De la moarte la înviere. Reflecție la înmormântări

De fiecare dată când se stinge o viață umană, se împlinește ceea

ce evanghelistul Marcu scrie cu privire la moartea lui Isus Cristos: s-a făcut întuneric pe pământ. Moartea rămâne un mister de nepătruns, în care nu intră lumina rațiunii noastre. Când ne găsim să celebrăm înmormântări de tineri sau de persoane decedate pe neașteptate sau în circumstanțe tragice, întunericul se dublează. Ne simțim învățuiți de întuneric. Nu vedem altceva decât obscuritate. Se reprezintă evenimentul de pe Golgota, unde un om având puțin mai mult de treizeci de ani murea, după o groaznică agonie. Dacă contemplăm Răstignitul, dacă pătrundem în suferința Lui, înțelegem strigătul lui Isus. Strigătul Lui este strigătul nostru, iar strigătul nostru coincide cu strigătul lui: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Povestirea morții lui Cristos trezește în noi o profundă emoție și o intensă pietate. Ultimul gest, ultimul efort al Nazariteanului este o specie de strigăt nearticulat. Nu mai există cuvinte. Este numai durere. Apare numai ca drama unui muritor.

Unde se afla Dumnezeu în timp ce se consuma nedreapta moarte a lui Isus? De ce nu a răspuns la invocația lansată de Isus de pe cruce? Nu degeaba vălul Templului s-a sfâșiat la moartea Fiului lui Dumnezeu. Locurile și riturile obișnuite ale religiei nu mai sunt de ajuns. Nu mai folosesc cuvintele sau gesturile răsuflate, banalizate, lipsite de semnificație. Este nevoie de ceva nou. Trebuie ca cineva să coboare în moartea noastră și să accepte să locuiască acolo, pentru ca nimeni să nu se poată simți singur și abandonat în ceasul fatal. Vălul Templului s-a sfârșit: moartea este banca de probă definitivă, unde omul îl așteaptă pe Dumnezeu. Tocmai în fața morții, discursuri de ocazie pline de o vagă religiozitate se frâng și-și descoperă întreaga lor fragilitate, ca și vălul Templului. Privirea omului în fața morții pătrunde în locul cel mai sacru al pământului, sfânta sfintelor. Nu mai există nimic care să pară că protejează transcendența lui Dumnezeu. Atunci când omul moare, atunci când un tânăr moare, privirea noastră vrea să ajungă până în capăt, fără cortine sau văluri care să pretindă să ascundă răspunsurile pe care le căutăm.

Din acest motiv nu putem să îndepărtăm ochii de Răstignit atunci când celebrăm o înmormântare. A face acest lucru înseamnă a deforma sensul morții, al oricărei morți. Înseamnă a ne găsi în fața lui Dumnezeu și, uneori, împotriva Lui. Moartea în fața vieții, timpul care trece și consumă în fața Veșnicului care nu trece și nu se consumă. Cum ar putea acest Dumnezeu să intereseze speranța noastră sau să trezească credința în noi? Atunci când, în schimb, strigătul nostru, oricât de provocator și puternic ar fi, este strigătul însuși al Fiului Tatălui, atunci devine rugăciune. În acel moment noi rămânem în interiorul misterului, nu înainte sau împotrivă, ci înlăuntrul abisului lui Dumnezeu. Toate întrebările noastre răsună în cea a lui Cristos, care le strânge la sine, ca într-un sân, ca într-o cavitate care le amplifică fără a permite să se risipească în exterior. Dacă strigătul nostru este strigătul lui Isus, nu mai avem să ne temem de nimic.

Într-adevăr, Tatăl a dat răspuns acelui strigăt. Textul evanghelic sugerează acest lucru punând o continuare la moartea lui Isus. Sâmbăta trece. Sosește Paștele. Prea deseori pentru noi moartea este ultimul cuvânt, ultima zi, ultimul apus. Textul lui Marcu, în schimb, ne conduce dincolo. Sâmbăta înmormântării va trece. Noi acum suntem în interiorul acestei sâmbete și în interiorul aceleiași sâmbete se află și răposații noștri. Așteptăm împreună sosirea unui soare fără apus. Așteptăm în certitudinea credinței care rezistă și în fața tăcerii care nu are cuvinte. Ultimele pe care le auzim pronunțate în fragmentul femeilor reflectă mai precis o necesitate și o dorință care se manifestă ca imposibile de pus în act: „Cine ne va rostogoli piatra de la intrarea în mormânt?”. Între noi și cei care au trecut pragul morții este pusă o barieră. Nu ne este dat nouă să o eliminăm. Este un lucru care depășește puterile noastre. Tocmai aici putem însă să-l întâlnim pe Dumnezeul care nu l-a abandonat pe Fiul său Isus, și care nu ne va abandona nici pe noi.

Textul lui Marcu lasă cititorului să intuiască, cu ajutorul cuvintelor mesagerului ceresc, cum a fost posibil ca piatra să fie găsită îndepărtată din fața mormântului. Actul decisiv, actul pe care nici o putere umană nu poate să-l producă, adică ștergerea membranei care ne separă de moarte și de răposații noștri, a fost deja împlinit. În timpul acelei nopți, noaptea cea mai importantă a întregii istorii, piatra a fost îndepărtată. Și pietrele care sigilează mormintele dragilor noștri, într-o zi, vor fi rostogolite, exact ca și piatra mormântului în care a fost depus Isus Cristos. Acum ne revine nouă să trăim din această speranță, transformând zilele noastre și căutându-l pe Domnul „în Galilea”. Acolo, „în Galilea” îl vom vedea. Adică: Cel Înviat nu se arată lângă mormânt, nu satisface dorința noastră imediată și emotivă de a vedea și a atinge repede ceva. Suntem așteptați în interiorul cotidianității noastre. Suntem așteptați în pământul ferialității.

Acest lucru înseamnă, într-adevăr, a-l întâlni pe Cristos în Galilea. Dacă înmormântarea și celebrarea ei rămâne un episod izolat în care căutăm să retrăim vagi amintiri ale unui trecut creștin de acum pălit, atunci, pentru noi, mormântul încă mai este închis. Nu pentru că Isus nu l-a deschis deja cu puterea învierii lui, ci mai degrabă pentru că noi încă mai trăim în umbra morții, ca și cum Paștele nu ar fi avut loc niciodată.

Celebrarea înmormântărilor nu poate fi un nou început numai pentru cel pe care l-am însoțit până în pragul morții. A trăi moartea, pentru noi creștinii, înseamnă a-L întâlni pe cel care ne așteaptă în Galilea și ne solicită și nouă un nou început, o nouă speranță, o nouă credință.

Autor: C. Arletti

VP, 4 (2013), pp. 66-67.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian