cu acea iubire cu care Cristos ne-a iubit. Iluminarea reciprocă îmbogăţeşte ambele vocaţii şi înfrumuseţează întreaga Biserică în misiunea sa de a mărturisi în lume iubirea lui Dumnezeu.
(După L'Osservatore romano, 22 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Vocaţia la celibatul pentru împărăţia cerurilor şi chemarea la căsătorie adesea sunt percepute, dacă nu chiar în opoziţie, cel puţin de compoziţie dificilă. De fapt, pe de o parte renunţarea celibatarului la iubirea conjugală este văzută ca o renunţare la iubire tout court şi, pe de altă parte, alegerea de a se uni în căsătorie uneori apare ca o diminuare a curăţiei iubirii. Sfântul Paul, scriind creştinilor din Efes, foloseşte o expresie care oferă o viziune rezolutivă a antinomiei aparente dintre iubirea feciorelnică şi iubirea căsătorească. Vorbind despre obligaţia iubirii reciproce între soţ şi soţie, apostolul exaltă vocaţia originară a omului de a-şi lăsa tată şi mama pentru a se uni cu soţia sa aşa încât "cei doi vor deveni un singur trup" (Gen 2,24), dar imediat adaugă: "Acest mister este mare: spun asta cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,32). Această răsturnare bruscă a termenilor de comparaţie revelează o nouă perspectivă: e adevărat că măreţia iubirii conjugale este afirmată, dar este pusă în relaţie de dependenţă cu iubirea lui Cristos faţă de Biserică.
Aici apar câteva întrebări puse adesea şi faţă de magisteriul Bisericii: "Cum poate Cristos celibatar să fie model al soţilor? Cum puteţi voi, celibatarii, să învăţaţi şi să daţi reguli cu privire la căsătorie, pe care n-aţi experimentat-o?". Ei bine, tocmai cuvintele sfântului Paul indică răspunsul. Iubirea lui Cristos faţă de Biserică este desigur în acelaşi timp iubire feciorelnică şi matrimonială pentru că este iubire care, pentru a cita cuvintele lui Benedict al XVI-lea, "poate să fie calificată desigur ca eros, care totuşi este şi complet agape" (Deus caritas est, 9). O iubire care este gratuită şi prevăzătoare ("Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi": 1In 4,10); necondiţionată şi milostivă ("Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi": Rom 5,8); sacrificată ("Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi neprihănit": 1Pt 1,18-19). Aceste caracteristici, care aparent nu par să descrie iubirea conjugală înţeleasă în mod obişnuit care, e adevărat, este dăruire de sine, dar într-o reciprocitate care comportă un ajutor reciproc şi o gratificare reciprocă.
Şi totuşi, tocmai pentru ca iubirea conjugală să se poată realiza nu ca experienţă exaltantă, ci temporară, chiar să poată persevera ca proiect pentru toată viaţa este necesar ca şi soţii să fie capabili de o iubire prevăzătoare şi gratuită aşa încât, cel puţin unul să fie capabil să iubească şi atunci când celălalt nu-l iubeşte; de o iubire necondiţionată şi milostivă pentru ca măcar unul să fie capabil de iertare când soţul, învingând slăbiciunea sa, se căieşte; de o iubire sacrificată pentru ca măcar unul să ştie să suporte suferinţele aşteptării fără a se resemna în faţa înfrângerii. Şi în toate acestea modelul este chiar Cristos care aşa a iubit Biserica sa ca mireasă şi "s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27).
Aşadar, are dreptate Benedict al XVI-lea când afirmă că "în fond iubirea este o unică realitate, deşi cu diferite dimensiuni" (Deus caritas est, 8). În semnificaţia sa deplină iubirea este iubire agapică, adică iubire capabilă să integreze pasiunea (eros) şi dăruirea (agape) aşa încât să poată satisface inima umană oricare ar fi vocaţia sa. În acest sens, iubirea feciorelnică şi iubirea conjugală nu pot decât să ia dintr-un unic izvor şi să aibă un unic model care este Cristos.
Desigur că există o modalitate diferită în cele două vocaţii, dar tocmai izvorul comun garantează complementaritatea. Carisma celibatului pentru împărăţia cerurilor poate să-i ajute pe soţi să nu absolutizeze iubirea umană şi, în aşteptarea comuniunii definitivă cu Dumnezeu-Iubire, să suporte greutatea şi preţul dăruirii de sine în pofida slăbiciunilor experienţei conjugale. Şi acela care, deja aici pe pământ, este chemat să se consacre iubirii neîmpărţite a lui Dumnezeu poate să înveţe de la soţi caracterul concret şi actualitatea iubirii care nu se poate îndrepta numai spre Dumnezeu pe care nu-l vede, ci trebuie să se manifeste ca efect şi faţă de aproapele pe care îl vede. În felul acesta nu se cade în iluzia că pentru a-l iubi pe Dumnezeu este necesar a nu iubi pe nimeni cu acea iubire cu care Cristos ne-a iubit. Iluminarea reciprocă îmbogăţeşte ambele vocaţii şi înfrumuseţează întreaga Biserică în misiunea sa de a mărturisi în lume iubirea lui Dumnezeu.
(După L'Osservatore romano, 22 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial