Despre castitate

Nu este ușor să vorbim despre castitate. Este vorba

de un cuvânt, și de o realitate, deseori înțeleasă reductive sau chiar necunoscută sau luată în râs, sau confundată cu virginitatea sau identificată cu abstinența sexuală… Din acest motiv, este oportun să se redescopere valența antropologică a castității și, deci, și valența ei spiritual creștină. Etimologia ne sugerează că termenul cast (castus) este cel care refuză incestul (in-castus). Cel non cast, la rădăcină, este incestuosul. Cel cast își trăiește relațiile acceptând distanța și respectând alteritatea (care nu se reduce la diferență). Cel care nu este castnu caută relația, ci fuziunea și con-fuziunea care definesc în mod normal incestul. Acest sens fundamental situează castitate în albia itinerarului de învățare a artei de a iubi și de a trăi sexualitatea în mod matur și adult. Deci, nu este vorba de o virtute negativă, caracterizată de interdicții, ci de una eminamente pozitivă, „care conferă relațiilor umane trasparența  și căldura lor, și permite persoanelor să se recunoască în respectul profunzimii ființei lor” (C. Flipo). Scrie J. Gründel: „Castitatea este disponibilitatea interioară a omului de a-și afirma propria sexualitate, de a-și recunoaște impulsurile sexuale în caracteristica integralmente personală și socială, și să le insereze într-un mod mai bogat de sens în globalitatea vieții umane”.

Castitatea este „iubirea ordonată (amor ordinatus), care nu pune lucrurile mari dedesubtul celor mici” (Sf. Augustin). Implicând asumarea radicală a propriei corporalități, ea nu reclamă renegarea trupului sau a sexualității, ci integrarea lor în viața personală, cere omului să îndeplinească mandatul de a fi propriul trup, îi cere să trăiască sexualitatea sub semnul simbolului, nu al imaginii, în particular, amintește omului necesara integrare a temporalității iubirii: castitatea este așteptare, gradare și durată. Ea refuză fuzionalitatea „totul și imediat”, logica im-mediatului și al consumului. Și astfel se configurează și ca luptă împotriva absolutizării și a impersonalizării pulsiunii sexuale, împotriva căutării satisfacerii cu orice preț, împrăștierea, reificarea sexualității. Castitatea ne amintește că iubirea este și asceză, efort, muncă, și reclamă o purificare pentru a fi inteligentă și respectuoasă față de celălalt și de misterul lui, într-adevăr îndreptată spre binele celuilalt. Scrie Rilke: „Nu există nimic mai arzător decât iubirea. Este o muncă, o muncă cu ziua. Tinerii apoi, nu sunt absolut pregătiți față de această dificultate a iubirii; despre această relație extremă și complexă, convențiile au încercat să facă un raport facil și lejer, i-au conferit aparența de a fi la dispoziția tuturor. Nu este așa. Iubirea este un lucru dificil!”.

Deci, castitatea privește pe toți oamenii și, în cadrul creștin, nu este rezervată așa numiților „celibi consacrați”, dar este o dimensiune care trebuie asumată și trăită de fiecare botezat, oricare ar fi starea de viață în care aceștia se găsesc. Desigur, configurarea creștină a castității o vede altoită în credința în Cristos, legată de adeziunea personală la El, înrădăcinată în urmarea și în exprimarea iubirii față de El. Atât în cadrul căsătoriei cât și în celibat, castitatea este respectul misterului propriului și al celuilalt trup: ea percepe trupul ca fiind personal și expresiv, înainte să-l vadă ca obiect al dorinței. Mai mult încă, ea vede trupul uman ca templu al Duhului Sfânt și lăcaș al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6, 19), ca loc de preamărire a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6, 20). Iar celibatul cast pentru Împărăția lui Dumnezeu poate fi trăit numai grație unei mari iubiri față de Domnul și cu credința în înviere, cât și de o mare maturitate umană, caracterizată de capacitatea de a iubi și de adeziune la realitate. În particular, așa cum afirmă Freud, echilibrul uman este definit în mod esențial de capacitatea concretă de a iubi și de a lucra cu eficacitate. Iar aceste două elemente caracterizează maturiattea umană esențială unei depline creșteri spirituale în viața celibatară cenobitică. Cu siguranță, castitatea se joacă în profunzimea inimii și este, de aceea, un itinerar, o tensiune neîntreruptă, o luptă, care nu se configurează nici odată ca o stare obținută odată pentru totdeauna. Sf. Cezar se exprimă astfel în privința castității: „Dintre toate luptele pe care trebuie să le ducă creștinii, cele mai dure sunt cele pentru castitate: acolo, de fapt, lupta este zilnică, iar victoria rară”. Victoria nu este decât un dar, un eveniment al harului, impunerea – grație credinței – a energiilor învierii pulsiunilor egocentrice ale omului. Iar o susținere și o învățătură pentru această luptă, creștinul o găsește în Sf. Euharistie, care-i amintește că „trupul nu este pentru necurăție, ci pentru Domnul, și Domnul este pentru trup” (1Cor 6, 13). Acolo, în confruntarea cu trupul Domnului dăruit din iubire, credinciosul află învățătură pentru a se raporta cu propriul trup și cel al altora. Și se vede confirmat în vocația comuniunii, a iubirii, a fraternității, a face din sine un semn de iubire a lui Dumnezeu pentru oameni. Într-adevăr, castitatea, în vreme ce generează o inimă pură care este capabil să vadă realitatea și pe ceilalți în Dumnezeu, face din om o trasparență a iubirii și a puterii divine. Acea putere cu care „Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos, ne va învia și pe noi” (1Cor 6,14).

din ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità,

Rizzoli, 1999 pp.145-148