Istoricul Socrate a denumit perioada controversei ariene drept
„o neînţelegere petrecută noaptea, în care nici una dintre părţi nu a înţeles în mod clar motivele pentru care se ceartă cu cealaltă“. Acest aspect poate fi observat încă de la primul contact cu documentele perioadei respective, care ne prezintă un mozaic amestecat, pornind de la scrierile lui Eusebiu al Cezareei şi încheind cu diferite epistole ale participanţilor direcţi precum Arie, Alexandru al Alexandriei, Constantin cel Mare sau Atanasie al Alexandriei.
Începutul controversei ariene îşi are originea într-o discuţie ceva mai aprinsă petrecută între episcopul Alexandru al Alexandriei şi Arie, unul dintre preoţii recunoscuţi ai cetăţii la vremea respectivă. Pe scurt, Arie a afirmat în cadrul unei întruniri în care se discutau pasaje dificile din Vechiul Testament că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi că a fost un timp când Fiul nu a existat, fiind precedat de Tatăl. Episcopul alexandrin a încercat să tempereze elanul lui Arie şi i-a explicat că Fiul şi Tatăl împărtăşesc aceeaşi fiinţă, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat şi a continuat să prolifereze învăţătura sa, considerând că Alexandru este ignorant în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă. Ceea ce a părut la început un simplu conflict exegetic s-a transformat în scurtă vreme într-o veritabilă bătălie teologică şi filosofică, capitala egipteană devenind un câmp deschis de violenţe şi certuri. Arie şi-a transpus învăţătura într-o scriere dedicată publicului larg, exprimată într-un limbaj accesibil, intitulată „Thalia“ sau „Banchetul“. Episcopul Alexandru nu a avut de ales şi a convocat un sinod local în care l-a excomunicat pe acesta şi pe cei care îi proliferau învăţăturile. În pofida acestui act, care a potolit pentru un timp spiritele, conflictul a izbucnit din nou, odată ce Arie s-a întors cu susţinere din partea episcopilor din Siria şi Asia Mică, reuşind să atragă de partea sa şi ierarhi de renume ai vremii precum Eusebiu de Cezareea sau Eusebiu de Nicomidia. Controversa a apărut în anul 318, când la putere în Răsărit se afla încă Licinius şi s-a prelungit pentru decenii întregi. Să ne gândim că în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, petrecut la Constantinopol în 381, la peste 60 de ani distanţă, lucrurile încă nu erau lămurite, arienii având propriile biserici şi comunitatea lor atrăgând suficienţi adepţi noi. Odată cu înfrângerea lui Licinius petrecută în anul 324, problema a ajuns pe masa de lucru a împăratului Constantin cel Mare, care s-a văzut nevoit să adreseze o scrisoare conciliatoare episcopului Alexandru şi lui Arie.
O opinie uşor depăşită
Eusebiu de Cezareea prezintă controversa ariană într-un mod relativ fals, afirmând că toată povestea provenea doar din îngâmfarea creştinilor care erau acum ocrotiţi de puterea imperială şi că esenţa conflictului se reducea la o simplă ceartă de cuvinte şi avea ca sursă principală invidia şi nicidecum „dumnezeieştile dogme“. Părerea sa nu trebuie să ne surprindă pentru că el însuşi a fost un adept convins al arianismului la început. Ceea ce ne surprinde este lipsa de informare sau informarea de rea-credinţă care exista în preajma împăratului Constantin cel Mare, deoarece el însuşi dă dovadă de neştiinţă în cadrul epistolei pe care o adresează clerului alexandrin şi în special episcopului Alexandru şi lui Arie. Informat superficial de consilierii săi, Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu de Nicomidia, Sfântul Constantin ajunsese să creadă şi el că totul se reduce la o simplă ceartă exegetică. El spune astfel: „Când tu, Alexandre, ai vrut să afli părerea fiecărui prezbiter al tău cu privire la un anumit text din Scriptură (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de însemnătate al neînţelegerii voastre, s.n.), tu - Arie - ai dat un răspuns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost dacă nici măcar nu ţi-ar fi venit în minte; sau - de vreme ce tot îţi venise în minte - oricum bine ar fi fost să nu vorbeşti despre el. Aşa a încolţit între voi doi discordia; adunarea s-a împrăştiat, iar preasfântul popor al credincioşilor, tras fie într-o parte, fie în cealaltă, s-a despărţit din armonioasa întocmire care-l făcea (un singur trup)“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, în: PSB, vol. XIV, trad. Radu Ale-xandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 118). Problema cea mai mare este că această optică asupra situaţiei nu avea cum să îmbunătăţească lucrurile, ci, din contră, urma să nemulţumească ambele tabere. Cearta dura deja de şase ani. Dacă ar fi fost vorba de „un punct cu totul lipsit de însemnătate“ aşa cum îl numeşte în neştiinţă de cauză împăratul Constantin cel Mare, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai repede şi nimeni nu ar fi stăruit cu atâta ardoare să îşi impună punctul de vedere. Din păcate, problema era mult mai profundă, aşa cum urma să afle şi el în mod direct.
Îndemnul plin de blândeţe
Dezinformarea sa reiese şi din următorul pasaj: „De aceea se cuvine ca între voi atât întrebarea cea nechibzuită, cât şi necugetatul răspuns să-şi acorde deopotrivă iertarea. Pricina certei dintre voi n-a pornit de la ce era mai însemnat între poruncile cuprinse în Scriptură şi nici nu vi s-a furişat în suflet vreo nouă erezie privind slujirea lui Dumnezeu (s.n.); voi aveţi totuşi una şi aceeaşi putere de judecată, astfel încât puteţi să vă puneţi până la urmă de acord“ („Viaţa lui Con-stantin cel Mare“, p. 119). Eusebiu de Nicomidia îşi făcuse treaba foarte bine ascunzând împăratului Constantin exact partea esenţială a conflictului, şi anume că reprezenta o problemă de dogmă, nu o simplă ceartă pe cuvinte. S-a înşelat însă atunci când a considerat că va fi suficient acest avertisment epistolar pentru a pune punct unei controverse dogmatice ample. De aceea, îndemnul plin de blândeţe al lui Constantin cel Mare din finalul epistolei sale nu avea cum să îşi găsească împlinirea: „Redaţi-mi tihnitele zile şi nopţile ocolite de griji, ca să-mi rămână şi mie măcar cât de puţin din bucuria pe care o zămisleşte lumina cea neîntinată şi o viaţă de linişte; altminteri ar însemna să mă podidească lacrimile, să nu mă mai pot opri din plâns, iar viaţa să-mi ajungă nesuferită. Pentru că, dacă poporul lui Dumnezeu - prin el înţelegând eu aici pe împreună-slujitorii mei - s-a putut dezbina drept urmare unei pricini atât de nepotrivite şi păgubitoare, cum oare voi mai putea eu să-mi păstrez cumpătul pe viitor?“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). Sfântul Constantin cel Mare căuta pacea şi unitatea şi era convins că o epistolă adresată inimii şi nu minţii celor aflaţi în conflict va reuşi să aducă din nou armonia acolo unde aceasta începuse să lipsească. Din păcate, urma să treacă mulţi ani înneguraţi până când cuvintele din încheierea scrisorii sale aveau să se împlinească: „Redeschideţi-mi, aşadar, prin împăcarea voastră porţile Răsăritului, pe care mi le-aţi zăvorât prin zavistia ce a pus stăpânire pe voi! Redaţi-mi cât mai grabnic bucuria de a veni să vă văd - atât pe voi, cât şi pe celelalte neamuri - şi de a-I mulţumi Celui Atotputernic cu cuvinte plăcute auzului pentru faptul de a vă fi dat tuturor putinţa de a vă înţelege întreolaltă şi de a rămâne fiinţe libere“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). „Porţile Răsăritului“ însă, urmau să fie zguduite de un cutremur adânc pentru mulţi ani, depăşind durata de viaţă a celui care adresa în mod sincer aceste cuvinte calde.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 5 septembrie 2013)
Începutul controversei ariene îşi are originea într-o discuţie ceva mai aprinsă petrecută între episcopul Alexandru al Alexandriei şi Arie, unul dintre preoţii recunoscuţi ai cetăţii la vremea respectivă. Pe scurt, Arie a afirmat în cadrul unei întruniri în care se discutau pasaje dificile din Vechiul Testament că Fiul nu este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi că a fost un timp când Fiul nu a existat, fiind precedat de Tatăl. Episcopul alexandrin a încercat să tempereze elanul lui Arie şi i-a explicat că Fiul şi Tatăl împărtăşesc aceeaşi fiinţă, dar acesta nu s-a lăsat înduplecat şi a continuat să prolifereze învăţătura sa, considerând că Alexandru este ignorant în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă. Ceea ce a părut la început un simplu conflict exegetic s-a transformat în scurtă vreme într-o veritabilă bătălie teologică şi filosofică, capitala egipteană devenind un câmp deschis de violenţe şi certuri. Arie şi-a transpus învăţătura într-o scriere dedicată publicului larg, exprimată într-un limbaj accesibil, intitulată „Thalia“ sau „Banchetul“. Episcopul Alexandru nu a avut de ales şi a convocat un sinod local în care l-a excomunicat pe acesta şi pe cei care îi proliferau învăţăturile. În pofida acestui act, care a potolit pentru un timp spiritele, conflictul a izbucnit din nou, odată ce Arie s-a întors cu susţinere din partea episcopilor din Siria şi Asia Mică, reuşind să atragă de partea sa şi ierarhi de renume ai vremii precum Eusebiu de Cezareea sau Eusebiu de Nicomidia. Controversa a apărut în anul 318, când la putere în Răsărit se afla încă Licinius şi s-a prelungit pentru decenii întregi. Să ne gândim că în timpul celui de-al doilea Sinod Ecumenic, petrecut la Constantinopol în 381, la peste 60 de ani distanţă, lucrurile încă nu erau lămurite, arienii având propriile biserici şi comunitatea lor atrăgând suficienţi adepţi noi. Odată cu înfrângerea lui Licinius petrecută în anul 324, problema a ajuns pe masa de lucru a împăratului Constantin cel Mare, care s-a văzut nevoit să adreseze o scrisoare conciliatoare episcopului Alexandru şi lui Arie.
O opinie uşor depăşită
Eusebiu de Cezareea prezintă controversa ariană într-un mod relativ fals, afirmând că toată povestea provenea doar din îngâmfarea creştinilor care erau acum ocrotiţi de puterea imperială şi că esenţa conflictului se reducea la o simplă ceartă de cuvinte şi avea ca sursă principală invidia şi nicidecum „dumnezeieştile dogme“. Părerea sa nu trebuie să ne surprindă pentru că el însuşi a fost un adept convins al arianismului la început. Ceea ce ne surprinde este lipsa de informare sau informarea de rea-credinţă care exista în preajma împăratului Constantin cel Mare, deoarece el însuşi dă dovadă de neştiinţă în cadrul epistolei pe care o adresează clerului alexandrin şi în special episcopului Alexandru şi lui Arie. Informat superficial de consilierii săi, Eusebiu de Cezareea şi Eusebiu de Nicomidia, Sfântul Constantin ajunsese să creadă şi el că totul se reduce la o simplă ceartă exegetică. El spune astfel: „Când tu, Alexandre, ai vrut să afli părerea fiecărui prezbiter al tău cu privire la un anumit text din Scriptură (ba chiar legat de un punct cu totul lipsit de însemnătate al neînţelegerii voastre, s.n.), tu - Arie - ai dat un răspuns pripit care, din capul locului, bine ar fi fost dacă nici măcar nu ţi-ar fi venit în minte; sau - de vreme ce tot îţi venise în minte - oricum bine ar fi fost să nu vorbeşti despre el. Aşa a încolţit între voi doi discordia; adunarea s-a împrăştiat, iar preasfântul popor al credincioşilor, tras fie într-o parte, fie în cealaltă, s-a despărţit din armonioasa întocmire care-l făcea (un singur trup)“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, în: PSB, vol. XIV, trad. Radu Ale-xandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 118). Problema cea mai mare este că această optică asupra situaţiei nu avea cum să îmbunătăţească lucrurile, ci, din contră, urma să nemulţumească ambele tabere. Cearta dura deja de şase ani. Dacă ar fi fost vorba de „un punct cu totul lipsit de însemnătate“ aşa cum îl numeşte în neştiinţă de cauză împăratul Constantin cel Mare, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat mult mai repede şi nimeni nu ar fi stăruit cu atâta ardoare să îşi impună punctul de vedere. Din păcate, problema era mult mai profundă, aşa cum urma să afle şi el în mod direct.
Îndemnul plin de blândeţe
Dezinformarea sa reiese şi din următorul pasaj: „De aceea se cuvine ca între voi atât întrebarea cea nechibzuită, cât şi necugetatul răspuns să-şi acorde deopotrivă iertarea. Pricina certei dintre voi n-a pornit de la ce era mai însemnat între poruncile cuprinse în Scriptură şi nici nu vi s-a furişat în suflet vreo nouă erezie privind slujirea lui Dumnezeu (s.n.); voi aveţi totuşi una şi aceeaşi putere de judecată, astfel încât puteţi să vă puneţi până la urmă de acord“ („Viaţa lui Con-stantin cel Mare“, p. 119). Eusebiu de Nicomidia îşi făcuse treaba foarte bine ascunzând împăratului Constantin exact partea esenţială a conflictului, şi anume că reprezenta o problemă de dogmă, nu o simplă ceartă pe cuvinte. S-a înşelat însă atunci când a considerat că va fi suficient acest avertisment epistolar pentru a pune punct unei controverse dogmatice ample. De aceea, îndemnul plin de blândeţe al lui Constantin cel Mare din finalul epistolei sale nu avea cum să îşi găsească împlinirea: „Redaţi-mi tihnitele zile şi nopţile ocolite de griji, ca să-mi rămână şi mie măcar cât de puţin din bucuria pe care o zămisleşte lumina cea neîntinată şi o viaţă de linişte; altminteri ar însemna să mă podidească lacrimile, să nu mă mai pot opri din plâns, iar viaţa să-mi ajungă nesuferită. Pentru că, dacă poporul lui Dumnezeu - prin el înţelegând eu aici pe împreună-slujitorii mei - s-a putut dezbina drept urmare unei pricini atât de nepotrivite şi păgubitoare, cum oare voi mai putea eu să-mi păstrez cumpătul pe viitor?“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). Sfântul Constantin cel Mare căuta pacea şi unitatea şi era convins că o epistolă adresată inimii şi nu minţii celor aflaţi în conflict va reuşi să aducă din nou armonia acolo unde aceasta începuse să lipsească. Din păcate, urma să treacă mulţi ani înneguraţi până când cuvintele din încheierea scrisorii sale aveau să se împlinească: „Redeschideţi-mi, aşadar, prin împăcarea voastră porţile Răsăritului, pe care mi le-aţi zăvorât prin zavistia ce a pus stăpânire pe voi! Redaţi-mi cât mai grabnic bucuria de a veni să vă văd - atât pe voi, cât şi pe celelalte neamuri - şi de a-I mulţumi Celui Atotputernic cu cuvinte plăcute auzului pentru faptul de a vă fi dat tuturor putinţa de a vă înţelege întreolaltă şi de a rămâne fiinţe libere“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, p. 121). „Porţile Răsăritului“ însă, urmau să fie zguduite de un cutremur adânc pentru mulţi ani, depăşind durata de viaţă a celui care adresa în mod sincer aceste cuvinte calde.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 5 septembrie 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial