De ce un om este infinit mai important decât un câine …

Îmi amintesc că demult, să tot fie vreo douăzeci şi cinci de ani

de atunci, pe una dintre casetele de muzică populară ale tatălui meu era înregistrat un cântec de-al Ionelei Prodan, care îmi plăcea foarte mult, intitulat «Din bucata mea de pâine …». Era un cântec care te ungea la inimă pentru că, prin puterea unei metafore, sublinia tristul adevăr al lipsei de recunoștință – “câinimea”, dacă se poate spunea aşa – de care uneori dă dovadă omul, spre deosebire de câine, care pare mult mai “fidel”, mai “uman”: «Omul azi m-a părăsit / S-a dus şi n-a mai venit / Câinele mă recunoaște / Omul nu mă mai cunoaște». Evident, este vorba de o “personalitate” alegorică, din moment ce patrupedul se aciuează pur şi simplu acolo unde află resturi de mâncare, cu “scopul” de a se hrăni şi de a se înmulţi. Cu toate acestea, însă, pentru noi, oamenii, metafora are valoare, pentru că ne spune câte ceva, nu atât despre animalele care, chipurile, ar fi înzestrate cu sentimente, ci mai degrabă despre caracterul nostru omenesc, oricât de “câinesc” ar fi el. Acesta ar trebui să fie şi sensul celebrului refren cântat, tot cu ani în urmă, de Mihai Constantinescu: «Iubiţi şi câinii vagabonzi / Sunt mai cinstiţi şi, uneori, mai lorzi».

Noi, fiinţele umane, suntem persoane, adică aparţinem unei specii care are conştiinţa faptului este cu totul diferită de celelalte entităţi care populează universul vizibil. Ce va fi însemnând exact acest concept în esenţa sa meta-fizică, este greu de spus, mai ales dacă ţinem cont că termenul «transcendență» poate fi înţeles din cel puţin două puncte de vedere: unul pământesc, în sensul unei superiorităţi intelective, rod al unui parcurs filogenetic destul de îndelungat, iar altul suprafiresc, în sensul unei apartenenţe la un «univers» diferit cel în care trăim acum, «meta-fizic», adică dincolo de ceea ce este material. Însă, oricum am interpreta transcendența omului, inima ne spune că nu e tot una să-ţi dai avutul pentru îngrijirea câinilor maidanezi ori, de exemplu, să-l oferi acelor fiinţe umane a căror demnitate este pusă între paranteze de nepăsarea politicienilor “cosmopoliţi” (capabili, de dragul voturilor, să împace capra cu varza).

«Este de bun augur – mă întrebam eu, cam cu vreo lună în urmă, pe Bioeticaledotcom - întoarcerea către natură (biosferă)?». Depinde. Pericolul poate fi acela de a pune pe un plan secundar omul pentru a “exalta” necuvântătoarele. Am pus ghilimele pentru că de cele mai multe ori “apărătorii animalelor” sunt interesaţi de bani alocaţi protejării acestora, nu de animalele ca atare. «Pe de altă parte – continuam eu acolo – grija faţă de biosferă este un imperativ ce nu trebuie neglijat, mai ales dacă se ţine cont de faptul că şi noi, oamenii, facem parte din acest spaţiu vital, indispensabil nouă şi tuturor generaţiilor viitoare. Anticii obişnuiau să spună: „in medio stat virtus”. (…) NU radicalismelor de genul „ori… ori”. DA atitudinii mentale care pune accent pe varianta „şi … şi”. Asta pentru că omul nu poate face abstracţie de biosferă, a cărei component este, aşa după cum biosfera nu se mai poate lipsi actualmente de grija omului. «Simbioza – spuneam – este posibilă», însă, şi pe acest fapt trebuie să punem accent, «omul transcende natura». «Înţelegerea acestei transcendenţe a omului (…) este cheia care ne permite să accedem la adevărul ultim al persoanei umane, adevăr care face din bioetica personalistă o bioetică specială, fără ca prin aceasta să se desconsidere biosfera. Sf. Francisc de Assisi era pe deplin conştient de acest adevăr în momentul în care a ajuns să exclame: „Lăudat fii Tu, Domnul meu, pentru sora noastră, maica Terră / care ne ţine şi ne hrăneşte / care rodeşte poame felurite cu flori smălţuite şi cu ierburi” ».

În momentul în care, însă, am fi siliţi să alegem între viaţa unui om şi aceea a unui câine ori a oricărui alt animal, chiar şi pe cale de dispariţie, răspunsul nu poate fi decât unul radical: întâietate are fiinţa umană, înzestrată cu o demnitatecare transcende valoarea oricărei alte entităţi din universul nostru. În faţa demnităţii omeneşti jumătăţile de măsură n-au ce căuta, iar rolul metaforelor, precum acelea de mai sus, nu este altul decât de a-l face pe om să-şi înţeleagă mai bine demnitatea sa.

de Adrian Măgdici

articol publicat și pe http://bioeticaledotcom.wordpress.com/