IERTAREA: PENTRU A FI CU ADEVĂRAT OAMENI

Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină

pentru că noi cunoaștem că răul, cea mai profundă contradicție a binelui, nu poate fi eliminat, nici negat. Iertarea are a face intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi nouă înșine și celorlalți, și cel pe care alții n-il fac nouă. Răul, sub diferitele lui forme de a gândi rău, de a acționa rău, de a vorbi rău, este o realitate a vieții și a relațiilor noastre. Răul, după cuvintele lui Isus, este ceea ce se naște din inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce fac eu, în ciuda voinței de a face binele, așa cum mărturisește Sf. Apostol Paul creștinilor din Roma (cf. Rom 7, 18-19).

Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a primit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt; aceasta este acțiunea Duhului Sfânt care „este iertarea păcatelor”, iertare care recreează viață acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face din cel păcătos o nouă creatură.

Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu-i revine răului făcut, ci harului, iubirii! A ierta cere o sacrificare de sine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar acest lucru contrastează nu numai cu egocentrismul, dar și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural să se ierte, până la punctul că o iertare acordată prea ușor are multe probabilități să nu fie autentică. Acest lucru este adevărat mai mult astăzi, într-un context cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește urale din partea lumii.

Cine a ajuns să ierte în adevăr știe că este vorba de un itinerra lung, obositor, care costă. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: prima renunțare de a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai astfel poate fi distrus lanțul pervers și nifinit al violenței care cheamă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dra, într-un al doilea moment, este nevoie de libertate și voință pentru a căuta să se privească cu iubire cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat să ne răzbunăm, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt că acesta nu se identifică cu răul făcut. Celălalt nu este dușmanul, nu întrupează răul, nu poate fi demonizat: celălalt este un bărbat, o femeie care a făcut ceva rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, în calitate de creștini, îl putem parcurge numai cu conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar părerea de rău a omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare a lui Dumnezeu cea care poate produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră înseși de a exercita iertarea.

În acest sens, a ierta înseamnă a conștientiza necesitatea de a reînnoi comunicarea, relația cu celălalt, pentru a nu-l nega, pentru a nu-l reduce la condiția paralizantă a dușmanului. Într-adevăr, drumul iertării este drumul umanizării, este drumul lui Dumenzeu pentru noi ființele umane.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian

Autor: Enzo Bianchi