IaRtĂ-mĂ......

Iertarea: pentru a fi cu adevărat oameni

Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină, pentru că noi cunoaștem răul, acea profundă contradicție față de bine, pe care n-o putem nega, nici elimina. Iertarea are de-a face în mod intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi, nouă înșine și altora, și cel pe care-l fac alții nouă. Răul – în diferitele lui forme ale gândirii rele, ale acționării rele, ale vorbirii ofensive – este o realitate în viața și în relațiile noastre. Răul, după învățătura lui Isus, este ceea ce se naște în inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce eu fac, în ciuda faptului că vreau să fac bine, așa cum mărturisește Apostolul Paul creștinilor din Roma (7, 18-19). 

Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a suferit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt: aceasta este acțiunea Duhului Sfânt, care „este iertarea păcatelor”, iertarea care recreează viața acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face dintr-un păcătos o nouă creatură. 

Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu revine răului comis, ci harului, iubirii! A ierta cere sacrificiul de noi înșine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar aceasta contrastează nu numai cu egocentrismul, ci și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural a ierta, astfel că o iertare acordată foarte facil are multe probabilități să fie inautentică. Acest lucru este mai adevărat astăzi, într-un context socio-cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește aplauzele lumii. 

 Cel care a ajuns să ierte într-adevăr, știe în schimb că este vorba de un drum lung, obositor, costisitor. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: renunțarea primară la a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai așa se poate frânge lanțul pervers și infinit al violenței care cheamă altă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dar, într-un moment succesiv, este nevoie de libertate și de voința de a căuta să-l privim în ochi pe cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat la răzbunare, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt faptul că el nu s-a identificat cu răul comis. Celălalt nu este dușmanul, nu încarnează răul, nu poate fi demonizat; celălalt este un bărbat, o femei care a comis un act rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, ca și creștini, îl putem parcurge numai având conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar căința omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare divină cea care produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră de a exercita iertarea.  

A ierta, atunci, înseamnă a fi conștienți de necesitatea de a reînnoi comunicare, relația cu celălalt, pentru a n-o nega, pentru a nu o reduce la condiția paralizantă de dușman. Într-adevăr, itinerarul iertării este itinerarul umanizării, este itinerarul lui Dumnezeu pentru noi, ființele umane.  

Autor: ENZO BIANCHI

Sursa: www.monasterodibose.it