luni, 7 februarie 2011

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (III): Ioan al XXIII-lea şi sfântul paroh de Ars

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Roncalli.
De Mauro Piacenza

Fericitul Ioan al XXIII-lea a dedicat o întreagă enciclică sfântului paroh de Ars, la primul centenar de la naşterea sa pentru cer. În ea, temele fundamentale ale fecioriei şi celibatului pentru Împărăţia cerurilor, dezvoltate de Pius al XI-lea şi, mai ales, de Pius al XII-lea, sunt receptate de Ioan al XXIII-lea şi declinate progresiv în figura exemplară a sfântului Ioan Maria Vianney, pe care el îl prezintă drept chintesenţă a preoţiei catolice.

Pontiful scoate în evidenţă că toate virtuţile necesare şi proprii ale unui preot au fost primite şi trăite de sfântul Ioan Maria Vianney, şi pune accentul, în textul enciclicei, pe asceza sacerdotală, pe rolul rugăciunii şi al cultului euharistic şi pe respectivul zel pastoral.

Citându-l, chiar dacă indirect, pe Pius al XI-lea, enciclica recunoaşte că, pentru îndeplinirea funcţiilor sacerdotale, se cere o sfinţenie mai mare decât aceea cerută de starea călugărească, şi afirmă că măreţia preotului constă în imitarea lui Isus Cristos. Afirmă Ioan al XXIII-lea: "Castitatea strălucea în privirea lui, s-a spus despre Parohul de Ars. Realmente, cel care intră la şcoala lui este uimit, nu numai de eroismul cu care acest preot a redus în sclavie trupul său (cf. 1Cor 9,27), dar şi de accentul de convingere, cu care el reuşea să tragă după el mulţimea penitenţilor săi". Reiese cu claritate că, pentru fericitul Ioan al XXIII-lea, în parohul de Ars este de evidenţă luminoasă legătura dintre eficacitatea ministerială şi fidelitatea faţă de continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor, şi cum aceasta din urmă nu este determinată de exigenţele slujirii, ci, din contra şi împotriva oricărei reduceri funcţionaliste a preoţiei, tocmai slujirea, în înflorirea ei cea mai amplă, este determinată, aproape cauzată de fidelitatea faţă de celibat. Continuă Pontiful: "Această asceză necesară pentru castitate, departe de a-l închide pe Preot într-un egoism steril, face inima lui mai deschisă şi mai pregătită pentru toate necesităţile fraţilor săi: "Când inima este curată - spunea foarte bine Parohul de Ars - nu poate face altceva decât să iubească, pentru că a regăsit izvorul Iubirii care este Dumnezeu"".

Din această argumentare perfect teologică se înţelege bine că Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii sunt în opoziţie diametrală. Aşadar avem parametrii pentru a înţelege şi pentru a construi.

În enciclică este scoasă în evidenţă legătura constitutivă dintre celibat, identitate sacerdotală şi celebrarea Misterelor divine. Accent deosebit este pus pe legătura dintre ofranda euharistică a Jertfei divine şi dăruirea zilnică de sine, şi în celibatul sacru. Deja în anul 1959, magisteriul pontifical recunoştea, astfel, că mare parte din dezorientarea cu privire la fidelitatea şi la necesitatea celibatului ecleziastic depindea, şi de fapt depinde, de înţelegerea necorespunzătoare a raportului său cu celebrarea euharistică. De fapt, în ea, nu în mod funcţionalist, ci real, preotul participă la oferirea unică şi irepetabilă a lui Cristos, care totuşi este actualizată şi re-prezentată în mod sacramental în Biserică pentru Mântuirea lumii. O astfel de participare implică oferirea de sine, care trebuie să fie integră, de aceea una care să includă şi propriul trup în feciorie.

Aşadar, cine nu vede că între Euharistie-cult divin şi preoţia primită prin hirotonire există o legătură vitală? Destinele cultului şi preoţiei sunt legate împreună. Este imposibil a avea grijă de un domeniu fără a avea grijă de celălalt. Trebuie să reflectăm atunci când facem formarea sacerdotală şi trebuie să fim conştienţi şi de faptul că de soarta reformei clericilor este legată soarta noii evanghelizări în mod absolut indispensabile.

Este valabil şi astăzi, poate cu accente de dramatism mai mare, indicaţia fericitului Pontif: "Noi le cerem preaiubiţilor noştri preoţi să se examineze periodic cu privire la maniera în care celebrează Sfintele Taine, cu privire la dispoziţiile spirituale cu care urcă la Altar şi cu privire la roadele pe care se străduiesc să le aibă". Euharistia este, astfel, în acelaşi timp izvor al celibatului sacru şi "probă de examinare" a fidelităţii faţă de el, banc de probă concret al realei oferiri de sine Domnului.

(După L'Osservatore romano, 5 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial