MÂNIA: CHIPUL AMBIVALENT AL FURIEI

Furie? mânie? În realitate există furii, mânii la plural, care nu

numai că se manifestă în feluri foarte diferite între ele, dar apar și din motivații foarte diverse. Le acomunează a fi rodul unei pasiuni care ne atacă ca un vânt turbat, care iese la suprafață ca un clocot neașteptat din intimul nostru și izbucnește ca un foc care divoră, avându-i ca țintă pe alții. Este vorba de viciul vizibil prin excelență, capabil să-l desfigureze pe cel care-i intră în mâini, producând și efecte psihosomatice: se respiră greu, generează o senzație de sufocare, și nu întâmplător, pentru a vorbi despre acesta, Biblia se folosește de expresia: „scurtime de respirație” (Prov 14, 17).

Ceea ce este comun furiilor – insist pe plural – este ardoarea, dinamica impulsivității, care-l conduce pe cel care trăiește această pasiune „în afara lui”, epifania, manifestarea care se impune la vederea celorlalți, pentru că se arată din punct de vedere fiziologic pe față și în gesturile întregului trup: chipul devine roșu, ochii se aprind și par amenințători, mușchii feței se întind, gura se deschide lăsând să se vadă dinții strânși și înfipți unul în celălalt, vorbirea este emoțională, urlată, nefiind originată de respirație ci de o forță sălbatică și animalică, brațele se mișcă cu gesturi amenințătoare. În sfârșit, întregul trup pare îndreptat spre o explozie de care trebuie să stăm cât mai departe posibil. Iată de ce se vorbește de răbufniri, de revărsări ale furiei, de impulsivitate, de incendiu devorator... Faptul că furia este evidentă, face ca cel care suferă de această patologie, dacă nu este orb, se rușinează de ea, pentru că ceilalți cunosc și măsoară această deformare a lui. Probabil tocmai din acest motiv mânia este un viciu de care ne putem corecta mai ușor: evidența ei „publică” ar trebui să ne facă să ne disciplinăm, să ne corectăm, să ne pară rău că ne-am lăsat duși de valul ei atunci când am făcut gesturi necalculate.

Dar trebuie să punem în lumină și un alt lucru: dincolo de dinamica care unește între ele diferitele forme de furie și de mânie, printre aceste forme există astfel de diferențe încât putem vorbi și de o „sfântă” furie, de o furie dreaptă și, contrar, de o mânie fatală; de „furie a lui Dumnezeu”, de furie ucigătoare a oamenilor. Astăzi rămânem perplexi sau chiar scandalizați în fața numeroaselor afirmații biblice care ne vorbesc de un Dumnezeu furios, dar trebuie să încercăm să înțelegem limbajul de acum trei milenii: un limbaj în care, prin recurgerea la furia lui Dumnezeu se încearcă a se spune că Dumnezeu are un pathos, o pasiune, care nu este insensibilă, apatică, departe de oameni și de suferințele lor. Marele rău este indiferența, iar Dumnezeu nu o cunoaște. Furia lui ne spune, în formă paradoxală, că Dumnezeu este aproape de om; El nu numai că vede și cunoaște suferința omului (cf. Ex 2, 25), dar com-pătimește, con-suferă cu omul prin pasiunea iubirii.

Să ne oprim însă să tratăm de mânie ca viciu, despre care Sf. Paul scrie: „De vă mâniați, să nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4, 26; cf. Ps 4, 5). Mînia este un viciu atunci când devine o constantă în raporturile noastre cu ceilalți; atunci când este semnul disprețului și al urii hrănite față de aproapele ca atare; atunci când conține intenția anihilării și al distrugerii celuilalt. Furia este, în acest caz, negarea relației și a responsabilității; este contradicția prin excelență a comunicării, a dialogului, al întâlnirii, al alianței; este terenul în care se naște agresivitatea și se dezvoltă violența față de celălalt. Ea corespunde atitudinii judecata de Isus asemenea omuciderii (cf. Mt 5, 21-22). Pe de altă parte, nu este întâmplător că primul păcat fratern despre care vorbește Biblia este furia lui Cain – „Cain s-a mâniat foarte tare (literal: s-a inflamat, ardea) și fața i s-a posomorât” (Gen 4, 5) – care a avut ca rezultat uciderea lui Abel, fratele său (cf. Gen 4, 3-8).

Din acest motiv, Iacob declară că „mânia omului nu împlinește dreptatea lui Dumnezeu” (Iac 1, 20), cu ajutorul unor cuvinte care constituie o clară atenționare: cel care, mânios fiind îl ofensează pe fratele său, să nu creadă că se substituie lui Dumnezeu în judecată sau în repararea vinei, adevărată sau prezumată. De fapt, mânia se poate aprinde împotriva altora atunci când aceștia, mai ales cei pe care-i iubim, dezamăgesc așteptările noastre, nu ne secundează în imaginea pe care o avem despre ei sau nu ne consideră cum am vrea noi; sau, mai subtil, atunci când descoperim în ei defecte pe care nu le suportăm în noi înșine. Atunci când suntem cuprinși de aceste sentimente reacționăm fugind de ceilalți, închizându-ne în noi înșine și fiind supărați cu toată lumea... Pe scurt: dacă mânia devine un habitus, un obicei, ea generează gândul că „ceilalți sunt iadul” (Jean Paul Sartre), și sfârșește pentru a mina acceptarea celuilalt în diversitatea și în adevărul său, până la a elimina orice posibilitate de comuniune. Tocmai în acest sens, mânia se îndreaptă și spre Celălalt prin excelență, spre Dumnezeu, până la înjurătură și la sacrilegiu, pentru că pare că El rezistă dorințelor noastre și imaginilor pe care n-i le-am făcut despre El.

Atunci este vorba de un viciu fără remediu? Cu siguranță, nu, chiar dacă drumul pentru a învinge mânia este lung și obositor, pentru că cere capacitatea de a ne pune o întrebare radicală: cine este celălalt pentru mine? Este o persoană cu care intru în relație, unul al cărui păzitor trebuie să fiu eu (cf. Gen 4, 9), sau este unul de dominat după plăcerea mea, până la a nega chiar existneța lui (cf. Gen 4, 8)? Iar creștinii ar trebui să-și amintească răspunsul dat de credință: celălalt este „un frate pentru care Cristos a murit” (1Cor 8, 11), și, de aceea, trebuie să punem raportul cu el în fața Domnului.

Tocmai aici se situează atitudinea definită de Noul testament cu termenul makrothymía, adică acea capacitate de răbdare, de a gândi în mare, care este un atribut al lui Dumnezeu și, pentru om, este arta de a conviețui cu imperfecțiunea și inadecvarea prezente în el, în ceilalți și în realitate; răbdare care înseamnă și a suporta, adică a su-porta, și a-i susține pe ceilalți în slăbiciunile lor, care mai mult sau mai puțin, ma degrabă sau mai târziu, vor fi și ale noastre. Aceasta ne poate conduce până la supunerea reciprocă, în credița că ceilalți, în diversitatea și alteritatea lor, sunt pentru noi marele dar al lui Dumnezeu.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian

Autor: Enzo Bianchi