Iubiţi fraţi şi surori
![]()
În catehezele precedente ne-am oprit asupra câtorva figuri din Vechiul Testament deosebit de semnificative pentru reflecţia noastre despre rugăciune. Am vorbit despre Abraham care mijloceşte pentru cetăţile străine, despre Iacob care în lupta din tipul nopţii primeşte binecuvântarea, despre Moise care invocă iertarea pentru poporul său şi despre Ilie care se roagă pentru convertirea Israelului. Cu cateheza de astăzi aş vrea să încep o nouă bucată din parcurs: în loc să comentăm episoade deosebite de personaje în rugăciune vom intra în "cartea de rugăciune" prin excelenţă, cartea Psalmilor. În următoarele cateheze vom citi şi vom medita câţiva dintre Psalmii cei mai frumoşi şi mai îndrăgiţi de tradiţia de rugăciune a Bisericii. Astăzi aş vrea să fac o introducere vorbind despre cartea Psalmilor în ansamblul său.
Psaltirea se prezintă ca un "formular" de rugăciuni, o culegere de o sută cincizeci de Psalmi pe care tradiţia biblică îi dăruieşte poporului de credincioşi pentru ca să devină rugăciunea sa, rugăciunea noastră, modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu şi de a ne relaţiona cu el. În această carte Psalmilor se exprimă toată experienţa umană cu multiplele sale confruntări şi toată gama de sentimente care însoţesc existenţa omului. În Psalmi se împletesc şi se exprimă bucurie şi suferinţă, dorinţă de Dumnezeu şi percepţie a propriei nevrednicii, fericire şi simţ de abandonare, încredere în Dumnezeu şi singurătate dureroasă, plinătate de viaţă şi frică de moarte. Toată realitatea credinciosului se adună în acele rugăciuni pe care poporul lui Israel mai înainte şi Biserica după aceea le-au asumat ca mediere privilegiată a raportului cu unicul Dumnezeu şi răspuns adecvat la revelarea lui în istorie. Ca rugăciuni, Psalmii sunt manifestări ale sufletului şi ale credinţei, în care toţi se pot recunoaşte şi în care se comunică acea experienţă de apropiere deosebită de Dumnezeu la care este chemat orice om. Şi toată complexitatea existenţei umane se concentrează în complexitatea diferitelor forme literare din diferiţi Psalmi: imnuri, plângeri şi implorări individuale şi colective, cântări de mulţumire, psalmi penitenţiali, psalmi sapienţiali şi alte genuri care se pot regăsi în aceste compoziţii poetice.
În pofida acestei multiplicităţi expresive pot fi identificate două mare domenii care sintetizează rugăciunea din Psaltire: implorarea, legată cu plângerea, şi lauda, două dimensiuni corelate şi aproape indisolubile. Pentru că implorarea este animată de certitudinea că Dumnezeu va răspunde şi acest lucru deschide la laudă şi la aducere de mulţumire; şi lauda şi mulţumirea provin din experienţa unei mântuiri primite, care presupune o necesitate de ajutor pe care implorarea o exprimă.
În implorare cel care se roagă se plânge şi descrie situaţia sa de angoasă, de pericol, de dezolare, sau, ca în Psalmii penitenţiali, mărturiseşte păcatul cerând să fie iertat. El îi expune Domnului starea sa de necesitate având încredere că este ascultat şi acest lucru implică o recunoaştere a lui Dumnezeu ca bun, doritor al binelui şi "iubitor al vieţii" (cf. Înţ 11,26), gata să ajute, să mântuiască, să ierte. De exemplu, aşa se roagă Psalmistul în Psalmul 31: "Doamne, în tine mă încred, să nu fiu dat nicicând de ruşine [...] Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins, căci tu eşti tăria mea" (v. 2.5). Aşadar, deja în plângere poate să apară ceva din laudă, care se prevesteşte în speranţa intervenţiei divine şi devine apoi explicită atunci când mântuirea divină devine realitate. În mod asemănător, în Psalmii de mulţumire şi de laudă, comemorând darul primit sau contemplând măreţia milostivirii lui Dumnezeu, se recunoaşte şi propria micime şi necesitatea de a fi mântuiţi, care este la baza implorării. Se mărturiseşte lui Dumnezeu propria condiţie de creatură marcată în mod inevitabil de moarte, şi totuşi purtătoare a unei dorinţe radicale de viaţă. De aceea Psalmistul exclamă în Psalmul 86: "Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea, şi voi preamări numele tău în veac. Căci mare este mila ta faţă de mine şi tu ai eliberat sufletul meu din adâncul infernului" (v. 12-13). În felul acesta, în rugăciunea Psalmilor implorarea şi lauda se împletesc şi se contopesc într-o singură cântare care celebrează harul veşnic al Domnului care se apleacă asupra fragilităţii noastre.
Tocmai pentru a permite poporului de credincioşi să se unească la această cântare, cartea Psaltirii a fost dăruită Israelului şi Bisericii. De fapt, Psalmii ne învaţă să ne rugăm. În ei, Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvânt de rugăciune - şi sunt cuvintele Psalmistului inspirat - care devine şi cuvânt al celui care se roagă Psalmii. Aceasta este frumuseţea şi particularitatea acestei cărţi biblice: rugăciunile conţinute în ea, spre deosebire de alte rugăciuni pe care le găsim în Sfânta Scriptură, nu sunt inserate într-o expunere narativă care îi specifică sensul şi funcţia. Psalmii sunt daţi credinciosului tocmai ca text de rugăciune, care are ca unic scop acela de a deveni rugăciunea celui care îi asumă şi cu ei se adresează lui Dumnezeu. Pentru că sunt Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care se roagă Psalmii vorbeşte cu Dumnezeu cu înseşi cuvintele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, se adresează Lui cu cuvintele pe care El însuşi ni le dăruieşte. Astfel, rugându-ne Psalmii învăţăm să ne rugăm. Sunt o şcoală a rugăciunii.
Ceva asemănător se întâmplă atunci când copilul începe să vorbească, adică învaţă să exprime propriile senzaţii, emoţii, necesităţi cu cuvinte care nu-i aparţin în mod înnăscut, dar pe care le învaţă de la părinţii săi şi de la cei care trăiesc în jurul lui. Ceea ce copilul vrea să exprime este propria sa trăire, însă mijlocul expresiv este al altora; şi el încet-încet şi-l apropriază, cuvintele primite de la părinţi devin cuvintele sale şi prin acele cuvinte învaţă şi un mod de a gândi şi de a simţi, are acces la o întreagă lume de concepte şi în ea creşte, se relaţionează cu realitatea, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Limba părinţilor săi a devenit în sfârşit limba sa, el vorbeşte cu cuvintele primite de la alţii care de acum au devenit cuvintele sale. Aşa se întâmplă cu rugăciunea Psalmilor. Ei ne sunt dăruiţi pentru ca noi să învăţăm să ne adresăm lui Dumnezeu, să comunicăm cu El, să-i vorbim despre noi cu cuvintele sale. Şi, prin intermediul acelor cuvinte va fi posibil să cunoaştem şi să primim şi criteriile acţiunii sale şi să ne apropiem de misterul gândurilor şi ale căilor sale (cf. Is 55,8-9), aşa încât să creştem tot mai mult în credinţă şi în iubire. Aşa cum cuvintele noastre nu sunt numai cuvinte, ci ne învaţă o lume reală şi conceptuală, tot aşa şi aceste rugăciuni ne învaţă inima lui Dumnezeu, motiv pentru care nu numai că putem vorbi cu Dumnezeu, dar putem să învăţăm cine este Dumnezeu şi, învăţând cum să vorbim cu El, învăţăm faptul de a fi om, faptul de a fi noi înşine.
În această privinţă apare semnificativ titlul pe care tradiţia ebraică l-a dat Psaltirii. Ea se numeşte tehillim, un termen ebraic care înseamnă "laude", de la acea rădăcină verbală pe care o regăsim în expresia "Halleluyah", adică literalmente: "lăudaţi-l pe Domnul". Aşadar, această carte de rugăciuni, chiar dacă este aşa de multiformă şi complexă, cu diferitele sale genuri literare şi cu articulaţia sa între laudă şi implorare, este în cele din urmă o carte de laude, care învaţă să aducem mulţumire, să celebrăm măreţia darului lui Dumnezeu, să recunoaştem frumuseţea lucrărilor sale şi să glorificăm Numele său sfânt. Acesta este răspunsul cel mai potrivit în faţa manifestării Domnului şi a experimentării bunătăţii sale. Învăţându-ne să ne rugăm, Psalmii ne învaţă că şi în dezolare, în durere, prezenţa lui Dumnezeu este izvor de uimire şi de consolare; se poate plânge, implora, mijloci, dar având conştiinţa că mergem spre lumină, unde lauda va putea să fie definitivă. Aşa cum ne învaţă Psalmul 36: "În tine este izvorul vieţii, în lumina ta vom vedea lumina" (Ps 36,10).
Dar în afară de acest titlu general al cărţii, tradiţia ebraică a pus la mulţi Psalmi titluri specifice, atribuindu-i, în mare majoritate, regelui David. Figură cu importantă calitate umană şi teologică, David este personaj complex, care a străbătut cele mai variate experienţe fundamentale ale vieţii. Tânăr păstor al turmei paterne, trecând prin evenimente alterne şi uneori dramatice, devine rege al lui Israel, păstor al poporului lui Dumnezeu. Om de pace, a dus multe războaie; căutător neobosit şi tenace al lui Dumnezeu, i-a trădat iubirea şi acest lucru este caracteristic: mereu a rămas căutător al lui Dumnezeu, chiar dacă de multe ori a păcătuit grav; penitent umil, a primit iertarea divină, şi pedeapsa divină, şi a acceptat un destin marcat de durere. David astfel a fost un rege, cu toate slăbiciunile sale, "după inima lui Dumnezeu" (cf. 1Sam 13,14), adică un rugător pasionat, un om care ştia ce înseamnă a implora şi a lăuda. Legătura Psalmilor cu acest rege distins al lui Israel este aşadar importantă, pentru că el este figură mesianică, Uns al Domnului, în care este într-un fel adumbrită misterul lui Cristos.
La fel de importante şi semnificative sunt modul şi frecvenţa cu care cuvintele din Psalmi sunt preluate de Noul Testament, asumând şi subliniind acea valoare profetică sugerată de legătura Psaltirii cu figura mesianică a lui David. În Domnul Isus, care în viaţa sa pământească s-a rugat cu Psalmii, ei îşi au împlinirea lor definitivă şi dezvăluie sensul lor cel mai deplin şi profund. Rugăciunile din Psaltire, cu care se vorbeşte lui Dumnezeu, ne vorbesc despre El, ne vorbesc despre Fiul, imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), care ne revelă complet Faţa Tatălui. Aşadar, creştinul, rugându-se Psalmii, îl roagă pe Tatăl în Cristos şi cu Cristos, asumând acele cântări într-o perspectivă nouă, care are în misterul pascal ultima sa cheie interpretativă. Orizontul celui care se roagă se deschide astfel la realităţi neaşteptate, fiecare Psalm capătă o lumină nouă în Cristos şi Psaltirea poate să strălucească în toată bogăţia sa infinită.
Preaiubiţi fraţi şi surori, să luăm aşadar în mână această carte sfântă, să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu ca să ne adresăm Lui, să facem din Psaltire o călăuză care să ne ajute şi să ne însoţească zilnic în drumul rugăciunii. Şi să cerem şi noi, asemenea discipolilor lui Isus, "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1), deschizând inima ca să primim rugăciunea Învăţătorului, în care toate rugăciunile ajung la împlinire. Astfel, făcuţi fii în Fiul, vom putea să-i vorbim lui Dumnezeu numindu-l "Tatăl nostru". Mulţumesc.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Psaltirea se prezintă ca un "formular" de rugăciuni, o culegere de o sută cincizeci de Psalmi pe care tradiţia biblică îi dăruieşte poporului de credincioşi pentru ca să devină rugăciunea sa, rugăciunea noastră, modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu şi de a ne relaţiona cu el. În această carte Psalmilor se exprimă toată experienţa umană cu multiplele sale confruntări şi toată gama de sentimente care însoţesc existenţa omului. În Psalmi se împletesc şi se exprimă bucurie şi suferinţă, dorinţă de Dumnezeu şi percepţie a propriei nevrednicii, fericire şi simţ de abandonare, încredere în Dumnezeu şi singurătate dureroasă, plinătate de viaţă şi frică de moarte. Toată realitatea credinciosului se adună în acele rugăciuni pe care poporul lui Israel mai înainte şi Biserica după aceea le-au asumat ca mediere privilegiată a raportului cu unicul Dumnezeu şi răspuns adecvat la revelarea lui în istorie. Ca rugăciuni, Psalmii sunt manifestări ale sufletului şi ale credinţei, în care toţi se pot recunoaşte şi în care se comunică acea experienţă de apropiere deosebită de Dumnezeu la care este chemat orice om. Şi toată complexitatea existenţei umane se concentrează în complexitatea diferitelor forme literare din diferiţi Psalmi: imnuri, plângeri şi implorări individuale şi colective, cântări de mulţumire, psalmi penitenţiali, psalmi sapienţiali şi alte genuri care se pot regăsi în aceste compoziţii poetice.
În pofida acestei multiplicităţi expresive pot fi identificate două mare domenii care sintetizează rugăciunea din Psaltire: implorarea, legată cu plângerea, şi lauda, două dimensiuni corelate şi aproape indisolubile. Pentru că implorarea este animată de certitudinea că Dumnezeu va răspunde şi acest lucru deschide la laudă şi la aducere de mulţumire; şi lauda şi mulţumirea provin din experienţa unei mântuiri primite, care presupune o necesitate de ajutor pe care implorarea o exprimă.
În implorare cel care se roagă se plânge şi descrie situaţia sa de angoasă, de pericol, de dezolare, sau, ca în Psalmii penitenţiali, mărturiseşte păcatul cerând să fie iertat. El îi expune Domnului starea sa de necesitate având încredere că este ascultat şi acest lucru implică o recunoaştere a lui Dumnezeu ca bun, doritor al binelui şi "iubitor al vieţii" (cf. Înţ 11,26), gata să ajute, să mântuiască, să ierte. De exemplu, aşa se roagă Psalmistul în Psalmul 31: "Doamne, în tine mă încred, să nu fiu dat nicicând de ruşine [...] Scoate-mă din laţul pe care mi l-au întins, căci tu eşti tăria mea" (v. 2.5). Aşadar, deja în plângere poate să apară ceva din laudă, care se prevesteşte în speranţa intervenţiei divine şi devine apoi explicită atunci când mântuirea divină devine realitate. În mod asemănător, în Psalmii de mulţumire şi de laudă, comemorând darul primit sau contemplând măreţia milostivirii lui Dumnezeu, se recunoaşte şi propria micime şi necesitatea de a fi mântuiţi, care este la baza implorării. Se mărturiseşte lui Dumnezeu propria condiţie de creatură marcată în mod inevitabil de moarte, şi totuşi purtătoare a unei dorinţe radicale de viaţă. De aceea Psalmistul exclamă în Psalmul 86: "Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea, şi voi preamări numele tău în veac. Căci mare este mila ta faţă de mine şi tu ai eliberat sufletul meu din adâncul infernului" (v. 12-13). În felul acesta, în rugăciunea Psalmilor implorarea şi lauda se împletesc şi se contopesc într-o singură cântare care celebrează harul veşnic al Domnului care se apleacă asupra fragilităţii noastre.
Tocmai pentru a permite poporului de credincioşi să se unească la această cântare, cartea Psaltirii a fost dăruită Israelului şi Bisericii. De fapt, Psalmii ne învaţă să ne rugăm. În ei, Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvânt de rugăciune - şi sunt cuvintele Psalmistului inspirat - care devine şi cuvânt al celui care se roagă Psalmii. Aceasta este frumuseţea şi particularitatea acestei cărţi biblice: rugăciunile conţinute în ea, spre deosebire de alte rugăciuni pe care le găsim în Sfânta Scriptură, nu sunt inserate într-o expunere narativă care îi specifică sensul şi funcţia. Psalmii sunt daţi credinciosului tocmai ca text de rugăciune, care are ca unic scop acela de a deveni rugăciunea celui care îi asumă şi cu ei se adresează lui Dumnezeu. Pentru că sunt Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care se roagă Psalmii vorbeşte cu Dumnezeu cu înseşi cuvintele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, se adresează Lui cu cuvintele pe care El însuşi ni le dăruieşte. Astfel, rugându-ne Psalmii învăţăm să ne rugăm. Sunt o şcoală a rugăciunii.
Ceva asemănător se întâmplă atunci când copilul începe să vorbească, adică învaţă să exprime propriile senzaţii, emoţii, necesităţi cu cuvinte care nu-i aparţin în mod înnăscut, dar pe care le învaţă de la părinţii săi şi de la cei care trăiesc în jurul lui. Ceea ce copilul vrea să exprime este propria sa trăire, însă mijlocul expresiv este al altora; şi el încet-încet şi-l apropriază, cuvintele primite de la părinţi devin cuvintele sale şi prin acele cuvinte învaţă şi un mod de a gândi şi de a simţi, are acces la o întreagă lume de concepte şi în ea creşte, se relaţionează cu realitatea, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Limba părinţilor săi a devenit în sfârşit limba sa, el vorbeşte cu cuvintele primite de la alţii care de acum au devenit cuvintele sale. Aşa se întâmplă cu rugăciunea Psalmilor. Ei ne sunt dăruiţi pentru ca noi să învăţăm să ne adresăm lui Dumnezeu, să comunicăm cu El, să-i vorbim despre noi cu cuvintele sale. Şi, prin intermediul acelor cuvinte va fi posibil să cunoaştem şi să primim şi criteriile acţiunii sale şi să ne apropiem de misterul gândurilor şi ale căilor sale (cf. Is 55,8-9), aşa încât să creştem tot mai mult în credinţă şi în iubire. Aşa cum cuvintele noastre nu sunt numai cuvinte, ci ne învaţă o lume reală şi conceptuală, tot aşa şi aceste rugăciuni ne învaţă inima lui Dumnezeu, motiv pentru care nu numai că putem vorbi cu Dumnezeu, dar putem să învăţăm cine este Dumnezeu şi, învăţând cum să vorbim cu El, învăţăm faptul de a fi om, faptul de a fi noi înşine.
În această privinţă apare semnificativ titlul pe care tradiţia ebraică l-a dat Psaltirii. Ea se numeşte tehillim, un termen ebraic care înseamnă "laude", de la acea rădăcină verbală pe care o regăsim în expresia "Halleluyah", adică literalmente: "lăudaţi-l pe Domnul". Aşadar, această carte de rugăciuni, chiar dacă este aşa de multiformă şi complexă, cu diferitele sale genuri literare şi cu articulaţia sa între laudă şi implorare, este în cele din urmă o carte de laude, care învaţă să aducem mulţumire, să celebrăm măreţia darului lui Dumnezeu, să recunoaştem frumuseţea lucrărilor sale şi să glorificăm Numele său sfânt. Acesta este răspunsul cel mai potrivit în faţa manifestării Domnului şi a experimentării bunătăţii sale. Învăţându-ne să ne rugăm, Psalmii ne învaţă că şi în dezolare, în durere, prezenţa lui Dumnezeu este izvor de uimire şi de consolare; se poate plânge, implora, mijloci, dar având conştiinţa că mergem spre lumină, unde lauda va putea să fie definitivă. Aşa cum ne învaţă Psalmul 36: "În tine este izvorul vieţii, în lumina ta vom vedea lumina" (Ps 36,10).
Dar în afară de acest titlu general al cărţii, tradiţia ebraică a pus la mulţi Psalmi titluri specifice, atribuindu-i, în mare majoritate, regelui David. Figură cu importantă calitate umană şi teologică, David este personaj complex, care a străbătut cele mai variate experienţe fundamentale ale vieţii. Tânăr păstor al turmei paterne, trecând prin evenimente alterne şi uneori dramatice, devine rege al lui Israel, păstor al poporului lui Dumnezeu. Om de pace, a dus multe războaie; căutător neobosit şi tenace al lui Dumnezeu, i-a trădat iubirea şi acest lucru este caracteristic: mereu a rămas căutător al lui Dumnezeu, chiar dacă de multe ori a păcătuit grav; penitent umil, a primit iertarea divină, şi pedeapsa divină, şi a acceptat un destin marcat de durere. David astfel a fost un rege, cu toate slăbiciunile sale, "după inima lui Dumnezeu" (cf. 1Sam 13,14), adică un rugător pasionat, un om care ştia ce înseamnă a implora şi a lăuda. Legătura Psalmilor cu acest rege distins al lui Israel este aşadar importantă, pentru că el este figură mesianică, Uns al Domnului, în care este într-un fel adumbrită misterul lui Cristos.
La fel de importante şi semnificative sunt modul şi frecvenţa cu care cuvintele din Psalmi sunt preluate de Noul Testament, asumând şi subliniind acea valoare profetică sugerată de legătura Psaltirii cu figura mesianică a lui David. În Domnul Isus, care în viaţa sa pământească s-a rugat cu Psalmii, ei îşi au împlinirea lor definitivă şi dezvăluie sensul lor cel mai deplin şi profund. Rugăciunile din Psaltire, cu care se vorbeşte lui Dumnezeu, ne vorbesc despre El, ne vorbesc despre Fiul, imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), care ne revelă complet Faţa Tatălui. Aşadar, creştinul, rugându-se Psalmii, îl roagă pe Tatăl în Cristos şi cu Cristos, asumând acele cântări într-o perspectivă nouă, care are în misterul pascal ultima sa cheie interpretativă. Orizontul celui care se roagă se deschide astfel la realităţi neaşteptate, fiecare Psalm capătă o lumină nouă în Cristos şi Psaltirea poate să strălucească în toată bogăţia sa infinită.
Preaiubiţi fraţi şi surori, să luăm aşadar în mână această carte sfântă, să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu ca să ne adresăm Lui, să facem din Psaltire o călăuză care să ne ajute şi să ne însoţească zilnic în drumul rugăciunii. Şi să cerem şi noi, asemenea discipolilor lui Isus, "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm" (Lc 11,1), deschizând inima ca să primim rugăciunea Învăţătorului, în care toate rugăciunile ajung la împlinire. Astfel, făcuţi fii în Fiul, vom putea să-i vorbim lui Dumnezeu numindu-l "Tatăl nostru". Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial