„Credinţa voastră, mai preţioasă decât aurul pieritor, care se încearcă în foc, să fie un motiv de laudă, mărire şi cinste la arătarea lui Isus Cristos. Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1 Pt 1, 7-9).
În anul 1965, la sfârșitul celui de-al II-lea Conciliu Ecumenic
.jpeg)
Timp de secole evidența creștinului era astfel că întrebarea cine este creștinul? nici măcar nu se punea; dar începând cu acele zile, această întrebare rămâne și reclamă un răspuns reînnoit din timp în timp, din loc în loc… Și aceasta, după părerea mea, este un mar har din partea lui Dumnezeu! Pentru că dacă ne întrebăm cine este creștinul, înseamnă că există pasiune pentru Cristos, există adeziune, există credință în El; înseamnă că cei care fac referință la Cristos nu mai sunt niciodată liniștiți, niciodată satisfăcuți, niciodată sătui de calitatea creștină a vieții lor.
Iarăși, mulți creștini astăzi, și mai ales preoți și religioși, cred că religia creștină se află la o răscruce, că are nevoie să fie înțeleasă din nou, că trebuie reînnoită, sau chiar refondată. Ajunge să privim în acest sens la multe din documentele diferitor congregații religioase, să analizăm diferitele conferințe făcute la simpozioane, pentru a vedea că termenul cel mai des folosit este cel de reînnoire (vezi titlurile din revista Testimoni). Dar, mă întreb, ce să reînnoiești, dacă nu cunoști trecutul tău? Ce înseamnă convertirea? Să căutăm alte drumuri, mai bune și mai gratificatoare, mai grele, sau mai degrabă să continuăm pe același drum, cu un elan, cu o pasiune reînnoită?
A ne pune astăzi această întrebare și a căuta un răspuns este o acțiune bună, salutară, necesară: ar putea fi și un semn de neliniște , dar cu siguranță nu este un semn al lipsei credinței. Desigur, „Isus Cristos este același ieri, astăzi și întotdeauna” ne avertizează Scrisoarea către Evrei (13, 8) și astfel este evanghelia Lui, dar întruparea acestei Evanghelii, devenirea lui în istoria bărbaților și a femeilor i-a forme diferite și schimbătoare. Același text evanghelic poate uneori să fie înțeles mai bine decât ieri: „Nu este evanghelia cea care se schimbă, dar suntem noi cei care o înțelegem mai bine”, spunea Papa Ioan al XXIII-lea. De aceea, noi avem dreptul, ba chiar datoria de a ne pune întrebarea: cine este creștinul?, și la începutul celui de-al treilea mileniu, în această epocă pe care o numim postmodernă, dar care este și post-creștină, în sensul că este o epocă în care nu mai există creștinism (mai degrabă putem vorbi de creștinismuri), iar noi creștinii începem să devenim o minoritate.
Totuși, în căutarea identității sau a specificului creștinului, este necesar să facem unele precizări.
a) Identitatea (a ști cine este, a se cunoaște și a se asuma pe sine) nu este stabilită și împlinită definitiv și, este totdeauna expusă, deci este fragilă și deschisă spre întotdeauna noi înțelegeri. Niciodată obținută odată pentru totdeauna, ea rămâne totdeauna obiectul unei căutări neîncetate, cu mare preț, supusă crizelor care interpelează și neliniștesc. Identitatea este o adevărată obligație spirituală pentru creștin: pentru că este ea cea care face din viața creștină o viață cu adevărat spirituală, dinamică și deschisă. Mai ales într-o societate a incertitudinii, identitatea devine o obligație esențială, pentru că tendința este cea de a evita subiectivitatea, responsabilitatea, diferența necesară, urgența alegerii. (Vezi pilda cu comerciantul occidental și înțeleptul oriental).
b) Căutarea identității este făcută totdeauna de un om viu, în carne și oase, care însă suferă multiple interacțiuni cu tot ceea ce-l înconjoară; în această căutare este vorba de a integra diferitele aspecte ce constituie realitatea omului, de a-l pune în comunicare armonică cu diferitele apartenențe, ca de exemplu: familia, sexul, Biserica, profesia; diferitele referințe ideologice: politica, religia, concepția despre lume; și, în sfârșit, comportamentele: stilul de viață, etica… Dacă acest proces nu are loc, atunci primatul îl va avea fragmentaritatea, exasperarea individului, schizofrenia spirituală și interioară.
c) Cât privește identitatea creștină, trebuie să se țină cont că astăzi, în societatea noastră postmodernă și postcreștină, semnată de toleranță, pluralism, complexitate, indiferentism, referințele obiective au devenit mai labile și mai puțin eficace: atât adeziunea la un corp de doctrine și apartenența la o confesiune cât și etica, sunt referințe care au pierdut mult din greutatea lor, în vreme ce apar mai determinante pentru identitate unele orientări subiective și căi personale. Desigur, riscul este cel al plierii individualiste, acea atitudine proprie celui care alege din supermarketul religiilor ceea ce îi place mai mult; totuși, nu există îndoială că numai referințele obiective astăzi nu mai sunt suficiente pentru a da o definiție despre creștin.
d) Identitatea creștină nu trebuie căutată pe baze sectare: nu suntem creștini prin excludere sau prin negarea altora. Aceasta este o ispită care a devenit foarte puternică în unele sectoare ecleziale, semnate de nostalgia pentru mitul creștinismului și al angoasei în fața pluralismului religios al lumii actuale, dar să nu uităm că omul creștin „este unul care nu se naște astfel, dar devine creștin”, așa cum spunea Tertulian, ceea ce înseamnă că identitatea creștină presupune o identitate umană, și că a fi creștin este una din modalitățile în care se poate trăi viața umană. Da, creștinismul este o modalitate, o particularitate în istoria oamenilor, iar un creștin aparține umanității, este un om, nimic altceva decât un om care asumă o forma vitae precisă: adică cea creștină. Și să nu uităm ceea ce spunea deja Sf. Augustin, distrugând multe certitudini exclusive despre celălalt: „mulți din cei de afară, în realitate sunt înăuntru, și mulți din cei dinăuntru, în realitate se află în afară”.
e) În sfârșit, nu trebuie să uităm că pentru o viață creștină, orizontul rămâne cel escatologic: un discipol al lui Cristos nu va deveni niciodată în totalitate creștin, nici Biserica în drumul ei spre Împărăția cerurilor nu va epuiza plinătatea vieții creștine. Este Dumnezeu cel care duce la bun sfârșit munca, opera începută în creștin odată cu botezul (cf. Fil 1, 6), dar o duce la bun sfârșit cu moartea, cu exodul pascal din această lume. Ignațiu din Antiohia, mergând spre Roma pentru a fi martirizat, în Scrisoarea către Trallieni mărturisea: „… Voi fi cu adevărat discipol al lui Cristos, atunci când lumea nu va mai vedea trupul meu”. Viața creștină, amintesc Părinții Bisericii, începând cu Sf. Anton Abate, este totdeauna un nou început, „din început în început, prin noi începuturi care nu se vor termina niciodată”, spune Sf. Grigore de Nyssa. Din acest motiv, în trasarea identității creștinului este necesar că ne amintim că el se află în urmarea lui Cristos, pe un drum, care face din el un începător orientat spre maturizare. Din păcate, noi avem tendința de a aplatiza diferitele drumuri, diferitele etape ale vieții creștine. Dar Noul Testament ne amintește că omul creștin, devenit astfel prin botez, are nevoie de o învățătură inițială a lui Cristos (cf. Ev 6, 1), are nevoie de lapte, până când sosește ceasul în care va avea nevoie de hrană solidă, pentru că devine téleios, matur (cf. Ev 5, 13-14). Deci, identitatea creștinului rămâne totdeauna dinamică și incompletă. Sunt edificatoare în acest sens cuvintele Sf. Francisc care, la sfârșitul vieții lui spune: fraților să începem să facem binele, căci până acum nimic sau puțin am făcut! Dacă viața oricărui creștin presupune această dinamicitate și provizorietate, cu atât mai mult viața unui preot sau al unui călugăr impune această atitudine. Niciodată sigur pe sine, fără nici o siguranță materială sau afectivă, ba chiar nici o siguranță spirituală sau divină, având în mâini numai abandonarea totală în mâinile lui Dumnezeu, fiind gata să plece oriunde și oricând va fi trimis, pentru a-l vesti pe Cristos. Preotul sau religiosul care nu rămâne în această stare dinamică și de provizorietate, cade degrabă în legalism, dezgust sau exaltare „spiritualoidă”, și-i îndepărtează pe toți cei pe care-i întâlnește.
Odată făcute aceste scurte dar necesare precizări, aș vrea acum să articulez răspunsul la întrebarea: cine este creștinul astăzi?
Sf. Vasile cel Mare, în Regulile morale, la întrebarea: „ce-l caracterizează pe creștin?”, răspunde citându-l pe Sf. Paul: „credința lucrează prin dragoste!” (Gal 5, 6); și, apoi, cu alte întrebări și răspunsuri, caută să explice mai mult și mai profund ce înseamnă credința creștină, și iubirea care izvorăște din aceasta. Și eu vreau să urmez această paradigmă și să mă inspir din acest mare părinte al Bisericii, de mine atât de iubit și frecventat.
Primatul credinței
Ceea ce caracterizează creștinul înainte de orice, este credința, adică adeziunea la Dumnezeul unic și adevărat, explicat, narat (cf. In 1, 18) în mod definitiv de către Isus, Mesia și Domnul.
Astăzi, despre acest primat al credinței suntem mai conștienți decât în trecut, pentru că știm mai bine să facem diferența dintre credință și religie. Creștinismul nu este religia adevărată printre toate celelalte religii, dar, ținând cont de înțelegerea pe care o are de sine, creștinismul nu este o religie, chiar dacă se întrupează și se articulează în forme religioase (rituri, cult, devoțiuni, etc.). Vorbind la propriu, credința creștină asumă forme care aparțin și altor religii, dar ea are aspecte care îl împiedică să fie redusă la o religie. Specific creștinismului, a scris Marcel Gauchet, este ieșirea din religie!
Deci, noi creștinii nu trebuie să lăsăm niciodată, și nici să reducem credința noastră la a deveni religie, mai ales astăzi, un anotimp în care fenomenul religios apare ca o dominantă a aerului care se respiră, dar care împiedică trăirea credinței în Dumnezeul unic și viu. Astăzi, fenomenul religios s-a reîntors cu agresivitate și capacitate extensivă, mai ales prin unele forme neliniștitoare de integralism fundamentalist, acele exotice ale falselor Orienturi (la Roman au apărut grupuri de inițiere în meditație zen, șamanism, etc.), sau cele terapeutice, care reușesc să seducă omul modern (mai ales pe cel occidental), angajat în „turismul spiritual”, și mai ales în indiferența față de alții.
Teologul Johann Baptist Metz indică clima actuală cu aceste cuvinte: „Religie da, Dumnezeu nu!”. A crede nu înseamnă numai a ști și a proclama că Dumnezeu există: înseamnă a accepta a ne lăsa puși în discuție de acest adevăr, înainte de toate prin ascultarea (o ascultare auriculară și obediențială în același timp) unui Dumnezeu care vorbește. Omul este un animal religios și îl situează pe Dumnezeu în forțele vitale ale naturii, sau proiectând în Dumnezeu modelele de putere umană; dar Dumnezeul care vorbește, este un Dumnezeu relație, unul care interpelează, comunică, cheamă omul, intervine în istorie și este cunoscut din acțiunile sale, singurele care-i dau un nume.
Acest Dumnezeu care nu seamănă cu nici un alt zeu/dumnezeu, a vorbit definitiv la „plinirea timpului prin Isus” (Ev 1, 1-2), prin felul său de a trăi, prin cuvintele lui, prin moartea lui. De aceea, și față de Isus, Fiul lui Dumnezeu și Domnul, creștinul trebuie să asculte (cf. Mt 9, 7), și tocmai de aici izvorăște credința creștină. Credința izvorăște din ascultare, proclamă Apostolul (cf. Rom 10, 14.17). Tot în Regulile morale, Sf. Vasile cel Mare scrie: „Ce caracterizează credința? O deplină și neîndoielnică adeziune la adevărul cuvintelor inspirate de Dumnezeu… Ce nume caracterizează pe cel ce crede? Să se conformeze cu deplină adeziune semnificației cuvintelor Scripturii, și să nu taie sau să adauge nimic. Într-adevăr, tot ceea ce nu provine din credință este păcat, așa cum spune Apostolul, dar ascultarea se naște din ascultare și din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, atunci tot ceea ce este străin Scripturii inspirate, nederivând din credință, este păcat” (Reguli morale, 80, 22).
Astăzi - și aceasta – cred eu, trebuie mărturisit cu claritate – creștinii împărtășesc cu alți oameni căutarea unei lumi mai umane, orientarea, posedarea unui orizont de speranță și de fraternitate umană și cosmică; împărtășesc cu alți oameni adeziunea la un Dumnezeu viu și operant în istoria ce ne așteaptă după moarte, pentru o viață fără de sfârșit împreună cu El; dar numai creștinii cred că un om a fost chipul lui Dumnezeu, că un om a fost întruparea lui Dumnezeu, că numai El l-a narat pe Dumnezeul invizibil. Deci, creștinii îl ascultă pe El, îl iubesc și astăzi, îl așteaptă ca Domnul care vine mereu și în mod glorios la sfârșitul istoriei, îl mărturisesc Dumnezeu din Dumnezeu, om ca și noi, dar venit de la Dumnezeu, și caută să trăiască viața Lui, să-i urmeze pașii, să stea cu El, în urmarea Lui. Da, se numesc creștini pentru că îl urmează pe Cristos, și viața lor se numește creștină pentru că se inspiră din cea a lui Cristos, trăită așa cum El a trăit existența umană.
Omul devine creștin dacă-l întâlnește pe Cristos! S-a întâmplat astfel cu primii discipoli, s-a întâmplat tot așa cu Paul: a existat o întâlnire directă sau mijlocită cu Isus Cristos, a existat un cuvânt al lui Isus, și cel care a ascultat acest cuvânt și l-a primit în inimă, s-a simțit „cucerit” (Fil 3, 12), „ales”, „chemat” (Rom 1, 1; 1Cor 1, 1), „iubit” (Gal 2, 20)… Tot la fel se întâmplă și astăzi, pentru că evenimentul întâlnirii cu Cristos este reînnoit în comunitatea creștină prin actul transmiterii credinței, sau atunci când, prin diferite circumstanțe și raporturi, viața lui Cristos este narată de cineva.
În centrul credinței creștine se află Isus din Nazaret: trebuie să fie întâlnit, trebuie să se creadă în El, trebuie să fie ascultat, trebuie să fie urmat oriunde merge, trebuie să se moară cu El pentru a învia împreună cu El! În alte religii este cartea, este învățătura care reclamă întreaga atenție și iubire, sau este drumul ascetic cel care garantează îndeplinirea scopului; în creștinism, în schimb, este Isus: este El Evanghelia, este El calea către Dumnezeu (cf. In 14, 6), și datorită Lui, iubindu-L mai mult pe El decât minunatele afecțiuni umane, omul devine mai creștin (cf. Lc 14, 25-27). Spune nu text sapiențial din Orient discipolului budist: „Dacă-l întâlnești pe Budha, omoară-l!”; dar în creștinism poate fi spus numai: „Dacă-l întâlnești pe Isus Cristos, ai viața veșnică!” (cf. In 6, 68; 1In 1, 2).
Botezul, sacrament al credinței, care face ca un om să devină creștin, ar trebui înțeles așa: omul este cufundat în Cristos, adică este implicat în moartea lui Cristos până la a con-muri cu El, a fi îngropat cu El, cu El este con-vivificat pentru a fi înviat împreună cu El și, deci, să șadă împreună cu El în ceruri (cf. Rom 6, 3-8; Col 2, 12; Ef 2, 6). Botezul este cufundare mortală a vieții lumești și ieșire din apă ca viață nouă, creatură nouă (cf. 2Cor 5, 17): din acel moment este posibil ca să nu mai fie creștinul cel care trăiește, dar să fie Cristos cel care trăiește în el (cf. Gal 2, 20).
Deci, cine este creștinul? Este „cel care-l iubește pe Domnul Isus fără să-l fi văzut, și fără să-l vadă crede în El”, răspunde apostolul Petru (cf. 1Pt 1, 8). Este cel care, urmându-l pe Cristos în calitate de discipol, stând cu El, de fapt se găsește în Cristos, sălășluiește în El. Și este propriu creștinului a recunoaște această altoire a lui în Cristos.
Deci, viață creștină ca viață în Cristos; dar știm foarte bine că toată această dimensiune nu numai că se obține cu mare preț, pentru că credința este prețioasă, iar harul, tocmai pentru că este gratuit, costă foarte mult, dar este și realitate ascunsă, nu totdeauna vizibilă și evidentă, uneori fiind o realitate chiar amenințată și contrazisă de incredulitatea care este încontinuu prezentă în cel credincios. A avea credință nu înseamnă a fi lipsiți de dubii, nu înseamnă a umbla în lumina viziunii (cf. 2Cor 5, 7), nici a fi înzestrați cu o credință care nu întâmpină încercări: așa cum ne mărturisesc evangheliile, credința poate să se clatine, poate deveni oligopistía (puțină credință), iar uneori poate să lipsească, să devină apistía (incredulitate). Adevărul credinței creștine rămâne ascuns, și numai atunci când se va manifesta în Cristos, viața creștinilor, și viața creștină se va manifesta cu El în glorie (cf. Col 3, 3-4).
Credința creștină este și așteptare, advent al zilei Domnului, zi în care Cel care vine în glorie se va manifesta și va fi judecătorul întregii creații și va instaura pacea, dreptatea și comuniunea de viață cu Dumnezeu. „Într-adevăr, Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți” (1Tim 2, 4), iar Cristos va revela atunci dreptatea și adevărul, ducându-le la împlinire pentru toți aceia care în timpul istoriei au suferit nedreptate, chinuri, rămânând totdeauna ca niște miei în mijlocul lupilor. Mielul învingător va fi păstorul lor (cf. Apoc 7, 14-17)!
Credința creștină înseamnă adeziune la Isus Cristos, adică legătură cu persoana Lui, obediență față de învățătura Lui, și este și implicare în existența Lui umană, pentru că felul de viață a lui Cristos este viața umană autentică, cea pe care El a voit să ne-o învețe (cf. Tit 2, 12), acea existență care era revelație și povestire a Dumnezeului invizibil: și dacă Dumnezeu este iubire, agápe (1In 4, 8.16), viața trăită a lui Isus a povestit iubirea, a fost iubire! Iată de ce Sf. Vasile cel Mare, în a da o definiție despre specificul creștinului atestă – citând Gal 5, 6 – că proprium-ul creștinului este „credința operantă cu ajutorul iubirii”.
IUBIREA CA OPERĂ A CREDINȚEI
Viața creștină izvorâtă din credință cunoaște la începutul ei o mutare care, în Scriptură se prezintă cu termenul convertire (metanoia) . Convertirea înregistrează un înainte, moment caracterizat de idolatrie, păcat, sclavie, situații de tenebră și de moarte, și un după: viața creștină, experiență de eliberare, slujire adusă Dumnezeului unic și viu, viață adevărată, lumină (cf. Rom 6, 22; Ef 2, 5; Tit 3, 3-7…). Pentru a accede la viața creștină este nevoie de un riguros aut aut de dus la îndeplinire, o discriminantă precisă: ori slujirea alienantă a idolilor, ori recunoașterea Dumnezeului care aduce libertate și viață. Numai astfel se accede la o noutate pe care Noul Testament o numește „regenerare” (cf. Tit 3, 5), „renaștere din înălțime, din apă și Duh” (In 3, 3-8), „creație nouă” (2Cor 5, 17).
Pentru a fi creștini, pentru a ne putea îmbrăca cu viața însuși a lui Cristos și a trăi o viață creștină, este necesară convertirea, eveniment ce-și primește autentificarea în botez și prin asumarea unei dinamici neîncetate de reîntoarcere spre Dumnezeu, astfel ca viața creștină să fie trăită ca dezvoltare a harului baptismal, ca și creștere/maturizare după statura lui Cristos (cf. Ef 4, 13). Pe scurt, o viață cu adevărat creștină trebuie să fie capabilă să arate diferența creștină față de viața celui care creștin nu este. Și acest lucru nu dintr-o voință de diferențiere, dar, pentru că fiind începută, izvorâtă din Isus Cristos, și, de fapt diferită, alta de viața lumească. De fapt, creștinul se angajează într-o luptă teribilă (cf. Fil 1, 30; Col 3, 5; Ev 12, 4) împotriva păcatului mortal, împotriva ispitelor și a dorințelor care-l năpădesc, și care nu-l abandonează decât în fața morții: el va continua să fie sedus de către idoli, de philautía cărnii, de pretenția posedării, de aroganța dominării (cf. 1In 2, 15-16), și va trebui și să mărturisească, dacă nu vrea să se înșele pe sine, că este fără păcat (cf. 1In 1, 8). De aceea, până la sfârșit va trebui să combată din punct de vedere spiritual (cf. Ef 6, 10ss; 1Pt 5, 8-9), angajându-se în totalitate pe sine, trup, suflet și duh.
Astăzi, pentru noi, în lumea europeană de antică creștinizare, această dimensiune pregnantă a convertirii este mai grea de experimentat. Clima de omologare culturală, trăind credința pentru că așa fac toți și indiferența care a condus continentul nostru să rătăcească sensul riguros al discernământului, a alegerii necesare, a capacității de a spune și nu, și care nutrește iluzoria libertate că totul este posibil și componibil, al limitatului et et, al seducătorului „totul și imediat”, face cu adevărat problematică trăirea acelei dimensiuni elementare a convertirii, care înseamnă îndepărtarea de „falșii idoli pentru a-l sluji pe Dumnezeul viu și adevărat” (1Tes 1, 9). Și totuși, credința creștină, care este „martirială”, care tinde cu de la sine putere să devină mărturie, ar trebui să devină și principiul de cunoaștere și de discernământ ce conduce să se de-a nume idolilor care ne ispitesc.
Un frumos text al lui Ilariu din Poitiers ar putea fi aplicat în totalitate situației noastre de astăzi: „Combatem un dușman perfid, un dușman care adulează, lingușește: nu ferește spatele, dar mângâie pântecele; nu confiscă bunurile pentru a ne da viață, dar ne îmbogățește pentru a ne împinge spre moarte; nu ne împinge spre libertate aruncându-ne în închisoare, ci spre sclavie, onorându-ne în palatul său; nu lovește șoldurile, dar ia în stăpânire inimile; nu taie capul cu sabia, dar ucide sufletul cu aurul și cu banii” .
Da, viața creștină este și luptă, iar calitatea ei – totdeauna în umilință, niciodată în ostentație sau într-o expunere față de alții – trebuie să fie vizibilă. Trebuie, adică, să se vadă că dreptatea creștinului depășește pe cea a scribilor și a fariseilor (cf. Mt 5, 20), și că apare semnul noului, al nemaiauzitului, al imposibilului pentru oameni dar posibil harului. Tocmai în această trăire a creștinului trebuie să fie prezentă epifania (manifestarea) iubirii, a agapei, a carității… Este adevărat, mulți oameni care nu-l cunosc pe Cristos au fost în istorie, și sunt și astăzi încă capabili de iubire, până la iubirea dușmanilor, până la iertarea persecutorilor; dar această iubire pentru creștin este lege absolută: este porunca nouă și definitivă lăsată de Isus discipolilor săi!
Există o noutate în învățătura lui Isus Cristos, învățătură ce nu poate fi negată, și este semnificativ că și oamenii care nu au fost creștini, ca de exemplu David Flusser , Jacob Neusner , l-au recunoscut pe Cristos ca Mesia: noutatea Celui care a cerut ca să se iubească alții până la dăruirea propriei vieți, de a-i iubi, a-i binecuvânta, de a face bine chiar și persecutorului, dușmanului (cf. Mt 5, 43-48; Lc 6, 27-36). Isus nu a spus: „Dacă voi iubiți pe dușmanul vostru, acesta va deveni bun…”, ci „Iubiți-i pe dușmanii voștri!”. Atunci când Isus a fost întrebat asupra celei mai mari dintre porunci, El a răspuns că cele mai mari sunt două, puse pe același plan: a-l iubi pe Dumnezeu, iubindu-l pe aproapele. De acestea depinde, adică acestora le sunt supuse Torahul și profeții (cf. Mt 22, 34-40). Iar când a dat porunca cea nouă (cf. In 13, 34), a cerut iubirea reciprocă, până la sacrificiul propriei vieți, „așa cum El a iubit”. Pentru Isus, în mod definitiv, iubirea și dreptatea față de aproapele sunt iubirea față de Dumnezeu și înlocuiesc toate preceptele legii.
De aceea, în creștinism, modalitatea cea mai potrivită de a-l sluji pe Dumnezeu este slujirea aproapelui, este iubirea față de alții, este dreptatea față de toți, iar mântuirea va fi decisă de Fiul Omului – la sfârșitul istoriei - ținând cont de atitudinea avută față de ceilalți oameni și de creaturi (cf. Mt 25, 31-46).
După cuvintele lui Isus, Fiul Omului, adică el însuși în condiția lui glorioasă, va apare identificat cu victimele, cu cei învinși ai istoriei: cei care au fost înfometați, prizonieri, fără haine și fără casă. Cei care i-au ajutat l-au ajutat pe El, cei care au făcut gesturi de iubire față de aceia, le-au făcut față de El. Aceasta este iubirea creștinului! Și dacă creștinul nu le practică, atunci este un mincinos, un schizofrenic: „Dacă cineva spune că-l iubește pe Dumnezeu și nu-l iubește pe aproapele, este un mincinos, pentru că nu poate fi iubit Dumnezeu, care rămâne invizibil, și să nu se iubească fratele, care este vizibil” (cf. 1In 4, 20).
Această iubire, mai întâi trăită de Isus și apoi cerută de El creștinilor, nu este simplă filantropie, nu este numai etică fraternă, dar este opus fidei, acțiune izvorâtă din adeziunea la Cristos: credința rămâne izvorul, inspirația, justificarea, forța unei asemenea iubiri, și este harul cel care însoțește credința făcând-o astfel posibilă, nu utopică. De fapt, de câte ori a apărut acest aspect în cadrul istoriei creștine, începând cu primii martiri, până la creștinii uciși în zilele noastre, ca de exemplu cei șapte călugări trapiști în Algeria…
Isus Cristos a fost omul care a trăit pentru alții, pentru ceilalți oameni, frații lui, până la dăruirea propriei vieți, și astfel a făcut voința lui Dumnezeu, a vorbit despre și cu Dumnezeu. Viața creștină este această viață trăită înainte de toate, și în mod exemplar de către Cristos. Iar iubirea creștinului nu poate să fie decât iubire inspirată, normată, plăsmuită de iubirea lui Cristos, care a trăit și a narat odată pentru totdeauna că Dumnezeu este iubire, o iubire exigentă, nu una ieftină!
Există un loc de viață pentru creștin?
În răspunsul Sf. Vasile privitor la specificul creștinului, nu este amintită Biserica, și nici măcar comunitatea creștină. Cu siguranță, pentru creștinul de astăzi, care este obișnuit să asculte mai multe discursuri asupra Bisericii decât asupra credinței și a iubirii, acest lucru poate părea ciudat. În realitate, Sf. Vasile cel Mare declară că „este propriu creștinului să mănânce trupul lui Cristos și să bea sângele Său”, și cu aceste cuvinte face trimitere la Biserică, locul unde este celebrată Euharistia, pentru că – așa cum afirmă Sf. Toma de Aquino – este „Biserica cea care face Euharistia, și tocmai în, și de Euharistie Biserica este edificată”.
Recită un vechi adagiu patristic: unus christianus, nullus christianus, adică un singur creștin nu poate exista; nu există creștin fără să existe creștini de la care acela a primit credința (credința creștină proclamă totdeauna că Dumnezeu este Dumnezeul părinților, al altora, înainte să fie Dumnezeul meu!), și cu greu un creștin poate să trăiască fără ca alții să mărturisească împreună cu el că Isus este Domnul.
Dacă acest lucru este adevărat pentru creștinul de rând, cu atât mai mult aceasta devine obligație pentru un consacrat, preot sau frate. Comunitatea, înainte să se bazeze pe fraternitate, trebuie să aibă ca epicentru credința în Dumnezeu. Voturile și promisiunile preoțești trăite fără credință fac din cel consacrat un monstru, un frustrat, un legalist, un om trist și continuu în defensivă. Parafrazându-l tot pe Sf. Vasile cel Mare, care spune: teologia fără rugăciune îndrăcește, putem spune: voturile, hirotonirea fără credință, fără rugăciune, îndrăcesc. Iar credința, atât pentru un laic, cât și pentru un preot se naște, crește și se maturizează în sânul unei comunități de credință, astfel că, dictonul atribuit Sf. Bernard: vita comune, maxima poenitentia devine: vita comune, maxima fide.
Noul Testament vorbește de comunitatea creștină ca ekklesía, ca „trup al lui Cristos”, ca „fraternitate”, îi subliniază dimensiunea de koinonía (co-munus=a pune împreună darurile/talanții primiți), iar acest co-munus relativizează distincțiile etnice, sociale, culturale, și creează o posibilitate reală de comuniune între subiecți diferiți (cf. Gal 3, 28). Această comunitate nu se stabilește atât în jurul unui edificiu de pietre/cărămizi, dar este constituită de acele pietre vii care sunt credincioșii înșiși (cf. 1Pt 2, 4-5).
Cu toate acestea, trebuie să spunem că, în zilele noastre, Biserica este foarte rar iubită, și chiar de mulți dintre aceia care de fapt apar creștini fără Biserică. Pentru Isus Cristos rămâne un interes, o simpatie din partea oamenilor și, cu siguranță din partea celor botezați, dar pentru Biserică deseori nu există nici un fel de iubire! Și cei care aparțin comunității euharistice, adică cei care participă în mod obișnuit la euharistia duminicală, foarte dificil ar spune că nutresc iubire față de Biserică. Acest fenomen se simte în cultura dominantă, semnată de alergie față de tot ceea ce înseamnă instituție și care reclamă o angajare, de o realitate care nu este necesară, care este străină, uneori chiar un obstacol în calea Evangheliei. Un teolog actual a ajuns să invite creștinii să fie etsi ecclesia non daretur, adică să fie creștini ca și cum Biserica nu ar exista.
Și totuși, Biserica este esențială pentru viața creștinului. Creștinismul nu poate fi redus la o mișcare, nici la o anumită referință etică și spirituală față de Isus din Nazaret; iar creștinii nu pot rămânea pentru multă vreme „creștini nomazi” sau „creștini pelerini”, care participă cu intermitență la mari întâlniri, sau care frecventează „locuri importante” fără a ajunge la o viață eclezială. Cum să nu vedem o lipsă de afecțiune față de Biserică tocmai în acele evenimente în care se umplu piețele, sanctuarele, dar sunt golite bisericile, umilele și săracele bisericuțe, parohiile în care se poate trăi viața creștină ordinară și cotidiană? Și în actul de credință există astăzi un exces de individualitate. Un narcisism al căutării spirituale ce erodează relația, golește comunicarea, nu mai simte nevoie de comuniune.
Împotriva formelor mișcătoare, sau, contrar, formele comunităților autosuficiente și moniste, adică sectare, este important să se redescopere ecclesia ca loc ordinar al vieții creștine și spirituale: cu condiția ca Biserica să se structureze în comuniune, în comunitate fraternă și deschisă, în spațiu de comunicare, de trăire a dragostei, în loc în care se învață să se trăiască după logica comuniune, în comunitate fraternă și deschisă, în spațiu de comunicare, de trăire a dragostei, în loc în care se învață să se trăiască după logica syn, adică cu, împreună, cu alții, și după allélon, adică cu reciprocitate, unii cu alții, unii pentru alții, nu împotriva altora, sau deasupra altora. Numai dacă Biserica va deveni casă de comuniune va fi și școală de comuniune pentru cel care ajunge la credință și pentru oamenii în mijlocul cărora ea locuiește (cf. Ioan Paul al II-lea, Novo millenio ineunte, 43).
În inima acestei comuniuni creștinul celebrează Euharistia, se hrănește cu trupul și sângele lui Cristos, intrând în comuniune cu Isus: iar Euharistia este cel mai autentic și eficace magister ce plăsmuiește viața comunității și viața creștinului. Binecuvântare și aducere de mulțumire pentru creație și pentru răscumpărarea operată de Dumnezeu, ofertă de sine, a propriei vieți și al întregului cosmos, împărtășirea tuturor bunurilor spirituale și materiale, edificare și comuniune într-un singur trup, transfigurare a întregii istorii și energie de mântuire pentru întreaga umanitate: aceasta este învățătura euharistică ce plăsmuiește Biserica și creștinul.
De aici necesitatea Euharistiei care face Biserica, adică Euharistia zilei Domnului: Sine dominico non possumus, (fără Euharistia duminicală nu putem trăi), spunea creștinul Emeritus proconsulului roman care îl trimitea la martiriu. Și plecând de la această realitate euharistică, umilă dau serioasă, și plecând de la realitatea săracilor și a celor suferinzi, a celor blânzi și umili, că trebuie să vedem Biserica. Aceasta este Biserica de prezentat ca obiect al iubirii pentru creștin: o Biserică deseori ascunsă în creștinii de fiecare zi, care-și oferă viața ca jertfă, viață consumată pentru alții. Da, Biserica este înainte de toate o comunitate de creștini simpli pe care Dumnezeu îi face sfinți cu puterea Duhului Sfânt, făcându-i conformi Fiului său Isus Cristos; ea este mister ce transcende Biserica vizibilă, chiar dacă aceasta este necesară identității creștinului. Biserica semper convertenda și semper reformanda, va rămâne totdeauna pusillus grex, turmă mică , lucru mic pentru lume, dar sare, drojdie care dă gust și transformă evenimentele umane.
Fără Biserică nu există viață creștină! Și totuși, așa cum plasa aruncată în mare adună pești buni și răi (cf. Mt 13, 47-50), așa cum ogorul conține grâu bun și zizanie (cf. Mt 13, 24-30), la fel în ziua judecății va apărea tot ceea ce a fost autentic creștin și cine stătea în Biserica autentică. Isus Cristos a profetizat: „După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el vă va răspunde: «Nu ştiu de unde sunteţi». Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine [adică am celebrat atâtea euharistii], iar tu ai învăţat prin pieţele noastre [adică am ascultat cuvintele tale, am citit Biblia]». Însă el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi, răufăcătorilor!»” (cf. Lc 13, 25-27).
Biserica nu este împărăția lui Dumnezeu, dar este semnul și vestirea acesteia; este trupul lui Cristos, dar dacă El este capul și este Biserică pentru lume, și lumea este pentru Cristos. Ea trebuie să știe, așa cum scria un anonim german din secolul al XIV-lea, că este ea singura Biblie pe care lumea o mai citește astăzi, că este ultimul mesaj scris de Dumnezeu în comportamente și cuvinte. Din acest motiv ea trebuie să apară o Biserică slujitoare și săracă (nu numai a săracilor!) față de lume, acolo unde este așezată, fără scutiri, în tovărășia oamenilor . Numai în tovărășia oamenilor Biserica poate să trăiască, și numai împreună cu oamenii ea își atinge menirea.
Creștine, ce spui despre tine? La această întrebare, noi nu știm deseori să răspundem. Suntem bolnavi de afazie (bâlbâială), dar afazia este mai mult o patologie a gândirii decât a limbajului. Slăbiciunea noastră în a da cont de „cine suntem”, într-un anotimp în care suntem chemați la o confruntare directă și la dialogul cu celelalte identități religioase și morale, derivă dintr-o patologie a credinței și iubirii noastre, și nu dintr-o incapacitate de limbaj asupra lui Dumnezeu și al lui Cristos.
Creștinismul este o modalitate de a trăi în istorie și în lume, este o încercare de explicare a existenței și o ofertă de sens, este o veste de speranță și de mântuire pentru toți oamenii, dar la originea lui se află „credința operantă prin iubire”. Desigur, apoi vor mai fi liturgia, rugăciunea, arta și frumusețea, dar numai dacă izvorul acestora este păzit și numai dacă din ea – din credință – creștinii ating apa vieții lor: credința operantă cu ajutorul iubirii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial