LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (VII)

Diavolul, între rațiune și credință

7. ȘCOALA DOMINICANĂ

Noutatea mai relevantă a maeștrilor dominicani constă în a fi inserat filosofia aristotelică în școlile de teologie. Toma a declarat explicit că păcatul îngeresc a fost cel al superbiei, precizând totuși că nu este vorba de dorința de a fi egal cu Dumnezeu, pentru că aceasta nu putea corespunde nici intelectului, nici voinței îngerului, din moment ce orice ființă dorește perfecțiunea propriei ființe, și nu cea a altuia; mai degrabă este vorba de deliberarea de a nu se supune voinței superioare a lui Dumnezeu, în sensul de a purta în sine asemănarea divină, și acest lucru cu siguranță nu este păcat; a dorit-o, însă, nu după ordinea stabilită de Dumnezeu, adică cu ajutorul harului, ci cu puterile propriei naturi. Cu alte cuvinte, îngerul nu a acceptat să primească harul divin al beatitudinii supranaturale, dar a voit să o obține de la sine însuși. Și acesta este un adevărat păcat de superbie. Acum, păcatul propriu al naturii spirituale nu constă în înșelăciune sau în eroare față de bine sau de adevăr, ca la om prin obscurarea simțurilor, ci în refuzul supunerii la planul superior al lui Dumnezeu, pentru a pune în aplicare un proiect personal de perfecțiune. Toma este primul autor creștin care, în mod explicit și radical, afirmă spiritualitatea deplină a demonilor, în sensul că natura lor nu este mixtă cu elemente de ordin material, nici de materie ușoară sau subtilă. Acest lucru pentru a fi coerent cu faptul că ei aparțin cu titlu deplin rangului ființelor îngerești. Această afirmație constituie o noutate în reflecția demonologică a gânditorilor creștini: o noutate care nu este foarte ușor acceptată. Dar pentru Toma, natura spirituală a îngerilor, din care demonii fac parte, este inserată între creaturi, pentru că este o natură limitată și finită în actul de ființă și, deci, creată de Dumnezeu. această poziție va deveni patrimoniul comun al întregii teologii. 

7.1. Acțiunea demonilor în trupuri

Toma acceptă ideea că demonii sunt în luptă împotriva oamenilor din cauza invidiei și malițiozității lor, dar și cu permisiunea lui Dumnezeu, care știe să îndrepte răul spre a obține bunuri mai mari. De aceea, tentațiile intră în planul înțelept al lui Dumnezeu. El mai precizează că nu toate păcatele sunt cauzate direct de diavol, deoarece omul posedă liberul arbitru cu care poate stăpâni patimile lui sau poate să cedeze acestora, făcând abstracție de tentația demoniacă; dar indirect, din cauza primei tentații aduse protopărinților noștri, de la care derivă păcatul strămoșesc și o anumită înclinare spre rău, diavolul este cauza tuturor păcatelor noastre. Această cauză nu trebuie niciodată înțeleasă în sens total și suficient, ca și cum omul ar fi fost privat de libertatea și responsabilitatea lui, ci numai parțial, în virtutea unei anumite persuasiuni sau prezentări plăcute a obiectului dorit. Diavolul acționează numai din exterior, prin simțurile imaginației, dar nu poate să ajungă în interiorul sufletului, așa cum, în schimb, îl poate face harul divin și Duhul Sfânt. În privința acțiunii demonilor asupra trupurilor, Toma, ținând cont de ordinea ierarhică din univers, susține teza că substanțele spirituale cu propria forță nu pot în mod formal să schimbe trupurile, entități inferioare, dar se pot folosi de alte trupuri active, ca instrumente adecvate, pentru a influența trupurile. Aceste acțiuni provin de la agent ca principiu intrinsec și proporționat; acum, trupul asumat de către diavol sau de către înger nu este principiu intrinsec și proporționat, ci numai instrument, motiv pentru care acțiunile pe care le face sunt produse în mod manifestativ sau similar, dar nu în mod natural. De aceea, a vorbi, a mânca sau a genera ale demonilor sunt acțiuni nu sunt tocmai naturale, ci numai asemănătoare cu cele naturale. În sfârșit, se pune problema dacă diavolii pot face minuni; în această privință, Toma răspunde negativ, pentru că miracolul, în sens adevărat, nu-l poate face nici demonul, nici vreo altă creatură, ci numai Dumnezeu, pentru că acesta trece dincolo de ordinea realității create. Cu toate acestea, dacă se vorbește de miracol în sens larg, ca de ceva minunat care întrece facultățile umane, atunci demonii pot face aceste minuni, pentru că posedă o putere superioară simplelor capacități umane. Acestea sunt de două feluri: prima privește schimbarea trupurilor, care constituie un fapt real; cealaltă privește iluzia simțurilor cu ajutorul imaginației și rămâne în afara realității. Artele magice sunt produse de către demoni tocmai sub această dublă modalitate.       

7.2. Lucifer în literatură și în Divina Comedia

Figura diavolului rămâne prezentă în literatura populară, așa cum se poate vedea în opera Viețile Sfinților Părinți al lui Domenico Cavalca, care a trăit în secolul al XIII-lea. Acesta descrie în mod foarte plastic și viu acțiunile diavolilor împotriva anahoreților, între care primează personalitatea lui Sf. Anton abate. Povestirea se încheie cu înfrângerea Satanei, care exclamă neconsolat: „Iată că, așa cum spune Scriptura, puterea mea este slăbită, și am pierdut domnia asupra lumii; iată, chiar deșerturile sunt pline de călugări, care împreună se apără împotriva mea”. De fapt, Cavalca devine purtător de cuvânt al unei comune convingeri că diavolul nu are putere asupra lumii și asupra oamenilor, pentru că a fost încătușat de Cristos. Într-o povestire a fratelui Filippo di Agazzoni se constată în particular obiceiul de a face pact cu diavolul: se citește despre un om care, pentru a avea bani, se dăruiește diavolului, cu ciudata consecință de a fi târât în înălțime împreună cu diavolul, care duce cu sine sufletul acelui om, lăsând să cadă pe pământ trupul acestuia. Este vorba de dramatizări populare care nu provoacă atât frica, cât mai ales ilaritatea. Viziunea lui Tendale, care l-a influențat pe Dante și succesivele reprezentări artistice și literare ale lui Lucifer, descrie în mod minuțios chinurile suferite de către cei condamnați în abisul înfocat de pucioasa infernului; oferă două extraordinare picturi a demonilor ca bestii enorme, unul din care depășea în mărime toți munții pământului, avea ochii înfocați ca niște cărbuni aprinși, gura deschisă larg ca o prăpastie și fața aruncând flăcări de nestins. Tendale îl vede pe Lucifer, mai mare decât oricare altă bestie cu forma unui trup uman, cu coadă și mâini, care zăcea pe un grătar pus pe cărbuni aprinși și era legat cu lanțuri groase de fier și de bronz arzător. Evoluția mai notabilă a imaginii diavolului s-a avut cu nașterea poeziei populare din Evul Mediu timpuriu.

Cu poema lui Dante Alighieri (1265-1321), Satana asumă un rol și o semnificație de mare relevanță. În Infernul, primul cânt din Divina Comedie, Dante face să intervină diavoli, dar gândul lui se concentrează în mod foarte incisiv pe figura lui Lucifer, principele demonilor, care se mai numește și Satana, Beelzebul și Dite. El a căzut din cer, acolo unde era primul între îngeri și a căzut pe pământ până la a se cufunda în centrul lui; aici rămâne încarcerat și imobil. În rarele lui apariții, mai ales în ultimul cânt din Infern, Lucifer este reprezentat în mod grosolan și respingător, mai mult decât înfricoșător. El este lipsit de o adevărată activitate și de vitalitate, este o ființă goală, stupidă și de disprețuit, o ființă inutilă și vană, în contrast cu puterea și fecunditatea lui Dumnezeu. Aici Dante reia concepția filosofică tomistă a răului ca negare a ființei, reprezentându-l pe cel rău în contrapoziție negativă cu binele. Într-adevăr, Satana se găsește în întuneric, în punctul mort al pământului, acolo unde păcatele sunt cufundate în locul conatural lor. Cu cât se coboară mai mult în infern, fiecare cerc este plin de păcate tot mai grave și grele, până la ultimul, cercul trădătorilor. Satana este pus în centru, cu fesele băgate în gheață, acolo unde nu este urmă de viață, nici de mișcare. Întreaga greutate a lumii și a păcatelor se învârte în jurul lui ca și cum ar fi strivit de acesta. Astfel, Satana devine simbolul nulității, ca negare a vieții, a adevărului și a iubirii; el este închis și încolăcit în jurul greutății propriului trup grosolan, ca totală materializare a spiritului. Nulitatea Satanei umple realitatea infernală. Balta înghețată care îl face să stea imobil este atât de înghețat încât trosnește: semn al morții și al frigului absolut, expresie a duhului care s-a închis în fața lui Dumnezeu, în antinomie cu apa vie și care țâșnește din iubirea divină. Diavolul este întemnițat în caverna fără lumină de la Giudecca, acolo unde întunericul este simbolul obtuzității și al iraționalității voită și căutată prin propriul păcat, în contrast cu lumina care inundă cerul. Non ființa Satanei se manifestă și în dimensiunea ei gigantescă ca o masă enormă de materie inertă și grea, în opoziție cu lejeritatea spiritului și a inteligenței. El este un vierme, un monstru, un gigant neputincios și slab, chemat „împărat al dureroasei împărății”, în opoziție cu Dumnezeu „împăratul care totdeauna domnește”. Urâțenia și fața lui deșirată, o vreme înger strălucitor, este în totală contrapoziție cu frumusețea și armonia ființei divine. El are trei fețe cu trei culori (galben, negru și roșu), în contrapoziție cu cele trei persoane divine. Lucifer este văzut ca fiind antiteza sau antipodul lui Dumnezeu, cu toate că este o creatură a lui Dumnezeu. Însă, dacă Dumnezeu pentru Dante este principiul care creează lucrurile, iubirea care dăruiește viața, inteligența care guvernează cu înțelepciune universul, Satana, contrar, este expresia nulității, al inutilității, al minciunii; este negarea iubirii și a vieții, este lipsit de fecunditate și de inteligență. Pentru Dante, Lucifer este numai „ceva bestial”, repugnant și lipsit de sens; și aceasta constituie intuiția rațional calculată în mod eficace în Divina Comedie.                    

sfârșit

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (VI)

 

Diavolul, între rațiune și credință

6. AMBIENTUL FRANCISCAN

Secolul al XIII-lea e considerat ca fiind secolul fraților, pentru că Francisc și Dominic, deși cu mijloace diferite dar complementare, au început în Biserică o nouă formă de viață religioasă care a constituit faptul cel mai relevant și influent pentru dezvoltarea istoriei creștine. Ei sunt fondatorii a două ordine numite mendicante (cerșetoare): franciscanii și dominicanii, agenți viguroși ai reînnoirii spirituale și de unificare socială în popor. Ordinele mendicante au exercitat o dublă influență: prima la nivelul conștiinței creștine rechemând idealul urmării integrale a lui Cristos, cealaltă în sfera reflecției teologice în jurul mesajului evanghelic, pentru ca să fie citit și vestit în întreaga creștinătate. Cele două influențe se întâlnesc și în sectorul mai specific al demonologiei.

Izvoarele Franciscane evidențiază acțiunea lui Francisc împotriva Satanei, înfățișându-l ca un om puternic și luptător extraordinar, atât în apărarea propriei persoane cât și în cea a persoanei altora. A rămas celebră povestirea ambientată în palatul cardinalului Leon la Roma, unde Sfântul era oaspete și unde a fost atacat cu violență de către diavol, până la a fi aproape ucis… Mai ales în momentele de rugăciune în locurile retrase, Francisc a trebuit să „sufere deseori asalturile cutremurătoare ale demonilor care se prezentau în mod fizic în fața lui, în efortul de a-l întoarce de la rugăciune. Dar el, înarmat cu armele cerești, devenea și mai puternic în virtute și mai fervoros în rugăciune, cu cât mai violent era atacul dușmanilor” (nr. 1179). Demonii nu sunt altceva decât instrumente în mâinile lui Dumnezeu pentru purificarea sufletului; Francisc folosește o frază expresivă: „demonii sunt soldații Domnului nostru, și el însuși îi însărcinează să pedepsească păcatele noastre. Este semn de har special dacă nu lasă nimic nepedepsit în slujitorul său, până când este viu în această lume” (nn. 705, 1648, 1760). Bătăliile par să se înmulțească în funcție de creșterea în perfecțiune a sfântului, devenind mai acute și mai chinuitoare, așa cum notează Celano: „Crescând în merite, Francisc creștea și în dezacordul cu vechiul șarpe” )nr. 702). Cu toate acestea, Francisc era conștient că la sfârșit victoria este a celui care rămâne fidel lui Cristos, și nu a Satanei.

Din acest motiv, el a acceptat voința lui Dumnezeu cu mare umilință, învingând aroganța demonilor cu aceste cuvinte: „Faceți tot ceea ce puteți împotriva mea, o spirite rele și înșelătoare! Voi aveți putere numai în măsura în care mâna lui Dumnezeu v-o dă și, de aceea, eu stau aici cu mar bucurie, gata să suport tot ceea ce El a stabilit ca eu să sufăr” (nr. 1179). Într-adevăr, bucuria spirituală este o armă puternică împotriva Satanei și frații trebuie să se folosească de ea, pentru că, spune Francisc: „Diavolul exultă mai ales atunci când poate să răpească slujitorului lui Dumnezeu bucuria duhului… Demonii nu pot să producă daună slujitorului lui Cristos, atunci când acesta are o bucurie sfântă” (nr. 709). În afară de bucurie, Francisc folosește alte arme pentru a învinge dușmanul, ca de exemplu înțelepciunea inimii care „îl confundă pe Satana și toate cursele acestuia”, pocăința trupului, rugăciunea și postul, mai ales pentru unele specii de demoni. Izvoarele reproduc multe episoade în care Francisc a demascat diavolul care pusese stăpânire pe creaturile umane și care îi tulburau fizic.

6.2. Păcatul lui Lucifer după Duns Scotus

Teologia franciscanului Ioan Duns Scotus (cca. 1266- 1308), maestru la Oxford, deși reprezintă ultima evoluție a principiului franciscan al primatului iubirii, ea conține în sine unii germeni ai disoluției armoniei scolastice dintre rațiune și credință, dintre dimensiunea intelectivă și volitivă a gândirii. Scotus poate fi considerat ca fiind inițiatorul curentului filosofico-teologic al „voluntarismului”, care insistă pe infinita și absoluta voință a lui Dumnezeu, care nu poate fi înțeles în interiorul categoriilor inteligenței umane. Din această impostare rezultă  că primul păcat al lui Lucifer nu a fost cel al superbiei, după opinia cea mai comună, dar tocmai dorința de concupiscență, în sensul că a dorit în mod dezordonat și exagerat propria fericire, căutând iubirea de sine până la ura față de Dumnezeu. Deci, Lucifer nu a voit direct egalitatea cu Dumnezeu, ceea ce ar fi un păcat de orgoliu, dar a dorit să obțină încântare și complăcere de sine, care este un păcat de bucurie și de autosatisfacere. De aici voința de întâietate și de dominare asupra altora, care constituie prezumție. Deci, iubirea de sine este rădăcina superbiei și, în consecință „radix civitatis diaboli”. Așa cum se vede, Scotus reconduce totul la puterea voinței sau a iubirii, și păcatul de orgoliu care, după el, nu este un act al intelectului, ca și cum cel mândru ar gândi că este mai mult decât ceea ce cu adevărat este, dar este un păcat al voinței care dorește în mod dezordonat propriul bine, în măsură mai mare decât a ființei lui. De aici rezultă orbirea intelectului. Succesiv, Scotus ia în examen în mod detaliat ispitirea protopărinților, afirmând că diavolul, mișcat de invidie față de oameni, se apropie de femeie, știind-o mai slabă, și folosindu-se de ea ca instrument pentru a seduce bărbatul. Tentația diabolică se compune din trei elemente: unul privește hrana, adică a mânca din fructul copacului, al doilea asemănarea cu Dumnezeu, al treilea cunoașterea binelui și a răului. Este vorba de tentația gâtului, al mândriei deșarte și al avariției ca dorință d a poseda în mod dezordonat, în acest caz evident nu banii, ci înălțimile științei, care depășesc capacitățile umane. În consecință, diavolul, pe nedrept, îl ținea legat de sine pe om, dar acesta, pe bună dreptate subjugat, nu pentru că diavolul cucerise omul, ci pentru că omul a meritat din vina lui să sufere tirania diavolului. Din acest motiv Dumnezeu l-a eliberat pe om din ghearele Satanei cu dreptatea împlinită de sângele lui Cristos. Deci, Satana rămâne mare acuzat în fața lui Dumnezeu, a omului și a lui Cristos.  

va urma

Iubirea și frica

Apoftegma 32 despre avva Antonie cel Mare, din Patericul Egiptean, nu este altceva decât un cuvânt scripturistic, aplicat până acolo încât ajunge o realitate personală deplină. Iată ce zice bătrânul: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama".

Afirmaţia pustnicului este una profund biblică, pe linia Sfântului Apostol Ioan, care scrie: "În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica merge alături cu pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire" (I In 4, 18). Această reluare de către Antonie a unui cuvânt biblic, spus într-o manieră personală, este un argument în plus că Patericul nu-i altceva decât Scriptura aplicată practic.

Diferenţa dintre versetul biblic citat şi cuvântul avvei Antonie este că cel dintâi e general, în vreme ce al doilea este particularizat. Vocaţia textelor generale este aceea de a putea fi particularizate. Ceea ce ni se prezintă la început ca o învăţătură pentru toată lumea, o afirmaţie care îşi aşteaptă împlinirea în vieţile oamenilor, ceea ce apare ca un deziderat sau o făgăduinţă, la Sfântul Antonie este o realitate prezentă, plină. Ceea ce trăise Apostolul Ioan, anume dragostea de Dumnezeu, nelimitată şi neumbrită de teamă, aceea trăia şi bătrânul Antonie.

L-am putea acuza, poate, pe avva Antonie de indiscreţie. Parcă prea îşi expune trăirile şi experienţele. El este însă mult înaintea celor din generaţia sa, iar mărturia lui este o afirmaţie indirectă că se poate. Ne putem mântui. Şi nu doar atât. Putem intra cu Dumnezeu într-o relaţie de filiaţie reală, în care teama nu-şi mai are locul, pentru că iubirea inundă şi copleşeşte sufletul întreg, cu toate angoasele sale.

Nu putem avea o imagine completă asupra a ce înseamnă o viaţă trăită în Dumnezeu, dacă nu continuăm, în paralel cu afirmaţia avvei Antonie, şi lectura ultimei părţi a capitolului 4 din Epistola I a Sfântului Ioan (versetele 19-21): "Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu l-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său".

Altfel spus, cercul iubirii de Dumnezeu, pentru a se închide, e nevoie să includă în sine şi semenii, iar astfel să se lărgească necontenit. Într-un asemenea cerc nu mai este loc pentru teamă, după cum mărturiseşte Scriptura şi cunoaştem din experienţa părinţilor.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Timpul liturgic: Expresia veşniciei lui Dumnezeu sau timpul împărăţiei

Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura morţii şi degradării vieţii, ci spaţiul sfinţirii şi al întâlnirii cu Dumnezeu. Portretizat în vechime ca un monstru care îşi devora propriii fii, timpul a fost restabilit de Mântuitorul şi a devenit iconomie a mântuirii sau plan al mântuirii, plin de speranţă şi de nădejde. Făgăduinţa Mântuitorului "Iată, eu sunt cu voi pân la sfârşitul veacurilor" (Mt. 28, 20) este concretizată în Biserică prin existenţa timpului liturgic sau bisericesc.

 

Prin sărbătorile, pomenirile, prăznuirile care se succed zilnic şi anual în Biserică, credincioşii reactualizează în viaţa lor evenimentele din istoria mântuirii, care au în centru pe Mântuitorul Iisus Hristos şi pe sfinţii Săi. Aceste evenimente unifică trecutul şi viitorul cu prezentul într-un timp sacru sau sfinţit. Timpul bisericesc se opune timpului convenţional, desacralizat, pentru că este expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, sfinţenie şi viaţa veşnică.

Ziua liturgică nu începe cu miezul nopţii sau cu dimineaţa, ca în măsurarea civilă a timpului, ci cu seara. Ziua liturgică este intervalul de timp între două seri consecutive, de aceea sărbătorirea oricărei zile liturgice începe cu slujba Vecerniei din ajunul zilei respective. Ziua liturgică este moştenită de la evrei, care socoteau timpul potrivit învăţăturilor descoperite lui Moise despre crearea lumii. Zilele creaţiei sunt numărate începând cu seara şi se continuau cu dimineaţa: "Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi... Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a doua..." (Facere 1, 5, 8). Păstrarea acestei împărţiri a zilei a fost năzuinţa poporului evreu de a se întoarce la timpul în care omul petrecea împreună cu Dumnezeu, la vremurile imemoriabile ale începutului.

Ziua împărţită în Ceasuri

Tot din cultul iudaic, Biserica creştină a moştenit şi împărţirea zilelor în Ceasuri, pe care evreii le adoptaseră de la asirobabilonieni. Ziua, intervalul de timp de dimineaţă până seara, socotit 12 ore, era împărţită în patru sferturi de câte trei ore fiecare, numite Ceasuri. Şi nopţile erau împărţite în acest fel, în calupuri de patru sferturi sau uneori de trei treimi, dar subdiviziunile erau numite străji sau vegheri. Revenind la ceasurile zilei, în cultul iudaic era rânduiala ca la ceasul I (intervalul de timp între orele 6:00-9:00), ceasul III (intervalul de timp între 9:00-12:00), ceasul VI (între 12:00-15:00) şi ceasul IX (între orele 15:00-18:00), să se facă rugăciuni speciale la Templu. Biserica a moştenit această tradiţie şi, cu timpul, în cultul bisericesc a apărut slujba Ceasurilor, care aminteşte de originea vechi-testamentară prin psalmii care se citesc în cadrul lor. În cadrul fiecărei săptămâni, zilele sunt închinate în serviciul liturgic pomenirii unor evenimente şi persoane sfinte din istoria Bisericii.

 

Prima zi a săptămânii este duminica

Duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, Ziua Domnului sau ziua cea mare, şi este considerată cea mai sfântă zi a săptămânii. Pentru creştini, prima zi a săptămânii nu este lunea, ci duminica, pentru că a fost prima zi a creaţiei şi duminica este ziua celei de-a doua creaţii a lumii, a Învierii Mântuitorului, care a redeschis omului Împărăţia cerului şi accesul la izvorul vieţii. Duminica este prima zi a săptămânii pentru că timpul este închinat lui Dumnezeu şi începem săptămâna cu cinstirea şi slăvirea lui Dumnezeu, creatorul şi stăpânul timpului. Lunea este închinată cinstirii sfinţilor îngeri, care au fost creaţi înaintea omului şi au slujit lui Dumnezeu cu devotament. Marţea este închinată sfinţilor prooroci din Vechiul Testament în frunte cu Sfântul Ioan Botezătorul. Miercurea este închinată Sfintei Cruci şi Patimilor Mântuitorului pentru că în această zi au făcut sfat fariseii şi cărturarii să-L prindă pe Domnul. Joia este închinată Sfinţilor Apostoli în amintirea Cinei celei de Taină, când Mântuitorul a instituit taina Sfintei Euharistii. Joia este pomenit şi Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ca imagine a ierarhilor care au slujit desăvârşit pe Mântuitorul. Vinerea se face pomenirea patimilor, răstignirii şi morţii Mântuitorului. Sâmbăta este închinată pomenirii tuturor morţilor, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori care şi-au dat viaţa pentru Hristos.

 

Anul nou bisericesc se sărbătoreşte la 1 septembrie

Spre deosebire de anul civil calendaristic, care începe la 1 ianuarie, la 1 septembrie este prăznuit Începutul anului bisericesc sau Indictul, cum mai este cunoscut în popor. Indictul sau indictionul înseamnă poruncă şi arătare. În această zi a intrat Domnul Iisus Hristos în sinagoga iudeilor şi, luând cartea lui Isaia Proorocul, a citit cuvintele: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului" (Luca 4, 18-19). După ce încheie aceste cuvinte profetice, Mântuitorul adaugă: "Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta în urechile voastre" (Luca 4, 21), lucru care a creat nedumerire ascultătorilor săi. Biserica a moştenit tradiţia anului nou la 1 septembrie de la cultul iudaic, care prăznuia în această dată mai multe sărbători din Vechiul Testament. Tradiţia învaţă că în această zi arca lui Noe s-a oprit în muntele Ararat după încetarea potopului. În această zi, Moise s-a coborât din Muntele Sinai cu Tablele Legii şi în această zi s-a construit cortul mărturiei în care a fost pus Chivotul Legii. În această zi a fost sfinţit templul lui Solomon şi tot în această zi arhiereul intra o dată pe an în sfânta sfintelor pentru a tămâia altarul. La începutul lunii septembrie, poporul evreu prăznuia sărbătoarea corturilor în amintirea celor 40 de ani pe care i-au petrecut în pustie înainte de intrarea în pământul făgăduinţei. Începutul anului nou bisericesc la 1 septembrie s-a stabilit pentru toată Biserica creştină la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.

Ora bizantină sau athonită

Ora bizantină are o funcţie eminamente liturgică, şi ea orânduieşte programul de viaţă al unei mănăstiri sau schit din Muntele Athos. Pentru athoniţi ora 24 este momentul în care soarele apune, indiferent de anotimp. Începând de la acest moment se numără orele nopţii. Vara, când este ziua mai lungă, ora 24 bizantină corespunde, cu aproximaţie, orei 20 civile, în timp ce iarna corespunde orei 17 civile. La apusul soarelui porţile mănăstirilor mari sunt închise şi sunt redeschise la răsăritul soarelui. Spre exemplu, athoniţii încep slujba Utreniei la ora athonită 5 (ora 2 noaptea). La ora 4 (ora 1 noaptea) bat clopotele pentru deşteptare, o oră călugării îşi fac o pravilă la chilie, urmând slujba de dimineaţă şi Sfânta Liturghie, după care călugării se retrag la chilii pentru două ore de odihnă şi apoi revin la ascultările zilnice.

 

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (V)

Diavolul, între rațiune și credință

5. DOCTRINA BISERICII

Odată cu începutul secolului al XIII-lea, Biserica s-a văzut nevoită să intervină pentru a clarifica unele adevăruri de credință, mai ales în urma răspândirii de idei cu substrat dualist din partea catarilor și a albigenzilor care reluau concepții maniheiste și priscilianiste. În aceste circumstanțe, Papa Inocențiu al III-lea a convocat un conciliu ecumenic, care s-a ținut la Lateran în trei sesiuni solemne, în zilele de 11, 20 și 30 noiembrie 1215; s-au discutat și s-au promulgat unele decrete privitoare Țara Sfântă, reforma Bisericii și luarea de poziție împotriva diferitelor erezii apărute între timp.  

5.1. Erezia catarilor și a albigenzilor

Concepția religioasă a catarilor și a albigenzilor a început să se răspândească după jumătatea secolului al XII-lea; aceasta relua erezia bogomililor din Bulgaria care, la rândul ei deriva din învățătura dualistă și gnostică a maniheilor. Mișcarea era caracterizată de o organizare ecleziastică riguroasă și de un dinamism misionar care a stat la originea marii ei răspândiri. Deși plecau de la instanțe morale și ascetice, mișcarea se caracteriza din punct de vedere doctrinal după un dualism rigid, care îl contrapune pe Dumnezeu Satanei ca fiind două principii echivalente: Dumnezeu, creatorul, care a dat origine numai ființelor spirituale bune; Satana, principiul necreat al răului și creator al materiei în toate formele ei, chiar dacă este inferior lui Dumnezeu sub aspectul puterii. O prezentare foarte precisă a acestei doctrine a fost făcută de un catar convertit la Biserica Catolică, anume Ioan din Lugio, originar din Bergamo, născut în jurul anului 1180-1200, unde adună ideile sectei într-o carte intitulată Cartea celor două principii, sintetizând gândirea lui în acești termeni: „Să citească înțelepții și fără îndoială să creadă că există dumnezeul rău, creator și domn, care este capul și cauza tuturor mai sus amintitelor rele; altfel ar fi nevoie să se afirme în mod necesar să același Dumnezeu adevărat, care este lumină și este bun și sfânt și izvor viu și cap al oricărei dulcețe și suavități și dreptăți, și de la același domn provin în totalitate toate lucrurile adverse și contrare. Dar a crede acest lucru este lucrul cel mai inutil pentru cei înțelepți” (Compendium 56). Există un principiu suprem rău de la care au origine răul și întunericul. Acest dumnezeu rău a creat și bărbatul și femeia și toate corpurile vizibile din această lume, din care s-au născut alte corpuri pe pământ. Este negat liberul arbitru, atât a oamenilor cât și a îngerilor, care nu au puterea de a deveni buni sau răi, dar cei buni sunt și rămân buni, în vreme ce cei răi sunt și rămân răi. De aici necesitatea celor două principii eterne ale binelui și ale răului. În fața răspândirii sectei și a organizațiilor ei, care deja se opunea public Bisericii Catolice, operând o vastă acțiune de seducție și de confuzie în mijlocul poporului creștin, a existat o puternică reacție, cu ajutorul scrierilor și a discursurilor din partea oamenilor de vază și a unor călugări anonimi. Au avut loc însă și reacții violente din partea cruciaților și a inchizitorilor, care au ajuns la masacrarea a populații întregi, fără nici un criteriu de discernământ, convinși că în spatele ereticilor acționau diavolii pentru a devasta Biserica lui Dumnezeu. în acest fel, puțin câte puțin, coerciția autorității temporale și bisericești a înlocuit persuasiunea și convingerea, aplicând sancțiuni de diferite genuri de gravitate, ca de exemplu închisoarea, torturile, confiscarea bunurilor și, în sfârșit, arderea pe rug. Această procedură a provocat revolte armate, împotriva cărora Biserica a reacționat cu ajutorul cruciadelor. De fapt, ereticii apăreau periculoși și din punctul de vedere al unității sociale a imperiului și a națiunilor, acolo unde se instalaseră mai mult și se bucurau de o vastă influență asupra poporului. Pentru a combate acest pericol, papii din secolul al XIII-lea au organizat și au întărit inchiziția, a cărei expresie mai vizibilă s-a avut cu pontificatul lui Grigore al IX-lea. Este un capitol nu foarte fericit al istoriei eclesiastice, chiar dacă el trebuie încadrat în contextul cultural și religios al timpului; consecințele dezastruoase au devenit eclatante în perioadele succesive, cu o maximă divulgare în secolul al XVI-lea.  

5.2. Conciliul Lateran IV (1215)

Conciliul vrea să elimine erorile și să clarifice adevărul revelat, patrimoniu al credinței creștine, așa cum se arată în prima constituție: De fide catholica, care expune profesiunea de credință în unicul adevărat Dumnezeu și în cele Trei Persoane divine; cu privire la catari și la albigenzi aceasta declară că există un singur și unic principiu creator al tuturor lucrurilor existente, fără nici o excepție, cele vizibile și cele invizibile, cele spirituale și cele corporale; aceasta împotriva oricărei interpretări dualiste care să admită recunoașterea unui dublu principiu al binelui și al răului. Se mai declară apoi că îngerii fac parte din ființele create de Dumnezeu și că și ei sunt supuși acțiunii divine care i-a adus din non ființă la existență. Ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu în toate sensurile și cu toate drepturile. Într-adevăr, actul creator îi privește atât pe îngeri cât și cosmosul vizibil, așa cum lasă să înțelegem expresia „simul ab initio temporis”, în sensul că ambele creaturi sunt rodul acțiunii lui Dumnezeu încă de la origini, pentru a exclude speculația catarilor, după care Dumnezeu a creat mai înainte îngerii, iar aceștia, la rândul lor, au creat lumea vizibilă. Se vorbește de om în unitatea lui concretă de suflet și trup, și se afirmă că ființa umană integrală a fost creată de Dumnezeu. Aceasta împotriva doctrinei albigenzilor care considera omul  ca un înger decăzut și încarcerat în materia produsă de Satana, sau împotriva concepției maniheilor care îl considera corpul uman ca fiind un element negativ și malefic. Contrar, se evidențiază sensul pozitiv al realității materiale. O altă importantă afirmație privește originala natură bună a tuturor creaturilor, și a diavolului și a demonilor, care au fost create din punct de vedere natural buni. Principiul salvgardează bunătatea absolută a Creatorului și împreună fac lumină asupra chestiunii originii răului, pentru că se spune că demonii au pierdut primitiva lor bunătate din cauza „propriei inițiative”, adică datorită unei libere lor alegeri: „au devenit răi de la sine înșiși”. deci, răul nu-și are cauza în Dumnezeu, nici în realitatea materială, ci numai în posibilitatea de alegere din partea celor care au fost creați liberi. Se afirmă explicit vina îngerească, chiar dacă nu se precizează de gen a fost aceasta. Din această observație se induce că demonii sunt ființe personale, pentru că sunt capabile de a alege cu libertate și, de aceea, dotate cu facultăți proprii spiritelor, care sunt inteligența și voința, care permit să se pună un act deliberat. Se susține astfel valoarea fundamentală a liberului arbitru ca patrimoniu indispensabil al ființelor spirituale și constitutiv esențial al subiectivității lor conștiente. Și omul este responsabil de propriul păcat. Cu toate acestea, conciliul a precizat că umana cădere a fost „instigată de către diavol”. Cu aceasta nu vrea să se disculpe omul, pentru că este vorba numai de o instigare sau o sugestie, nu de substituire a libertății lui, dar înțelege să indice influența negativă care se poate stabili între spiritul îngeresc rău și om. Acest lucru înseamnă încă odată că răul nu provine de la trup, ci de la libera dispoziție a sufletului, atât cel îngeresc cât și cel uman, între care se instaurează o anumită relație. Pe de altă parte, conciliul afirmase că omul, spirit și trup, a fost creat bun de către Dumnezeu, motiv pentru care el nu poartă răul în sine însuși. Răul a intrat în viața umană numai după păcat. Se vorbește de învierea trupurilor reale și concrete, împotriva viziunii spiritualiste a imortalității numai a sufletului, proprie catarilor, și se afirmă existența pedepsei veșnice pentru oamenii condamnați, care vor avea aceeași soartă a diavolului. Textul indică credința eclezială în condamnarea ce-i revine diavolului, însoțită de cea umană. Oricât de scurtă și succintă, declarația are o autoritară greutate teologică, pentru că a fost emanată de un conciliu ecumenic recunoscut și a fost inclusă în profesiunea de credință; aceasta se adaugă precedentelor intervenții ale magisteriului. De aceea, nu este vorba numai de o noutate doctrinală, ocazionată de erezia catarilor, ci de un adevăr deja conținut în credința eclezială, acum explicitată și punctualizată. Ea constituie un punct ferm, făcând parte de acum din comunul patrimoniul al adevărurilor comunității credincioșilor. Conciliul nu a făcut altceva decât să facă mai cunoscut și aprobat în mod oficial un adevăr recunoscut de toți.

va urma

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (IV)

Diavolul, între rațiune și credință

4. SPIRITUALITATEA MONASTICĂ

4.1. Diavolul agățat între cer și pământ

Bernard din Clairveax, decedat în anul 1153, este reprezentantul cel mai de seamă al spiritualității secolului al XII-lea. El nu se oprește asupra chestiunilor de tip speculativ, dar evidențiază foarte clar atacurile malefice ale Satanei în viața ascetică a călugărului, și sugerează armele pentru a învinge dușmanul. Tratează pe scurt despre căderea Satanei: reafirmă că greșeala lui a fost un păcat de nemăsurată prezumție și de ambiție, voind să se facă asemenea Celui PreaÎnalt și să urce până la ceruri, dar a fost izgonit în abisul care se găsește între cer și nori, deasupra pământului. Ca pedeapsă pentru păcatul său, diavolul a primit în soartă să cadă din cer și să se oprească la jumătatea distanței dintre cer și pământ, astfel ca să nu mai poată fi la înălțimea îngerilor buni, nici să împărtășească josnicia oamenilor care, cu umilința lor fac pocăință pentru păcate. Dezorientați între unul și celălalt ca niște înnebuniți și nervoși fără a se putea liniști vreodată într-un sens sau altul, pentru veșnicie fugind de la ei înșiși și neputincioși să se regăsească în sine ca subiecte stabile, demonii apar ca fiind expresia maximă a dispersiunii ființei care produce imposibilitatea de a se reculege și de a se autodefini. Din acest loc nefericit, ei mor de invidie văzând nenumăratele cete de spirite cerești „strălucitoare de o divină splendoare, care fac să răsune laudele divine, sublime în glorie și preaplini de har” (Sermoni 54,3 sul Cant. dei cantici). În același timp, sunt mișcați de invidie privind pământul, unde se află oameni încercați în virtute și în credință, salvați de dragostea îndurătoare a Domnului. Mare este puterea celui rău, dat fiind faptul că o bună parte a umanității zace sub stăpânirea lui, iar duhurile rele aleargă pe pământ în căutarea unora pe care să-i distrugă. Bernard identifică în special două direcții în care se mișcă acțiunea rea a demonilor: pe de o parte ei încearcă să se urce din nou în cer, înfuriindu-se împotriva lui Dumnezeu în virtutea orgoliului lor nemăsurat; pe de altă parte, respinși din cer, se aruncă constant pe pământ pentru a înșela oamenii. Această mișcare continuă și fără oprire conduce spiritele răului să se miște zi și noapte între cer și pământ.  

4.2. Diavolul în istoria umană

Școala Sf. Victor din Paris reprezintă una din expresiile cele mai semnificative ale reflecției teologice și spirituale din secolul al XII-lea. Deși urmează metoda scolastică de studiu al științei sacre, ea se opune schematismului lui Petru Lombardul și raționalismului lui Abelard, vrând să restituie teologie dimensiunea vitală și sapiențială proprie Părinților Bisericii. Unul din reprezentanții ei mai de seamă este Hugo din Sf. Victor (m. 1141), mai ales în ceea ce privește demonologia. Acesta consideră misterul răului și al diavolului în interiorul istoriei salvifice, pentru a descoperi apoi valorile teologice, antropologice și ascetice. Cu agerime psihologică și spirituală i-a în considerație acțiunea diabolică la începutul istoriei umane, atunci când diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștri. Omul fusese pus de divina providență într-un loc plin de delicii, aproape în gradul cel mai înalt, prevăzut cu rațiune pentru a păstra bunurile pe care le primise de la aceeași Providență dumnezeiască. Mai fusese instruit să caute și să obțină acele bunuri cu ajutorul ascultării. Diavolul a văzut toate acestea și l-a cuprins invidia văzând că omul, prin ascultare se urca acolo de unde el căzuse din cauza orgoliului. De aici provine cauza ispitirii. Hugo descrie foarte clar felul de ispitire, ce cuprinde două elemente: a mânca din rodul copacului și a cunoaște știința binelui și a răului; cu alte cuvinte, concupiscența gâtului cu hrana și mândria deșartă și avariția cu promisiunea cunoașterii divine și a posedării acesteia. Într-adevăr, ispitele sunt de două feluri: una exterioară, atunci când sugestia provine din externul vizibil sau invizibil; una interioară, atunci când se naște în suflet de reaua solicitare de a păcătui. Această din urmă ispită este mai greu de învins, pentru că este vorba de a combate împotriva noastră înșine. Din acest motiv, diavolul nu obține îndurare, pentru că a păcătuit fără nici o ispită, nici exterioară, nici interioară. În vreme ce omul, căzut di cauza ispitei exterioare, este supus iertării din partea harului lui Dumnezeu.

 

va urma   

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (III)

Diavolul, între rațiune și credință

 

3. APROFUNDAREA RAȚIONALĂ

În secolele XI-XII se naște teologia numită scolastică, chiar dacă maxima ei înflorire va avea loc în secolul al XIII-lea. Caracteristica și noutatea se află în exigența de a aprofunda din punct de vedere rațional datul credinței (fides quaerens intellectum). Și în cadrul demonologiei se asistă la o trecere, de acum tot mai definită, de o explicare simplu repetitivă și expozitivă spre o impostare speculativă și organic structurată, mai ales odată cu dispariția unor minți foarte speculative ca cea a lui Anselm. Cu acest autor demonologia a avut o dezvoltare decisivă care semnează începutul marii reflecții medievale. În economia salvifică, rolul lui Satana, deși este ținut totdeauna prezent, a fost foarte mult redus grație concepției anselmiene a „satisfacerii” operate de Cristos pentru mântuirea oamenilor; din punct de vedere antropologic, prezența Satanei a avut o relevanță minoră, pentru că păcatul a fost atribuit responsabilității umane mai degrabă decât condiționărilor sau insinuărilor diabolice. De aceea, Satanei i-a fost acordat un rol proeminent. Această considerație este importantă pentru o judecată dreaptă asupra demonologiei acestei perioade, pentru ca să nu fie victimă a echivocurilor și a comunelor înțelegeri greșite, după care Evul Mediu ar înregistra maximul de producție demonologică și a următoarei exagerări ideologice. 

3.1. Chestiunea răului la Anselm din Aosta

Anselm, din 1093 în 1109 arhiepiscop de Canterbury, a scris un tratat filosofic sub formă de dialog: De casu diaboli, Căderea diavolului. Raționamentul lui pleacă de la întrebarea în jurul realității răului și al originii lui; își fixează atenția asupra căderii diavolului, mai degrabă decât a celei a lui Adam, pentru că ea o precedă, atât din punct de vedere temporal cât și din punct de vedere rațional. Păcatul lui Adam începe cu ispita din partea șarpelui, acest lucru indicând că răul deja există în lume și nu are origine de la început de la om. Deci, punând chestiunea în cel fel Lucifer a păcătuit, vrea să spună a căuta motivul pentru care răul a intrat la început în lume și să se cunoască astfel natura proprie a răului. Într-adevăr, ființei absolut divine nu i se poate atribui cauza răului, pentru că El este binele suprem. Anselm reia conceptul augustinian că răul este nimic, adică non ființă sau lipsă a binelui. Noi considerăm răul în sens relativ, ca fiind ceva real, pentru că ne dăm seama că este lipsa unei realități mai bune. Carența de dreptate comportă neliniște, agitație, pe care le reținem lucruri rele ca și cum ar fi entități pozitive; la fel, absența vederii o numim orbire, ca și cum ar fi un lucru real. Din acest motiv răul implică vreo anume semnificație, dar el nu este o ființă reală; este numai o modalitate expresivă a limbajului uman. Iarăși, răul, deși este un nimic în sine, produce consecințe și efecte reale, care se observă în experiența concretă și care ne produc teroare. Pentru Anselm răul este rezultatul unei alegeri făcute de diavol, fără a trebui să atribuim responsabilitatea lui Dumnezeu. De aici studiul său asupra păcatului Satanei. Păcatul lui constă în a vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, dar și având pretenția de a fi superior lui Dumnezeu, pentru a putea dispune de propria voință în mod absolut, împotriva voinței înseși a lui Dumnezeu. cu alte cuvinte, Lucifer și-a pus propria voință deasupra oricărui lucru, chiar și deasupra lui Dumnezeu, nevrând să fie supus nimănui în afară de sine. De aceea, el a ieșit în afara dreptății și a păcătuit. De aici rezultă că el, în mod spontan, a renunțat să vrea ceea ce trebuia și, pe bună dreptate, a pierdut ceea ce avea. De fapt, Dumnezeu a creat o adevărată facultate liberă în oameni și în îngeri, care sunt în mod real responsabili și conștienți pentru ceea ce fac. Aceasta constituie demnitatea lor, dar și posibilitatea de a nu corespunde binelui și, deci, să producă păcatul și răul în univers. Demonologia lui Anselm își are rădăcinile în aspectele fundamentale, filosofice și teologice, care pot face lumină asupra chestiunii răului în univers. Intenția lui, și aici intră originalitatea și ascuțimea gândirii lui, este cea de a reconduce demonologia pre chestiunile esențiale pe care le conține și le manifestă; el oferă astfel o contribuție notabilă, pentru ca să nu alunece în concepții banale și superficiale, ci să fie motiv de serioasă reflecție asupra problemelor mai arzătoare și reale ale existenței umane, ca cel al răului și al libertății.      

3.2. Poziția lui Petru Abelard

Om ager și raționalist e raționalist, Abelard (1079-1142) vorbește puțin despre diavol. Îi subliniază numai unele aspecte care se îndepărtează de felul de gândire comun și care oferă puncte de reflecție interesantă asupra determinării răului și a chestiunilor de aceasta legate. Abelard constată că viciile sau păcatele noastre, de considerat lucruri rele, trebuie să fie așezate în suflet și nu în creaturile bune, deoarece corupția nu poate proveni decât numai din bine. În acest sens, suprema bunătate a lui Dumnezeu, care nu permite să se facă ceva fără o cauză, a preordinat pentru bine și lucrurile rele, astfel că se poate folosi de ele cu scopul de a obține binele maxim. De aceea, răul poate deveni bine, dar el nu poate fi niciodată un bine. Diavolul, cu maxima răutate folosește în mod rău lucrurile bune, cu scopul de a obține lucruri rele cu ajutorul celor bune. Contrar, Dumnezeu se folosește în mod bun de acele lucruri pe care diavolul le provoacă în sens rău. Păcatul diavolului, ca și cel al omului, reintră în această viziune optimistă și a fost produs de liberul arbitriu, cu care este dotat fiecare creatură rațională. Diavolul acționează în limitele permisiunii divine, dar se mișcă stimulat de propria răutate. Se poate spune că puterea lui de a acționa este bună și dreaptă, în vreme ce voința lui este totdeauna nedreaptă, pentru că aceasta derivă de la sine însuși, dar cealaltă i-a fost dată de Dumnezeu. Pentru Abelard acest lucru înseamnă că păcatul stă în folosirea rea a facultăților în sine bune, așa cum repetă insistent: „Lucifer, care răsărea de dimineață, a fost cu atât mai mult dispus să devină mândru, cu cât mai sus decât celelalte spirite era luminozitatea lui datorită înțelepciunii și științei. Însă nu se poate spune că înțelepciunea și știința sunt rele prin natura lor, care i-au fost dăruite de Dumnezeu, deși el, s-a mândrit folosindu-se rău de ele” (Theol. christ. 3,5). După Abelard, esența păcatului nu stă atât în acțiunea rea care se face, ci în intenția de a face răul, adică în mișcarea determinată de voința spre violarea dreptății divine, independent de acțiunea care va rezulta. De aceea, nu este important să se considere ceea ce diavolul a făcut, cât mai ales mișcarea voinței lui spre rău. În acest sens, Abelard, în reflecția asupra acțiunii răscumpărătoare a lui Cristos, nu acceptă doctrina care vede în cruce prețul plătit de Dumnezeu pentru a răscumpăra omul din „drepturile” diavolului, pentru că nu este Dumnezeu cel care are nevoie să fie reconciliat cu oamenii, ci contrariul. Iubirea lui Dumnezeu, manifestată în mod eminent în moartea pe cruce a Fiului întrupat, constituie izvorul regenerator al omului, care în acea iubire își găsește propria mântuire și forța pentru a refuza răul și să-i iubească pe frați și pe Dumnezeu. Această teorie a lui Abelard găsește confirmare în personala experiență de iubire și de durere care a caracterizat viața lui. Oricum, ea semnează o evoluție determinantă pentru interpretarea dogmei păcatului și al răscumpărării în teologia creștină.    

va urma

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (II)

 

Diavolul, între rațiune și credință

2. DEMONOLOGIA BIZANTINĂ

Orientul, mai ales la Constantinopol, cunoaște în epoca altomedievală o înfloritură abundentă a demonologiei populare, care se inspiră cu siguranță din teologie și mai ales din viețile călugărilor și ale sfinților, dar se colorează și de magie și de practici religioase păgânizante. Demonii erau descriși sub diferite aspecte, puteau lua forme umane sau de animale sau de monștrii; în general aveau pielea de culoare neagră, aveau coadă și coarne… Scopul lor era cel de a corupe omul și să-l ducă departe de Dumnezeu. Pentru a lupta împotriva acțiunii Satanei sunt sugerate insturmentele clasice, ca de exemplu rugăciunea și recurgerea la ajutorul unei persoane sfinte cu puteri de a face exorcisme. Aceste diferite aspecte au intrat să facă parte mai târziu în operele lui Michail Psello (1018-1078), consilier pe lângă curtea de la Constantinopol și reformator al studiilor umaniste și filosofice al acelei cetăți. gândirea lui are tendințe neoplatonice și a fost cunoscută și în Occident, mai ales în Renaștere, prin influența pe care a avut-o asupra lui Marsilio Ficino. El a scris opusculul De Daemonum energia seu operatione, unde descrie un dialog într două personaje, Timoteu și Thrax, pentru a clarifica unele chestiuni demonologice, apărute cu ocazia unor erezii.

2.1. Riturile demoniace

Michael Psello combate unele erezii demoniace, ceare nu reprezintă numai erori la nivel teoretic sau doctrinal, dar exprimă și atitudini practice, rituri idolatrice și blasfeme. Sunt descrise câteva rituri făcute de eretici în reuniunile lor sacrilege, spunând că acolo au viziuni divine, dar care, în realitate, sunt manifestări execrabile și abjecte, împotriva oricărei dogme legitime și împotriva oricărei legi naturale. Făcând aceste lucruri, acestea satisfac foarte mult demonii, pentru că merg împotriva legii divine și contrafac simbolurile creștine, imprimate în suflet, astfel ca să le deconsacre și să le deformeze, făcând loc demonilor și simbolurilor lor nerușinate.  

2.2. Numărul demonilor

Michael Psello susține că demonii sunt ființe corporale și acționează asupra trupurilor. Trupurile demonilor se deosebesc foarte mult de cele ale îngerilor. Acestea sunt pline de lumină și splendoare, în vreme ce acelea sunt întunecoase și obscure. Numărul demonilor este foarte mare, astfel că toată atmosfera este plină de ei, nu numai aerul care ne înconjoară, dar și cea care ne învăluie; plin este pământul de ei, marea și locurile subterane impenetrabile. Cu toții au o comună ură față de Dumnezeu și sunt adversarii oamenilor.  

2.3. Acțiunile demonilor

Ispitele sunt actele cele mai frecvente ale demonilor, care sugerează fanteziei cuvinte și șoapte periculoase; asumă figuri și culori și forme diferite pentru a provoca în psihic și în spiritul uman gânduri, sfaturi, amintiri, excitând afectele atât în timpul somnului cât și în timpul zilei. Uneori solicită și mișcă cu plăcere trupul, inflamându-l cu iubiri interzise. Alte ispite nu plac, pentru că demonii sunt lipsite de înțelepciune. Cu toate acestea ei sunt totdeauna motiv de molestie și de tulburare, provocând daune considerabile atât sufletului cât și trupului. Michael prezintă două cazuri de îndrăciți de el însuși experimentate, pentru a pune apoi unele întrebări. Prima întrebare privește sexul demonilor, dacă acesta este feminin sau masculin; răspunde că, pentru demoni, din natura lor, nu au nici gen masculin, nici feminin, pentru că diversitatea de sexe constituie numai o caracteristică a trupurilor compuse, în vreme ce demonii posedă trupuri simple. În virtutea acestor trupuri, ei pot să se miște foarte ușor și să asume diferite figuri. A doua chestiune privește limbajul demonilor: se întreabă dacă ei vorbesc limbi diferite, în funcție de persoana cu care tratează, fie că ele sunt de origine grecească sau de origine ebraică sau siriană. A treia întrebare constă în a aprofunda pasibilitatea demonilor, adică dacă ei pot să fie amenințați sau dacă le este frică, astfel ca să lase libere creaturile chinuite de ei. Răspunsul este clar: ei pot fi învinși numai de cel ce posedă sfințenie și se folosește de numele puternic al Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci sunt constrânși să lase liber omul și sunt trimiși în abisurile pământului, lucru de care se tem foarte mult.

Va urma

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (I)

Diavolul, între rațiune și credință

Reflecția medievală asupra originii răului

1. DEMONOLOGIA POPULARĂ ȘI CULTURALĂ

Scriitorii din Evul Mediu, pe urmele tradiției precedente, sunt în general de acord în a susține că, după păcatul strămoșesc, umanitatea a rămas întemnițată în puterea Satanei. De această concepție depinde teoria „drepturilor Satanei” deja prezentă și discutată de Sf. Părinți, dar care în această perioadă asumă o importanță mai vastă. Totuși, drepturile diavolului nu constituie o putere absolută, pentru că ele sunt supuse autorității lui Dumnezeu și au fost distruse odată cu opera lui Cristos. Mai răspândită apare demonologia care trăiește și se exprimă în rândul poporului, acolo unde frica de diavol și de iad constituie nota caracteristică și sunt descrise în tonuri destul de fanteziste atacurile Satanei, mai ales față de călugări și de persoanele virtuoase. Spațiu mare este acordat și practicii superstiției, magiei, vrăjitoriei. Împotriva acestor exagerări reacționează păstorii și predicatorii, căutând să educe credincioșii la o mai sănătoasă concepție în privința fenomenelor diabolice. Cu toate acestea, ei înșiși nu sunt în totalitate lipsiți de anumite condiționări de emotiviatte și de fantezie. Un alt fenomen al acestei perioade, care mărturisește răspândita prezență demoniacă în rândul poporului este dat de „viețile sfinților”. În acestea apar numeroase episoade de atacuri satanice și de lupte, cu scopul de a invita credincioșii din toate păturile sociale, laici, clerici și călugări, țărani și boieri, la o severă angajare de opoziție și de depășire a răului.      

1.1. Hagiografia și demonologia

Un exemplu autoritar, deși coboară până în secolul al XI-lea, reprezintă în vreun fel expresia unei mentalități răspândite și constituie o paradigmă, este Vita S. Romualdi al lui Pier Damiani (1007-1072), prior al sihăstriei camaldoleze de la Fonte Avellana și curajos reformator al vieții monastice și bisericești al timpului său. El rezumă într-un capitol toată lupta pe care Romuald a trebuit să o înfrunte împotriva diavolului. Mai ales la începutul convertirii, dușmanul târa mintea sfântului între măguliri și ațățâri spre multe vicii, aducându-i aminte câte lucruri ar fi putut face în lume, în vreme ce ceea ce făcea acum nu avea nici o valoare. Deseori bătea la ușa chiliei lui, atunci când acesta adormea și, agitându-l, îl ținea treaz toată noaptea. Timp de aproape cinci ani, noaptea, diavolul se așeza pe picioarele lui și, ca să nu se poată întoarce de pe o parte pe alta, îl speria cu fantasme și imagini. Dar Romuald a reușit totdeauna să-l pună pe fugă pe diavol, cu grele reproșuri, așa cum explicit este reprodus: „Unde mergi acum, o urâtule? De ce vii în sihăstrie, tu care ai fost alungat din cer? Pleacă, câine necurat; dispari, șarpe handicapat” (Vita S. Romualdi 7). Aceeași impostare hagiografică va dura în tot Evul Mediu, și în secolul al XIII-lea, așa cum demonstrează mărturia lui Petru Venerabilul, abate al mănăstirii din Cluny între anii 1222-1256. În opera lui De miraculis descrie în mod viu și particularizat unele situații de persoane, atât laici cât și călugări, în contact cu diavolul. Este vorba de viziuni monstruoase, de atacuri violente, de figuri animalice și de gălăgii asurzitoare, de murosuri insuportabile, de diatribe și contre cu diavolul, care uneori se îmbracă în călugăr sau abate sau novice pios cu intenția de a înșela. Petru precizează nume, locuri, timpuri a ceea ce povestește ca fiind întâmplate cu adevărat. Și în sfera artistică, figurativă și literară, diavolul este reprezentat în mod dramatic.  

1.2. Cultura și diavolii

Arta altomedievală făcea puțină deosebire între diavol și demoni; și infernul era uneori reprezentat ca un personaj asemănător cu diavolul. Spune B. Russel: „Diferitele tipuri nu sunt definiți clar și mulți diavoli sunt puțin umanoizi și puțin animale. Diavolul umanoid putea să fie un bătrân îmbrăcat cu un palton lung, cu o coadă scurtă, cu picioarele netede și musculoase, părul și fața umane; sau un om mare și gros, nud, cu pielea neagră, cu mâini de om dar cu gheare la picioare, și cu coadă; sau un gigant cu asemănări umane; sau ca un înger umanoid îmbrăcat în alb, cu aripi pline de pene și păr lung pe spate. Rareori diavolul avea forme feminine” (Il diavolo nel medioevo, Bari 1987, 96). Producția literară mai apropiată de teologie, dar totdeauna foarte sensibilă față de religiozitatea populară și de folclor, a accentuat aspectul pasional al revoltei și al destinului lui Lucifer, cu referință și la textele biblice, dar mai ales la cărțile apocrife. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în zona anglosaxonă, acolo unde în literatură se folosea limba vulgară. Există poeme care descriu istoriile sfinților și ale sfintelor în care, în mod repetat intervine acțiunea Satanei; alteori se reia povestirea din Geneză, unde se subliniază opera seducătoare a diavolului față de Adam și Eva; în poemul Christ and Satan este descris contrastul dintre Mântuitorul umil și victorios și diavolul disperat și destinat condamnării. Un aspect al mentalității populare este dat și de predicarea făcută credincioșilor în timpul celebrărilor religioase. Un element foarte important în structura predicii – din ceea ce rezultă în textele din secolul al XIII-lea, dar foarte verosimil și din secolele precedente – erau exemplele, scurt anecdote incisive, cu scopul de a face discursul mai eficace și mai atent auditoriul, astfel ca să impresioneze sufletele. Acestea puteau fi luate fie din literatură, mai ales din cea hagiografică, fie din fantezia vie a predicatorului, sau și din situațiile reale. De fapt, exemplele descriu în mod plastic diferitele aspecte care formau viața timpului și se desfășurau în locuri comune, ca de exemplu mănăstirea, casa boierului, casa de la țară sau de la oraș, strada sau pădurea.      

1.3. Reprezentările pe scenă

În Evul Mediu târziu, dar apoi mai ales în secolul al XIII-lea și încă și mai mult în secolele XIV-XV, asistăm la o largă răspândire a acelei particulare expresii a vieții creștine care sunt „reprezentările sacre”. Aceste reprezentări au avut originea lor în liturgie și la început erau în limba latină, mai târziu exprimându-se în limba vulgară/populară, mai accesibilă marelui public care era incult. În general, drama medievală se deosebește în trei genuri: „misterele”, legate de sărbătorile liturgice ale anului, „miracolele”, apărute în secolul al XII-lea, cu referință la viețile sfinților. În sfârșit, „moralitățile”, texte înflorite mai târziu, la sfârșitul secolului al XV-lea, și începutul secolului al XVI-lea, descriu lupta dintre dintre bine și rău din viața fiecărui om, cu scop eminamente omiletic și pentitențial. Deși sunt diferite între ele, toate cele trei genuri literare vor să povestească istoria mântuirii și a păcatului în momentele ei principale: creația și căderea lui Lucifer și al lui Adam; răcumpărarea adusă de Cristos și înfrângerea Satanei: escatologia și judecata universală.

În acest context, diavolul este foarte prezent, iar figura lui asumă un rol relevant, pentru lupta împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului, răspândind dramatism și teroare pe scene, pentru că prezența lui este semnul răului, al ispitei, al pedepsei veșnice, dar, în același timp deschide sufletul spre speranță, deoarece Satana în sfârșit este înfrânt, cauzând printre altele hilaritate, persoana lui fiind deseori reprezentată în mod grosolan și ridicol, cu atitudini stupide și burlești. Aspectele cele mai semnificative, evident exprimate într-un gen literar antropomorf și figurativ, sunt date de descrierea atitudinii lui Lucifer față de Dumnezeu. el este o creatură, cel mai frumos dintre îngeri, plin de splendoare și de lumină, vrea să se așeze pe tronul lui Dumnezeu pentru a avea aceeași putere și glorie. Îngerii fricoși acceptă superioritatea lui Lucifer, recunoscându-l ca șef al lor, în vreme ce îngerii buni refuză să facă acest lucru și rămân oripilați de prezumția lui. Păcatelor urmează pedeapsa care-l condamnă pe Satana și pe urmații lui la iad, acolo unde ei își plâng destinul, simt o profundă invidie față de oameni, capodopera creației, și vor să se revendice asupra acestora, și datorită faptului că Fiul lui Dumnezeu a decis să se întrupeze.

Un alt aspect notabil inspirat clar din literatura apocrifă, este indicat de raportul lui Satana cu Cristos, pentru că Lucifer nu reușește să-l recunoască ca Fiul al lui Dumnezeu pe Isus din Nazaret, acest lucru deja din momentul anunțului din partea îngerului Gabriel. Din acest motiv încearcă să-l ispitească pe Cristos, astfel ca să aibă o clară dovadă a ființei sale divine; la fel, diavolii merg după Cristos tot timpul vieții lui pentru a-i descoperi misterul, dar nu reușesc, chiar dacă-și dau seama de puterea lui de a vindeca pe cei bolnavi, de a învia pe cei morți și de a salva omul din sclavia satanică. La sfârșit demonii decid să-l ucidă pe Cristos, deși Lucifer are o părere contrară. Într-adevăr, moartea lui Cristos pe cruce înseamnă înfrângerea lor totală, atunci când Isus coboară în iad. Aceasta din urmă constituie scena dramatică cea mai dezvoltată.

 

Autor: R. Lavatori

Traducere: Pr. Pătrașcu D.

 

Va urma