Propunem, în traducerea pr. Iosif Agiurgioaei, un text interesant al artistului român Camilian Demetrescu, pe care l-a prezentat în Seminarul Fraternităţii "Sfântul Carol" din Roma la 26 octombrie 2009 (http://www.sancarlo.org/it/?p=1893).
Preaiubiţilor, când mă aflu într-una dintre aceste noi construcţii înregistrate la cadastru ca "loc de cult", în care voi, urmând misiunea voastră sacerdotală, trebuie să celebraţi cuvântul lui Dumnezeu, nu pot să nu închid ochii şi să nu mă întreb ce lipseşte pentru a mă simţi cu adevărat într-o biserică, unde mă aflu şi de ce observ în jurul meu acest gol irecuperabil?
Ce a rămas între zidurile de ciment şi de piatră artificială ale unui astfel de edificiu marcat încă printr-o cruce solitară? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai capelelor sau ai bisericilor parohiale de ţară ne-au lăsat în timpurile "întunecoase" ale evului mediu, din toată inteligenţa pe care maeştrii, pictorii, sculptorii, bijutierii şi ţesătorii le puneau în ele, pentru a reprezenta trupul lui Cristos în trupul unei biserici, din toate acestea nu a rămas astăzi decât glasul vostru uman pentru a ne transmite pe viu adevărul Cuvântului. Toate celelalte par să fi fost târâte de un ciclon obscur în prăpastia uitării, golite în betonierele acestei civilizaţii mecanice care striveşte şi devorează amintirea marii istorii creştine.
Prin aceste rebuturi sacre constructorii de astăzi formează în modernele "construcţii ale Domului" - al Domului-siloz - catedrala "avangardei" timpurilor noastre, pe care Hans Sedlmayr o numeşte, în mod eufemistic, "garaj pentru suflete". Situat în centrul metropolei, în spaţii cu înaltă densitate urbanistică, în stridentă flagranţă cu spiritul oraşului, acest siloz nu este, desigur, o "catedrală a pustiului". Pustiul se află în interiorul lui. Este "pustiul în catedrală", cucerirea analfabetismului care domneşte în arhitectura de astăzi a "sacrului".
Ce înţeleg prin acest gol care răsună în jurul nostru în aceste "garaje pentru suflete"? În timp ce celebraţi sfânta Liturghie, cuvântul vostru a rămas ultimul mijloc pentru a întâlni mesajul divin. Maestrul Gerhardt scria în secolul al XIII-lea: "Dumnezeu este un cuvânt, împărăţia cerurilor este un cuvânt; în afară de cuvânt nu avem decât simbolul pentru a defini prezenţa lui Dumnezeu".
Iată ceea ce lipseşte în aceste edificii noi: simbolul. Reprezentarea vizibilă a cuvântului dumnezeiesc. Dacă Cristos este Dumnezeul întrupat, nevăzutul care se face văzut, simbolul este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Când în Săptămâna Sfântă se citea în biserică din Apocalips, în timp ce textul vorbea despre Cristos stând pe tron care anunţă cuvântul primordial, în fresca pictată pe perete, în imaginea gravată pe capitel sau desenată pe pergament credinciosul îl vedea reprezentat pe Cristos cu o sabie cu două tăişuri în gură, simbol al forţei invincibile a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului întrupat. Iconografia bisericii romane ilustra Vechiul şi Noul Testament, viaţa lui Isus şi faptele apostolilor în cheie simbolică. Crucea răstignirii şi a triumfului lui Cristos reprezentată pe altare (aşa cum este la "San Salvatore di Vasanello") sau pe mozaicuri (la "San Clemente" din Roma) apărea ca un pom din ale cărui rădăcini izvorăsc cele patru râuri ale paradisului, cu cei doi cerbi care se adapă din apele limpezi ca cristalul, simbol al pomului vieţii.
În timpul citirii fragmentelor liturgice, ascultând cuvântul vostru, ce poate vedea astăzi poporul pe un perete de ciment gol sau într-un fals vitraliu abstract fără nici o referinţă la o temă sacră? Arta abstractă, plăcută unor preoţi în biserica lor, contrazice însuşi principiul creştinismului: întruparea divinului, Dumnezeul invizibil care se face văzut, duhul care apare ochilor noştri în asemănări omeneşti. A reduce la invizibil chipul lui Cristos, a abstractiza ceea ce este creat şi formele sale simbolice, înseamnă a-i lua imaginii misterul întâlnirii dintre spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. Declinul catehezei vizibile a lăsat cuvântul singur. Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi tocmai din acest motiv prezenţa unei iconografii simbolice devine indispensabilă pentru a întări semnificaţia cuvântului.
Adepţii modernismului susţin că trăim într-un alt timp, că omul de astăzi nu mai are nevoie să i se reprezinte teme biblice ca altă dată, că ajung semne esenţiale pentru a comunica sacrele concepte. Liturgia a fost comprimată, inserată în ritmul trepidant al vieţii zilnice, omiliile sunt reduse adesea la consideraţii sociologice, catehismul urmează aceeaşi regulă.
Avem nevoie urgentă de o întoarcere la iconografie, în mod evident fără a imita trecutul, într-un spirit de reînnoire în continuitatea marii tradiţii creştine. Rolul vostru, preaiubiţi preoţi, este fundamental. Cu răbdare şi hotărâre, trebuie să restauraţi principiul unităţii corale a artelor, ca în timpurile înfloririi medievale, să repuneţi la locul lor temele iconografice ale bisericii dintotdeauna, în spiritul unei viziuni simbolice eliberate de decoraţiile superflue care atinseseră în baroc maximul de ambiguitate între sacru şi profan, între biserică şi palatul princiar.
Dispariţia simbolului în noua arhitectură bisericească are multiple aspecte şi cauze. În numele "purităţii" fiecărei discipline artistice - pictură, sculptură, muzică arhitectură -, care nu trebuiau să mai fie contaminate de concepte literare, filozofice, morale sau religioase, s-a ajuns în timpurile moderne la separarea artelor, la dezagregarea integrităţii lor corale, care constituia maiestatea catedralelor medievale, adevărate muzee ale civilizaţiei creştine, deschise poporului de la răsăritul soarelui până la apus. Separarea dintre arhitectură şi celelalte arte a dat naştere la acest vacuum în interiorul noii biserici parohiale, al marilor sanctuare şi al diferitor alte garaje pentru suflete apărute în oraş.
Mai mult, structura însăşi a edificiului a pierdut referinţele simbolice originale. Biserica nu mai este orientată, altarul nu mai este îndreptat spre soarele care răsare, ca în tradiţia paleocreştină şi bizantină, moştenită din templul egiptean şi de la civilizaţiile precedente. Conceptul însuşi de "orientatio" dispare treptat deja din perioada postmedievală, substituit de raţiuni de integrare urbanistică a construcţiei în planul oraşului. În timpurile moderne se pierde complet orice urmă de referinţă la centralitatea cosmică a bisericii şi a altarului, de raport simbolic între sărbătoarea hramului şi punctul geografic al răsăritului soarelui în acea zi. Suntem la ani lumină de timpul în care fiecare biserică era centrul lumii, locul sacru al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu.
Biserica reprezintă, în mod simbolic, trupul lui Cristos. Absida este capul lui, navata trupul, transeptul braţele deschise ale răstignitului care binecuvântează. Cum ar putea un edificiu, care pare mai degrabă o sală de congrese, o sală de gimnastică, holul unui hotel cu cinci stele sau un pavilion al unui târg să întruchipeze trupul lui Cristos? Constructorul turnului acestor edificii nu se preocupă de asemenea amănunte, fie pentru că le ignoră, fie pentru că le consideră cu totul superflue.
Arhitectul contemporan, fără excepţii, este fiul acelui iluminism care a aprins în gândirea umană, pentru prima dată în istorie, farul luminii artificiale al unei raţionalităţi fără Dumnezeu, în refuzul transcendenţei şi al milenarei experienţe spirituale a omului. Dar nu numai arhitectul. Noul stil în arhitectura "sacră", dacă putem încă s-o numim astfel, reflectă în fond mentalitatea dominantă la toate nivelurile: statal şi privat, consiliu parohial, administraţie, sponsor, dieceză... şi paroh.
Desigur, arhitectul modern trebuie să lucreze în absolută libertate, fără nici o obligaţie de a imita modelele trecutului; el poate da curs imaginaţiei sale creatoare, totuşi în respect faţă de simbolurile cardinale ale Bisericii creştine. Încă din perioada paleocreştină geometria temeliei exprimă dialogul dintre cerc (absida) şi pătrat (navata), dintre Dumnezeu şi om. Absida semicirculară, datorită semnificaţiei sale sacre, nu poate să fie pătrată, triunghiulară sau să lipsească total, aşa cum navata nu poate să fie circulară, trapezoidală sau asimetrică. Sunt reguli elementare care nu impun constructorului o soluţie arhitectonică prestabilită. Este liber să imagineze forme noi, fără însă a respinge semnificaţiile originale, aşa cum preotul nu se poate dezbrăca de veşmintele liturgice pentru a celebra Liturghia în blues jeans, asemenea "preoţilor muncitori" ai teologiei eliberării. Nu se poate neglija semnificaţia sacră a ritului arhetipal.
Renumita biserică în formă de navă, gândită de le Corbusier în prima jumătate a secolului al douăzecilea, este numai o metaforă, nu un simbol. Sugerează profilul unei nave, dar nu este o navă, în timp ce biserica ce personifică trupul lui Cristos, este Cristos însuşi. Biserica "del Giubileo" din Roma, luxosul garaj pentru suflete, semnată de un prestigios nume de astăzi, nu avea o cruce, pentru că, din principiu, crucea nu se integra în estetica faţadei. A fost adăugată ulterior ca urmare a protestelor enoriaşilor.
În ultimii 30 de ani, de când am decis să părăsesc arta abstractă, pentru a mă dedica unei arte centrate pe sacru, am cunoscut mulţi preoţi tineri, deveniţi buni prieteni. De la ei am aflat că în seminariile teologice nu se studiază simbologia iconografiei creştine; se face aluzie doar la simbolurile esenţiale liturgice. Însă preoţii care au fericirea de a celebra Liturghia în catedralele şi în bisericile parohiale romanice în care se păstrează fabuloase programe iconografice medievale, se află în dificultate în a face o cateheză vizuală explicând oamenilor şi mai ales tinerilor semnificaţia acestor comori de artă. Şcoala, mass-media, televiziunea nu se ocupă decât în mod sporadic, ghizii turistici povestesc vizitatorilor banalităţi care nu spun nimic, învăţământul artistic atinge tema sacrului doar marginal şi chiar artiştii dispuşi să colaboreze spun că orice artă e prin definiţie sacră şi că deci nu poate exista o distincţie între sacru şi profan.
În absenţa unei iconografii adevărate, în concordanţă cu structura simbolică a edificiului, pietatea şi bunul simţ popular încearcă să anime spaţiile goale cu imagini şi obiecte artizanale, fabricate în serie - cromolitografii, statuete ale Madonei, statuete de sfinţi etc. - obţinute de pe piaţa de suveniruri, obiecte care îndeplinesc o funcţie pur ornamentală, făcând şi mai anonimi pereţii şi ambientul bisericii noi; obiecte care nu adaugă nimic catehezei cuvântului, care riscă în anumite rânduri să rămână abstractă. Sunt deja foarte puţini artiştii profesionişti în stare să conceapă şi să realizeze o iconografie esenţială şi unitară, pentru a oferi privirii un suport vizibil pentru cuvânt. Din păcate nu există astăzi o academie de artă sacră, unde tinerele generaţii de artişti să poată învăţa cultura simbolului. Nevoia de a înfiinţa o astfel de academie este urgentă.
Preaiubiţi preoţi, avem nevoie de energiile voastre şi de determinarea voastră spirituală pentru a trăi împreună renaşterea Bisericii lui Cristos. Nu lăsaţi singur cuvântul vostru. Poporul are nevoie de a asculta şi, în acelaşi timp, ca întotdeauna, să vadă liturgia.
Camilian Demetrescu, pictor, sculptor şi cercetător al artei romane
Scrisoare deschisă către preoţii noilor biserici de
astăzi şi de mâine
Ce a rămas între zidurile de ciment şi de piatră artificială ale unui astfel de edificiu marcat încă printr-o cruce solitară? Din tot ceea ce constructorii catedralelor, ai capelelor sau ai bisericilor parohiale de ţară ne-au lăsat în timpurile "întunecoase" ale evului mediu, din toată inteligenţa pe care maeştrii, pictorii, sculptorii, bijutierii şi ţesătorii le puneau în ele, pentru a reprezenta trupul lui Cristos în trupul unei biserici, din toate acestea nu a rămas astăzi decât glasul vostru uman pentru a ne transmite pe viu adevărul Cuvântului. Toate celelalte par să fi fost târâte de un ciclon obscur în prăpastia uitării, golite în betonierele acestei civilizaţii mecanice care striveşte şi devorează amintirea marii istorii creştine.
Prin aceste rebuturi sacre constructorii de astăzi formează în modernele "construcţii ale Domului" - al Domului-siloz - catedrala "avangardei" timpurilor noastre, pe care Hans Sedlmayr o numeşte, în mod eufemistic, "garaj pentru suflete". Situat în centrul metropolei, în spaţii cu înaltă densitate urbanistică, în stridentă flagranţă cu spiritul oraşului, acest siloz nu este, desigur, o "catedrală a pustiului". Pustiul se află în interiorul lui. Este "pustiul în catedrală", cucerirea analfabetismului care domneşte în arhitectura de astăzi a "sacrului".
Ce înţeleg prin acest gol care răsună în jurul nostru în aceste "garaje pentru suflete"? În timp ce celebraţi sfânta Liturghie, cuvântul vostru a rămas ultimul mijloc pentru a întâlni mesajul divin. Maestrul Gerhardt scria în secolul al XIII-lea: "Dumnezeu este un cuvânt, împărăţia cerurilor este un cuvânt; în afară de cuvânt nu avem decât simbolul pentru a defini prezenţa lui Dumnezeu".
Iată ceea ce lipseşte în aceste edificii noi: simbolul. Reprezentarea vizibilă a cuvântului dumnezeiesc. Dacă Cristos este Dumnezeul întrupat, nevăzutul care se face văzut, simbolul este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Când în Săptămâna Sfântă se citea în biserică din Apocalips, în timp ce textul vorbea despre Cristos stând pe tron care anunţă cuvântul primordial, în fresca pictată pe perete, în imaginea gravată pe capitel sau desenată pe pergament credinciosul îl vedea reprezentat pe Cristos cu o sabie cu două tăişuri în gură, simbol al forţei invincibile a cuvântului lui Dumnezeu, a cuvântului întrupat. Iconografia bisericii romane ilustra Vechiul şi Noul Testament, viaţa lui Isus şi faptele apostolilor în cheie simbolică. Crucea răstignirii şi a triumfului lui Cristos reprezentată pe altare (aşa cum este la "San Salvatore di Vasanello") sau pe mozaicuri (la "San Clemente" din Roma) apărea ca un pom din ale cărui rădăcini izvorăsc cele patru râuri ale paradisului, cu cei doi cerbi care se adapă din apele limpezi ca cristalul, simbol al pomului vieţii.
În timpul citirii fragmentelor liturgice, ascultând cuvântul vostru, ce poate vedea astăzi poporul pe un perete de ciment gol sau într-un fals vitraliu abstract fără nici o referinţă la o temă sacră? Arta abstractă, plăcută unor preoţi în biserica lor, contrazice însuşi principiul creştinismului: întruparea divinului, Dumnezeul invizibil care se face văzut, duhul care apare ochilor noştri în asemănări omeneşti. A reduce la invizibil chipul lui Cristos, a abstractiza ceea ce este creat şi formele sale simbolice, înseamnă a-i lua imaginii misterul întâlnirii dintre spirit şi materie, dintre Dumnezeu şi om. Declinul catehezei vizibile a lăsat cuvântul singur. Trăim într-o civilizaţie a imaginii şi tocmai din acest motiv prezenţa unei iconografii simbolice devine indispensabilă pentru a întări semnificaţia cuvântului.
Adepţii modernismului susţin că trăim într-un alt timp, că omul de astăzi nu mai are nevoie să i se reprezinte teme biblice ca altă dată, că ajung semne esenţiale pentru a comunica sacrele concepte. Liturgia a fost comprimată, inserată în ritmul trepidant al vieţii zilnice, omiliile sunt reduse adesea la consideraţii sociologice, catehismul urmează aceeaşi regulă.
Avem nevoie urgentă de o întoarcere la iconografie, în mod evident fără a imita trecutul, într-un spirit de reînnoire în continuitatea marii tradiţii creştine. Rolul vostru, preaiubiţi preoţi, este fundamental. Cu răbdare şi hotărâre, trebuie să restauraţi principiul unităţii corale a artelor, ca în timpurile înfloririi medievale, să repuneţi la locul lor temele iconografice ale bisericii dintotdeauna, în spiritul unei viziuni simbolice eliberate de decoraţiile superflue care atinseseră în baroc maximul de ambiguitate între sacru şi profan, între biserică şi palatul princiar.
Dispariţia simbolului în noua arhitectură bisericească are multiple aspecte şi cauze. În numele "purităţii" fiecărei discipline artistice - pictură, sculptură, muzică arhitectură -, care nu trebuiau să mai fie contaminate de concepte literare, filozofice, morale sau religioase, s-a ajuns în timpurile moderne la separarea artelor, la dezagregarea integrităţii lor corale, care constituia maiestatea catedralelor medievale, adevărate muzee ale civilizaţiei creştine, deschise poporului de la răsăritul soarelui până la apus. Separarea dintre arhitectură şi celelalte arte a dat naştere la acest vacuum în interiorul noii biserici parohiale, al marilor sanctuare şi al diferitor alte garaje pentru suflete apărute în oraş.
Mai mult, structura însăşi a edificiului a pierdut referinţele simbolice originale. Biserica nu mai este orientată, altarul nu mai este îndreptat spre soarele care răsare, ca în tradiţia paleocreştină şi bizantină, moştenită din templul egiptean şi de la civilizaţiile precedente. Conceptul însuşi de "orientatio" dispare treptat deja din perioada postmedievală, substituit de raţiuni de integrare urbanistică a construcţiei în planul oraşului. În timpurile moderne se pierde complet orice urmă de referinţă la centralitatea cosmică a bisericii şi a altarului, de raport simbolic între sărbătoarea hramului şi punctul geografic al răsăritului soarelui în acea zi. Suntem la ani lumină de timpul în care fiecare biserică era centrul lumii, locul sacru al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu.
Biserica reprezintă, în mod simbolic, trupul lui Cristos. Absida este capul lui, navata trupul, transeptul braţele deschise ale răstignitului care binecuvântează. Cum ar putea un edificiu, care pare mai degrabă o sală de congrese, o sală de gimnastică, holul unui hotel cu cinci stele sau un pavilion al unui târg să întruchipeze trupul lui Cristos? Constructorul turnului acestor edificii nu se preocupă de asemenea amănunte, fie pentru că le ignoră, fie pentru că le consideră cu totul superflue.
Arhitectul contemporan, fără excepţii, este fiul acelui iluminism care a aprins în gândirea umană, pentru prima dată în istorie, farul luminii artificiale al unei raţionalităţi fără Dumnezeu, în refuzul transcendenţei şi al milenarei experienţe spirituale a omului. Dar nu numai arhitectul. Noul stil în arhitectura "sacră", dacă putem încă s-o numim astfel, reflectă în fond mentalitatea dominantă la toate nivelurile: statal şi privat, consiliu parohial, administraţie, sponsor, dieceză... şi paroh.
Desigur, arhitectul modern trebuie să lucreze în absolută libertate, fără nici o obligaţie de a imita modelele trecutului; el poate da curs imaginaţiei sale creatoare, totuşi în respect faţă de simbolurile cardinale ale Bisericii creştine. Încă din perioada paleocreştină geometria temeliei exprimă dialogul dintre cerc (absida) şi pătrat (navata), dintre Dumnezeu şi om. Absida semicirculară, datorită semnificaţiei sale sacre, nu poate să fie pătrată, triunghiulară sau să lipsească total, aşa cum navata nu poate să fie circulară, trapezoidală sau asimetrică. Sunt reguli elementare care nu impun constructorului o soluţie arhitectonică prestabilită. Este liber să imagineze forme noi, fără însă a respinge semnificaţiile originale, aşa cum preotul nu se poate dezbrăca de veşmintele liturgice pentru a celebra Liturghia în blues jeans, asemenea "preoţilor muncitori" ai teologiei eliberării. Nu se poate neglija semnificaţia sacră a ritului arhetipal.
Renumita biserică în formă de navă, gândită de le Corbusier în prima jumătate a secolului al douăzecilea, este numai o metaforă, nu un simbol. Sugerează profilul unei nave, dar nu este o navă, în timp ce biserica ce personifică trupul lui Cristos, este Cristos însuşi. Biserica "del Giubileo" din Roma, luxosul garaj pentru suflete, semnată de un prestigios nume de astăzi, nu avea o cruce, pentru că, din principiu, crucea nu se integra în estetica faţadei. A fost adăugată ulterior ca urmare a protestelor enoriaşilor.
În ultimii 30 de ani, de când am decis să părăsesc arta abstractă, pentru a mă dedica unei arte centrate pe sacru, am cunoscut mulţi preoţi tineri, deveniţi buni prieteni. De la ei am aflat că în seminariile teologice nu se studiază simbologia iconografiei creştine; se face aluzie doar la simbolurile esenţiale liturgice. Însă preoţii care au fericirea de a celebra Liturghia în catedralele şi în bisericile parohiale romanice în care se păstrează fabuloase programe iconografice medievale, se află în dificultate în a face o cateheză vizuală explicând oamenilor şi mai ales tinerilor semnificaţia acestor comori de artă. Şcoala, mass-media, televiziunea nu se ocupă decât în mod sporadic, ghizii turistici povestesc vizitatorilor banalităţi care nu spun nimic, învăţământul artistic atinge tema sacrului doar marginal şi chiar artiştii dispuşi să colaboreze spun că orice artă e prin definiţie sacră şi că deci nu poate exista o distincţie între sacru şi profan.
În absenţa unei iconografii adevărate, în concordanţă cu structura simbolică a edificiului, pietatea şi bunul simţ popular încearcă să anime spaţiile goale cu imagini şi obiecte artizanale, fabricate în serie - cromolitografii, statuete ale Madonei, statuete de sfinţi etc. - obţinute de pe piaţa de suveniruri, obiecte care îndeplinesc o funcţie pur ornamentală, făcând şi mai anonimi pereţii şi ambientul bisericii noi; obiecte care nu adaugă nimic catehezei cuvântului, care riscă în anumite rânduri să rămână abstractă. Sunt deja foarte puţini artiştii profesionişti în stare să conceapă şi să realizeze o iconografie esenţială şi unitară, pentru a oferi privirii un suport vizibil pentru cuvânt. Din păcate nu există astăzi o academie de artă sacră, unde tinerele generaţii de artişti să poată învăţa cultura simbolului. Nevoia de a înfiinţa o astfel de academie este urgentă.
Preaiubiţi preoţi, avem nevoie de energiile voastre şi de determinarea voastră spirituală pentru a trăi împreună renaşterea Bisericii lui Cristos. Nu lăsaţi singur cuvântul vostru. Poporul are nevoie de a asculta şi, în acelaşi timp, ca întotdeauna, să vadă liturgia.
Camilian Demetrescu, pictor, sculptor şi cercetător al artei romane
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial